Au trecut mai bine de 5 ani de la fatidicul 11 septembrie. Doua lucruri merita sa fie mentionate despre cursul razboiului impotriva Al Qaeda. Primul este ca razboiul a decurs mult mai bine decit isi imaginau americanii pe 12 septembrie 2001. Daca le-ar fi spus cineva ca nu va mai fi nici un atac terorist pe teritoriul USA in urmatorii 5 ani probabil ca ar fi clatinat din cap a neincredere. Si totusi, nici un atac purtind marca Al Qaeda nu a mai avut loc.
Al doilea este faptul ca interventia americana in lumea islamica nu si-a atins scopurile operationale. In Irak, au luat nastere citeva miscari insurgente pe care Statele Unite nu par pregatite sa le faca fata. In Afghanistan, talibanii au renascut precum pasarea Phoenix amenintind timidele castiguri ale guvernului Kharzai sprijinit de niste forte NATO plapinde.
Scopul strategic al Statelor Unite era de a preveni orice alt atac pe teritoriul american. In acest sens au fost angajate atit actiuni militare deschise cit si operatiuni secrete in intreaga lume islamica. In Afghanistan, bazele Al Qaeda au fost distruse, membrii sai pusi pe fuga, capturati sau ucisi in lupte iar organizatia a fost practic incapabila sa mai monteze atacuri spectaculoase. Totodata insa, s-au creat premisele unui razboi de gherila pe care US nu pare sa-l castige cu fortele aflate acum in teren.
Invazia din Irak, oricit de incoerenta pare administratia Bush in a o explica, a realizat totusi doua lucruri. Primul, a convins Arabia Saudita de determinarea US si i-a facut pe acestia sa coopereze mai agresiv cu serviciile secrete americane. Al doilea, a permis US sa ocupe un cap de pod infipt in chiar inima Orientului Mijlociu – la frontiera cu Arabia Saudita, Kuwait, Iran, Syria si Iordania – de unde Washingtonul poate lansa operatiuni subversive si sa proiecteze amenintari directe in zona. In acelasi timp insa, s-au stabilit si conditiile – nedorite bineinteles – actualei crize.
Strategia US era de a distruge Al Qaeda in trei moduri:
1. De a aduce serviciile secrete ale statelor musulmane in stadiul de a furniza informatii despre Al Qaeda, prin convingere, intimidare sau obligare.
2. Sa foloseasca forta militara – prin invadarea Afghanistanului si Irakului – atit pentru urmarirea si distrugerea Al Qaeda cit si pentru a intimida si obliga statele islamice. In termeni algoritmici, foloseste Operatia 2 ca sa realizezi Operatia 1.
3. Sa foloseasca informatiile obtinute prin metodele de mai sus pentru a lansa operatiuni secrete in intreaga lume, inclusiv USA, pentru desmembrarea retelelor Al Qaeda.
Problema mare era insa urmatoarea. Mijloacele angajate de americani in a determina cooperarea serviciilor secrete din Pakistan si Arabia Saudita au inclus actiuni care, desi au asigurat un success imediat au lasat fortele US expuse pe un cimp de batalie unde desfasurarea de forte, in timp, nu a mai fost favorabila Statelor Unite. Deci, cu toate ca pe termen scurt, operatiile militare din Irak si Afghanistan au condus la rezultate eficace impotriva Al Qaeda, rezultatul final a lasat fortele americane sa se confrunte cu o insurgenta istovitoare, prelungita – o insurgenta pentru care nu fusesera configurate.
Rezultatul ideal pentru Washington ar fi fost sa indeplineasca prima si a treia operatiune fara sa recurga la cea de-a doua. Asa cum multi vor argumenta, prin invazia unor tari musulmane Statele Unite au contribuit la radicalizarea islamistilor – si ca daca s-ar fi abtinut de la invazii, americanii ar fi redus amenintarea Al Qaeda. Pe de alta parte, se poate afirma si ca fara aceste invazii – una pe motive tactice, cealalta pe motive psihologice si politice – Al Qaeda ar fi ramas capabila sa opereze fara vreo interferenta eficace din partea serviciilor secrete americane si prin urmare, aceste invazii sunt pretul care trebuie platit.
