ACUM.TV

 Tanti Ani s-a ivit în viaţa mea ca o infuzie de bunătate. Şi-a oferit discret până în ultima clipă parfumul de om blând şi generos precum licoarea  în care corole şi frunze uscate par să   renască într-un ultim dans cu apa clocotitoare. “Tanti Ani este o persoană plină de daruri”, copil fiind mi-am spus în sinea mea.  Îi sorbeam prezenţa simţind cum alunecă prin mine vocea ei în unduiri calde şi vesele, împletindu-se brusc cu tonalităţi nostalgice ce-ar fi semănat tristeţe dacă nu ar fi fost brusc sugrumate de un râs năvalnic. Îmi amintesc apartamentul la bloc în care locuiau tanti Ani, soţul şi fiul ei. O aveau pe atunci pe Suzi, căţeluşa tekel cu părul înspicat cu fire albe, început de cataractă şi mişcări greoaie de băbuţă.Tanti Ani şi bunica erau prietene. Le plăcea să stea la taifas, să bea cafea fără “nechezol”şi să fumeze Kent, delicii pe care tanti Ani le scotea ca pe nişte comori pitite printre rafturile de la bucătărie, decretând  “ E momentul să ne prostim şi noi puţin acum”.  Bunica mea muncea discret pentru un bănuţ în plus. Pentru prietena ei făcea o excepţie smulgându-se din cămăruţa în care-şi aranjase un mic atelier, înfundând într-o sacoşă imensă tiparele de calc pe care se aflau ţintuite crâmpeie de rochii, mâneci însăilate pentru probă, centrimetrul uzat, ace cu gămăliile colorate şi nelipsita ei cretă de croitorie. Le priveam fascinată fiind recunoscătoare pentru că eram părtaşă la intimitatea lor, surprinzând câte un deget pus pe buze într-un tacit semn de complicitate. Se compuneau şi se descompletau puzzel-uri elegante de mătase, năruindu-se pentru o vreme grijile şi tristeţile de zi cu zi de care fiecare aveau parte. Iar apoi toate lucrurile erau îndesate în sacoşă, peste ele adăugându-se de fiecare dată ceva ce tanti Ani ţinea morţiş să-mi dăruiască la plecare.  Îl ascultam nemulţumită pe bunicul bombănind , bunica-l punea la punct amintindu-i cine a făcut rost de medicamentele pentru conjunctivita mea rebelă sau de carnea aflată în frigider. “Bărbaţii, hmm, nu ştiu nimic !” şuiera printre dinţi bunica. Apoi se înfigea nervoasă în scaun proptindu-şi piciorul în pedala maşinii Singer demarând într-o nouă cusătură. Bunicul nu a mai comentat, vară de vară îşi făceau amândoi bagajul şi se mutau pentru două luni în noua locuinţă a bunei prietene care pleca cu familia la prietenii din Germania. O temporară dezrădăcinare. Bunicul primea în grijă grădina cu trandafiri şi butuci de vie din care mlădiţele subţiri se încolăceau pe bolţi dantelate în timp ce una din responsabilităţile bunicii devenise dobermanul. Nu doar bunicul se supunea cu un nod în gât aceastei claustrări estivale. Dobermanul şi-a trădat într-o bună zi teama de bunica, un omuleţ de 40 de kg înfipt autoritar în faţa lui. Amuzată, vocea lui tanti Ani îmi răsare din amintiri în inconfundabilele ei reflexii de veselie : “ Tu, îţi vine să crezi ce cuminte este cu Tanţi ?” Şi doar acelaşi câine m-a privit sâmbătă de sâmbătă timp de doi ani în timp ce învăţam în biroul profesorului meu de biologie, soţul lui tanti Ani. Primeam subiectele apoi mă aşterneam la scris timp de o oră. Nu m-a slăbit niciodată din ochi de parcă primise instrucţiuni să nu-mi permită mişcări mai ample decât suflatul nasului şi asta fără a mă ridica de pe fotoliu. Tanti Ani întredeschidea uşa şi se retrăgea ridicând delicat clanţa.  O auzeam…  “ Ce mai scrie, micuţa de ea !” şi mă lăfăiam într-un amestec de dragoste, copilărie, siguranţă şi respect. După ce bunica suferise fractura de col femural se vedeau foarte rar, iar eu devenisem veriga de legătură dintre ele.  Vorbeau aproape zilnic la telefon.

 Dobermanul îmbătrânise şi devenise ursuz. În acei ani o vizitam după fiecare examen. O căldură sufletească  de care nu duceam dealtfel lipsă şi care se completa atât de minunat cu tanti Ani. Asistam la gesturi fireşti risipite prin bucătăria luminoasă, privindu-i chipul întinerit de tresăriri de fericire atunci când răsfoiam vieţile noastre cu mărunţişurile zilnice.  Prin ’92 tanti Ani şi soţul ei au vândut tot ce aveau şi au plecat alături de fiul lor în Germania.Ne auzeam rareori la telefon şi îi simţeam vocea înlăcrimată care făcea eforturi să zâmbească şi să mintă atât de convingător. Astăzi simt nevoia de a vorbi despre tanti Ani.  Poate pentru că a rămas însingurată într-un apartament la periferia  München-ului oferind găzduire unui student român, poate doar pentru că mi s-a făcut dor de vocea ei în care i se citeau gândurile, poate pentru că am întârziat prea mult cu vizita promisă într-un septembrie.  Tanti Ani a fost internată la azil fără a şti unde este fiul ei, un rătăcitor pe care nu-l va mai putea primi cu braţele deschise, pentru că între timp, aşteptându-l în van s-a retras obosită din viaţă. Cândva spuneam că tanti Ani este plină de daruri, eram copil şi nu ştiam că poţi dărui chiar şi atunci când nu ai nimic altceva de dat decât sufletul din tine. Din când în când obişnuia să invite cunoscuţi la restaurant şi să achite consumaţiile din modesta ei pensie de urmaş. Recunosc în acest crâmpei blamat de alţii infuzia de bunătate şi dezinteres aşa cum am simţit-o în copilărie. O persoană inimoasă i-a fost alături şi de la o lună de la deces se străduieşte să o înmormânteze în cripta familiei alături de soţul ei pentru a-i salva amintirea de  nemiloasa înstrăinare a gropii comune. Cred că tanti Ani nu a mai pus preţ pe acest fapt inutil în absenţa dragostei filiale. Lipsa fiului prelungeşte macabrul epilog al unei înmormântări amânate. Din  neştiuta luptă dintre întuneric şi lumină se desprinde un ultim gest al bătrânei bolnave care oferă înainte de a pleca la azil banii propriei înmormântări unei familii nevoiaşe.  Un strop de gând bun şi o candelă va aprinde acolo, sus o stea. Aşa-mi spunea bunica când eram copil. Simţeam lumina până-n suflet şi înapoi în cer. Şi era un bine pe care nu mi-l puteam explica. Treceam pe lângă biserică cu bunica şi o auzeam şoptindu-mi  “ Închină-te pentru mine, am mâinile ocupate cu sacoşele…”  Acele sacoşe cu mertraje înflorate, ţesături multicolore însăilate pentru probă pentru puţinele cliente şi pentru prietena ei, tanti Ani.

Acest articol a fost publicat duminică, 27 mai 2012 la rubrica Savoir Vivre.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.