ACUM.TV

Mişcarea “politic corectă” îşi are logica sa, pe care o înţeleg fără dificultăţi. Discriminarea categoriilor defavorizate porneşte întotdeauna de la cuvinte. Realitatea trebuie îmblînzită, atenuată, şi atunci spunem “purtător de handicap” sau “persoană cu dizabilităţi”, în loc de “handicapat”; “rom” în loc de “ţigan”; “persoană de culoare” în loc de “negru” etc. Probabil că Holocaustul ar fi fost mai greu de pus în practică fără cuvîntul “jidan”, care a venit să configureze o categorie destinată discriminării şi exterminării, în numele luptei de rasă. Probabil că Gulagul ar fi fost mai anevoios edificat în absenţa “chiaburilor”, a “culacilor”, care trebuiau deposedaţi de bunăstarea lor în numele luptei de clasă.

Acestea fiind spuse, cu aceeaşi vigoare trebuie descurajate aberaţiile gîndirii “politic corecte”, care se întîmplă să pornească din fudula incompetenţă. Medicamentul care ucide, sub pretextul că vrea să vindece, este inacceptabil. Studiul de caz pe marginea lui Dante Alighieri este edificator. Între ce-a gîndit şi a scris efectiv poetul medieval şi felul în care e răstălmăcit de activiştii buluciţi sub stindardul vigilenţei sociale se cască prăpastia imbecilităţii.

Dante şi homosexualii

Şi apoi care e situaţia homosexualilor în capodopera lui Dante? Chiar în zilele noastre incluziunea lor socială constituie un fierbinte subiect de dezbatere. Unele state democratice au implementat politici reconciliante la adresa lor, pe cînd altele încă refuză să le recunoască drepturile cetăţeneşti. Cu atît mai bizară e pretenţia unor analişti ca poetul medieval, care şi-a clădit universul literar pe preceptele filosofico-teologice ale vremurilor de odinioară, să se fi dovedit mai receptiv pe acest subiect decît politicienii secolului XXI. Şi totuşi…

În cercul al VII-lea protagonistul se întîlneşte cu o serie de sodomiţi, a căror pedeapsă este aceea de-a alerga fără zăbavă sub eterna ploaie de flăcări. El stă astfel de vorbă cu Iacopo Rusticucci, Guido Guerra şi Tegghiaio Aldobrandi, oameni cu o gîndire aleasă, distinşi prin cultura şi militantismul în folosul cetăţii, deşi marcaţi de păcatul infamant. Pentru eroarea trupească sînt plasaţi în Infern, dar pentru virtutea intelectuală sînt răsplătiţi de cuvintele lui Dante: “Nu dispreţ, ci durere mi-a imprimat în inimă starea voastră. (…) Sînt din ţinuturile voastre şi oricînd faptele şi numele voastre respectate le-am auzit şi le-am pomenit cu afecţiune”.

52.       “Poi cominciai: «Non disprezzo, ma doglia

la vostra condizion dentro mi fisse,

tanta che tardi tutta si dispoglia,

55.       tosto che questo mio segnor mi disse

parole per le quali i’ mi pensai

che qual voi siete, tal gente venisse.

58.       Di vostra terra sono, e sempre mai

l’ovra di voi e li onorati nomi

con affezion ritrassi e ascoltai.»” (Inf. XVI)

Iar evaluarea lucidă, care distinge între păcatul comis în timpul vieţii (pentru care sufletul damnat se frămîntă în cercurile infernale) şi valoarea intelectuală (pentru care se bucură de memorabile judecăţi admirative), este încă mai evidentă în situaţia lui Brunetto Latini. Fostul maestru al lui Dante se perpeleşte în acelaşi cerc al VII-lea, într-o altă grupare de presupuşi sodomiţi, cu faţa arsă de flăcările iadului şi cu trupul redus la o apariţie jalnică. Însă “dacă mi-ar fi fost ascultată dorinţa – îi spune învăţăcelul – dumneavoastră încă aţi mai fi şi azi în viaţă; fiindcă în minte mi-e întipărită, iar acum mă întristează, draga şi buna voastră imagine paternă, cînd în lume uneori m-aţi învăţat cum omul se eternizează: iar cît mi-e chipul vostru de drag, pînă voi avea zile de trăit gura mea o va mărturisi”.

79.       “«Se fosse tutto pieno il mio dimando»,

rispuos’ io lui, «voi non sareste ancora

de l’umana natura posto in bando;

82.       ché ‘n la mente m’è fitta, e or m’accora,

la care e buona imagine paterna

di voi quando nel mondo ad ora ad ora

85.       m’insegnavate come l’uom s’etterna:

e quant’ io l’abbia in grado, mentr’ io vivo

convien che ne la mia lingua si scerna.»” (Inf. XV)

Aceasta să fie, oare, barbaria necruţătoare de care se plîng cercetătorii de la ONU, cînd pomenesc de felul în care sînt prezentaţi şi osîndiţi homosexualii în Divina Comedie?