S-au propus trei modele ideale :
1. US nu ar fi trebuit sa invadeze nici Afghanistanul nici Irakul – si sa recurga numai la metode secrete pentru infringerea Al Qaeda;
2. US trebuia sa invadeze Afghanistanul pentru a pune pe fuga Al Qaeda dar nu trebuia sa invadeze Irakul ;
3. US trebuia sa invadeze ambele tari – Irakul pe considerente strategice si a intimida actorii din regiune, Afghanistanul pentru a dezagrega Al Qaeda si bazele sale.
Sigur ca argumente clare ca lacrima sunt rare. Acei care merg pe optiunea 1 nu prea pot explica CUM ar fi trebuit US sa execute operatiunile secrete si se opun frecvent unor asemenea masuri. Celor ce sustin al doilea argument nu pot detalia cum ar fi continuat Statele Unite razboiul in conditiile in care sefii Al Qaeda au scapat din Tora-Bora – sau mai precis, de unde si-ar fi procurat US informatiile de natura sa-i permita operatiuni subversive. Adeptii optiunii nr.3 – administratia Bush – au cam dat-o rasol in a oferi o explicatie coerenta scopului strategic al razboiului.
In fapt, 11 septembrie a creat logica care a derivat raspunsul Americii. Inainte de a lansa orice actiune secreta, trebuia atacata structura operationala a Al Qaeda – sau cel putin sa mai castige timp pina la urmatorul atac terorist. De aceea, un atac in Afghanistan TREBUIA sa constituie primul pas – ceea ce s-a si intimplat la o luna dupa 11 sept. Dar ar fi fost o greseala sa fie o invazie in toata regula. Asa incit Statele Unite au „imprumutat” trupe terestre de la aliatii Rusiei si Iranului in Afghanistan carora le-a furnizat suprematie aeriana, fortind astfel talibanii sa abandoneze orasele, si sa se regrupeze in zone indepartate si aride.
Problema principala in conducerea operatiunilor secrete impotriva Al Qaeda era de a detine informatii. Ori informatiile despre Al Qaeda pe care serviciile americane le aveau imediat dupa sept.11 nu erau suficiente sa sustina un efort subversiv global. Cele mai multe informatii le aveau serviciile secrete pakistaneze si saudite. Iar guvernele islamiste detineau si ele ceva informatii despre Al Qaeda, de presupus mult mai mult decit CIA. Aceste guverne trebuiau motivate sa coopereze iar sauditii in particular, erau destul de lunecosi avind in vedere comportarea lor anterioara. Practic, oficialii de la Riyadh erau mai ingrijorati fata de actiunile Al Qaeda inauntrul regatului saudit (ca represalii la colaborarea regimului Al Saud cu US) decit fata de actiunile hotarite ale americanilor. Sa nu uitam ca Riyadhul a cerut fortelor US sa paraseasca Arabia Saudita dupa 11 sept. Schimbarea atitudinii sauditilor era imperios necesara ca un precursor al operatiunilor secrete, exact asa cum interventia in Afghanistan a dus la schimbarea atitudinii Pakistanului.
Invazia Irakului a fost deci pentru Statele Unite un mod de a demonstra fermitate iar prin ocuparea teritoriului au supus la presiuni suplimentare tari precum Siria. Informatiile pe care sauditii au inceput sa le furnizeze au fost critice in distrugerea retelelor Al Qaeda. Dar in acelasi timp au dus la plasarea fortelor americane intr-o pozitie strategica dificila. O ipotetica interventie US in Asia ar plasa fortele americane intr-un mare dezavantaj tactic si ar fi depasite numeric. Daca sunt atrase intr-un joc politic in care ‘insurgentii’ se amesteca cu populatia civila – iar populatia in sine ar fi ostila americanilor – rezultatele devin extrem de neplacute.
Problema de baza era ca Statele Unite nu au definit exact misiunile, atit din Afghanistan cit si cea din Irak. Desigur, scopul imediat a fost atins – Al Qaeda trimisa in pesteri iar serviciile secrete ale statelor musulmane cooperau cu US. Re-evaluind misiunile – de la atingerea acestor scopuri la a furniza securitate impotriva diverselor factiuni insurgente, de la eradicarea baathismului si a Talibanilor la redefinirea celor doua societati in democratii – a devenit clar ca Statele Unite s-au „intins” prea mult. Iar ideea nu era daca instalarea democratiei era dorita ci daca Statele Unite aveau suficiente forte in teatrul de operatii pentru a remodela societatile irakiana si afghana.