Dante şi Islamul

Nu ştiu cu ce fel de specialişti în opera poetului florentin s-au consultat cercetătorii organizaţiei “Gherush92” înainte de a-şi publica opiniile. Dar un punct obligatoriu de staţionare pentru ei ar fi fost, în subiectul pe care l-au abordat, lucrarea tipărită cu aproape un secol în urmă şi deja clasicizată a lui Miguel Asín Palacios, Dante e l’Islam. L’escatologia islamica nella Divina Commedia (1919). De-ar fi răsfoit această impresionantă contribuţie, care subliniază numeroasele confluenţe dintre capodopera dantescă şi lumea musulmană, criticii de azi şi-ar mai fi temperat impulsurile devastatoare.

Referindu-se la aceeaşi problemă a includerii celor două personalităţi, Mahomed şi Ali, în Infernul dantesc, autorul spaniol sublinia următoarele aspecte. “Dante îi situează în limb pe doi înţelepţi musulmani, Avicenna şi Averroe, şi îl plasează în infern pe întemeietorul religiei pe care aceştia au profesat-o, adică pe Mahomed. Dar şi acesta din urmă, profetul Islamului, nu e condamnat ca atare, ca vinovat de apostazie, ca întemeietor al unei adevărate religii sau al unei noi erezii, ci pur şi simplu ca semănător de schismă şi discordie, alături de alţi provocatori de nesemnificative sciziuni religioase sau civile care, ca Fra Dolcino, Pier da Medicina, Mosca de’ Lamberti şi Bertram de Born, abia dacă au lăsat urme în cronicile din Italia sau Franţa şi ale căror efecte nu pot fi comparate cu profunda răsturnare religioasă, socială şi politică pe care Islamul o reprezintă în istoria lumii, şi nici cu enormele daune pe care le-a produs Bisericii. Această uşurinţă şi indulgenţă în pedepsirea fondatorului Islamului este un simptom revelator al aceleiaşi simpatii faţă de cultura poporului musulman: pentru Dante, Mahomed nu e atît negatorul Sfintei Treimi şi al Reîncarnării, cît cuceritorul care a înfrînt prin violenţă legăturile de frăţie dintre oameni. Fireşte că un portret atît de binevoitor e foarte departe de realitatea istorică a lui Mahomed, care a fost ceva mai mult decît un cuceritor. (…) Există cel puţin o probă incontestabilă a faptului că nu se poate atribui ignoranţei lui Dante sobrietatea şi laconismul din portretul lui Mahomed: şi anume faptul că ni-l prezintă pe întemeietorul Islamului împreună cu vărul şi ginerele său Ali, suferind în infern acelaşi supliciu destinat celor care au semănat schisme şi diviziuni între oameni. Astăzi e bine cunoscută, măcar printre persoanele mediu cultivate pe subiectul istoriei universale, semnificaţia lui Ali în viaţa Islamului: se ştie că, la moartea lui, onoarea de calif nu le-a revenit nici fiilor, nici descendenţilor săi; califii umayyazi şi abbasizi i-au persecutat peste tot: au fost astfel lipsiţi cu forţa de drepturile ereditare; dar foarte repede şi-au găsit apărători şi partizani care le-au revendicat prerogativele încălcate şi care, sub numele de şiiţi sau urmaşi ai lui Ali, au sfîrşit prin a domina în Persia, Siria, Berberia şi Egipt, între secolele al IX-lea şi al XII-lea din era noastră. Sciziunea produsă în sînul Islamului din cauza şiiţilor a fost aşadar o adevărată schismă cu caracter de erezie, anatemizată ca atare de restul musulmanilor ortodocşi, ce reprezentau majoritatea; istoria luptelor sîngeroase pe care această schismă le-a provocat, pînă în vremurile lui Saladin, justifică pe deplin plasarea lui Ali, cauză inconştientă a respectivei sciziuni, printre autorii de schisme din bolgia a noua a cercului al optulea al infernului. Însă ceea ce astăzi pare absolut firesc şi logic, istoricii creştini din secolul lui Dante nu puteau nici măcar să-şi închipuie; pentru ei chiar Mahomed era un mister, cu atît mai mult era astfel figura istorică a vărului său Ali. Nimeni, cu excepţia lui san Pedro Pascual, nu îl menţionează în vreo biografie a lui Mahomed. Aşa se explică de ce primii comentatori ai Divinei Comedii erau dezorientaţi, cînd încercau să explice cauza condamnării lui la acelaşi supliciu suferit de întemeietorul Islamului. Credem că deosebirea dintre ignoranţa aproape universală a scriitorilor creştini în privinţa lui Ali şi a rolului său în cadrul Islamismului, comparată cu exacta cunoaştere a subiectului pe care Dante o demonstrează în acest scurt episod infernal, valorează ca o probă incontestabilă a erudiţiei sale în privinţa lumii musulmane.

Mai mult decît atît: figura lui Ali este schiţată în trăsături sobre şi realiste, care nu se datorează nici invenţiei, nici vreunui capriciu al poetului florentin. Mahomed îi spune lui Dante: «dinanzi a me sen va piangendo Ali / fesso nel volto dal mento al ciuffetto» (în faţa mea merge plîngînd Ali, despicat la chip de la bărbie la rădăcina părului). Această reprezentare este conformă cu adevărul istoric: toţi cronicarii musulmani, începînd de la contemporanii lui Ali, cad de acord în descrierea asasinării celui de-al patrulea calif folosind aceleaşi imagini: ucigaşul său, Ibn Mulgam, l-a atacat pe neaşteptate, pe cînd ieşea din casă pentru a merge la moschee, la rugăciunea din noaptea de vineri, în ziua a şaptesprezecea a lunii Ramadan a anului 40 de la Hegira, şi cu o singură lovitură i-a despicat craniul cu spada, sau, cum arată alţi istorici, l-a ucis tăindu-l cu sabia de la frunte în jos, cu o lovitură care i-a crăpat partea superioară a capului şi i-a pătruns în masa encefalică. Tragica scenă probabil că i-a impresionat pe primii musulmani într-un mod aşa de intens încît foarte repede s-au creat legendele, în care se punea pe buzele lui Mahomed sau chiar ale lui Ali lugubra profeţie a tristului sfîrşit ce-l aştepta. În asemenea legende era descrisă figura lui Ali muribund cu următoarele trăsături, identice acelora danteşti: «Ucigaşul tău – îi spunea Mahomed – îţi va da o lovitură aici – şi îi atingea capul – şi sîngele din rană ţi se va aduna aici – şi îi atingea barba»” (p. 382-385).

Simpatia lui Dante pentru oamenii de ştiinţă orientali s-a manifestat şi în alte lucrări ale sale: “în Convivio îi citează adesea pe astronomii arabi Albumasar, Alfargani şi Alpertagio şi pe marii filosofi Al-Farabi, Avicenna, Al-Gazali şi Averroe. Nu omite nici să se folosească de teoriile respectivilor savanţi, citîndu-i sau chiar necitîndu-i. Acest aspect a fost subliniat de Paget-Toynbee în anumite pasaje din Convivio şi din Vita Nuova, inspirate de astronomia lui Alfargani sau de ideile lui Averroe despre petele lunare” (p. 385). Astfel încît se poate constata o bună familiarizare a poetului italian cu gîndirea arabă, din care s-a inspirat, în ciuda plasării sale pe altă baricadă religioasă.

Dante – la confluenţa marilor filosofii

Gîndirea lui Dante poate fi percepută, de fapt, la confluenţa marilor filosofii ale vremii sale, îndatorată Bibliei şi literaturii antice, dar impregnată de esoterismul ebraic şi de escatologia musulmană. După cum arată Asín Palacios, valorificînd constatările prestigiosului Bruno Nardi, autorul medieval “în conflictul dintre filosofia arabo-neoplatonică a respectivilor gînditori şi teologia creştină, a adoptat o atitudine fideistă sau mistică, recurgînd la învăţăturile credinţei pentru a evita îndoielile provenite din ea. Mulţumită acestei atitudini Dante, departe de-a fi un tomist intransigent, este un scolastic, dar eclectic, care fără a urma vreun maestru în mod deosebit, primeşte ideile şi teoriile tuturor gînditorilor, antici şi medievali, creştini şi musulmani, pentru a le topi într-un sistem personal care, ocupînd un loc la jumătate între tomism şi avicennismul averroist, se apropie într-un mare număr de probleme mai curînd de ultimul, decît de cel dintîi” (p. 387).

Pe scurt, poetul se pare că a aplicat vorba franceză “Je prends mon bien où je le trouve”, propovăduind fericirea prin respectarea căii morale, în acord cu sinteza culturii universale. Şi o asemenea mirabilă personalitate ar putea fi oare bănuită, chiar şi numai o clipă, de antisemitism ori islamofobie?! Iar o organizaţie ce activează sub auspiciile ONU îşi poate cumva permite diletantismul intervenţiilor publice gălăgioase, propulsate de incompetenţa lecturilor denaturate?!

Acest articol a fost publicat duminică, 27 mai 2012 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.