Dupa euforia unor succese militare facile la inceput, americanii au descoperit ce inseamna insurgenta la scurt timp dupa ocuparea oraselor principale din fiecare tara. In acel moment, Washingtonul trebuia sa ia o decizie majora intre a urmari interesele proprii sau sa re-defineasca interesul ca fiind instaurarea democratiei in cele doua tari. Iar in momentul cind Washingtonul a ales democratizarea, s-a lansat intr-o sarcina pe care nu o putea indeplini, sau ca sa o duca la bun sfarsit, avea nevoie de o forta de ocupatie enorma in ambele tari. Ne putem face o idee de cit de mare trebuia sa fie o astfel de forta daca ne gindim ca 300.000 de soldati sovietici nu au putut supune Afghanistanul.
Este usor sa spui ca US ar fi trebuit sa intervina militar, sa-si indeplineasca scopul imediat si sa se retraga lasind cele doua tari in haos. E mai greu in practica. Cu toate astea, US chiar a intervenit, nu s-a retras si este totusi haos! Se poate spune aceasta cu gindul la zicala „dupa razboi multi voinici s-arata”. Este infinit mai dificil sa prevezi astfel de lucruri si sa planifici totul la milimetru.
Ramine inca intrebarea daca Statele Unite ar fi putut destrama Al Qaeda fara a invada Irakul – o manevra ce ar fi lasat Afghanistanul in starea sa de acum trei ani, care pare sa fie mai buna decit cea actuala. Raspunsul rezida in doua elemente. Primo, nu e clar deloc daca evaluarea saudita a situatiei geopolitice din zona i-ar fi determinat sa coopereze cu US. Secundo, nu se poate spune cu exactitate daca o diplomatie mai agresiva a Washingtonului asupra acestui subiect INAINTE de invazie i-ar fi convins pe americani ca sauditii vor coopera. Probabil ca de atunci US si-a dezvoltat propriile surse de informatii inauntrul Al Qaeda. Dar in acel moment, timpul nu curgea in favoarea Statelor Unite.
Dar cel mai important este faptul ca administratia Bush a subestimat consecintele invaziei. Ea si-a stabilit scopurile la un nivel inalt pentru ca nu a crezut ca irakienii vor rezista – iar cind insurgenta a inceput, a refuzat sa creada ca aceasta este altceva decit niste ramasite ale vechiului regim. Evaluarea gresita a condus la mari dificultati in ajustarea ulterioara a cursului actiunilor in timp real. Chiar fara privirea de ansamblu ulterioara asupra evenimentelor, se poate vedea clar ca actuala criza era adinc gravata in chiar strategia americana. Daca Statele Unite doreau distrugerea Al Qaeda atunci trebuia obligatoriu sa recurga la actiuni care le-ar fi atras in situatia actuala. In final, obiectivul primar – apararea teritoriului national de alte atacuri teroriste – a fost atins cu pretul tentativei de democratizare in Irak si Afghanistan (care nu poate fi atins).
In dezbaterile politice aprinse din mediul politic american de azi, este probabil ca ambele parti nu au dreptate. Argumentul administratiei Bush de instaurare a democratiei in cele doua tari ocoleste faptul ca, pentru a indeplini aceasta este nevoie de un numar mult mai mare de trupe. Criticii administratiei care argumenteaza ca Irakul a deviat atentia de la lupta impotriva Al Qaeda, gresesc prin faptul ca nu iau in considerare matricea complexa de relatii internationale pe care Statele Unite incerca sa o adapteze prin invazia Irakului.
Administratia este incapabila sa admita ca si-a propus un scop prea ambitios ce a condus la punerea fortelor americane intr-o situatie imposibila. Criticii nu inteleg conexiunile complicate dintre variatele actiuni ale administratiei si faptul ca Al Qaeda nu a mai putut lovi teritoriul USA in ultimii cinci ani.
Sursa :
Stratfor Inc.
The US War, Five Years On – George Friedman