Pablo Picasso: Femeie şezând cu braţele încrucişate
S-a întâmplat anul trecut, în după amiaza controlului ginecologic de rutină pe care-l fac în fiecare primăvară. Sosisem la ora programată, cuprinsă de emoţia şi stânjeneala caracteristică acestui demers neplăcut, dar necesar. Pe coridorul policlinicii private m-am întâlnit cu doctoriţa – o veche cunoştinţă din generaţia mea, un specialist competent şi eficient, cu un zâmbet încurajator. „Mai aveţi de aşteptat vreun sfert de oră. Am de făcut un chiuretaj şi apoi vă iau pe D-voastră” – mi-a spus ea.
M-am aşezat pe bancheta din faţa cabinetului şi m-am pus pe aşteptat. Alături de mine şedea tăcut un tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani. Dindărătul uşii răzbăteau zgomotele instrumentelor medicale şi vocea calmă a doctoriţei. Era o după amiază însorită, n-avea nici un rost să rămân pe culoarul auster, acoperit cu faianţă albă, reflectând lumina violetă a becurilor cu neon. Am ieşit în curte şi m-am pus pe o bancă de lemn, lângă tufa de iasomie înflorită, în jurul căreia zburau fluturi neastâmpăraţi. Din depărtare se auzea bâzâitul unui avion brăzdând cerul senin. Aveam la dispoziţie un sfert de oră să mă relaxez şi să mă las mângâiată de adierea blândă, de mai. Mi-am privit ceasul de mână şi în momentul acela m-a săgetat gândul că, în acelaşi sfert de oră, în cabinetul medical are loc un chiuretaj. O operaţie minoră, ce se poate face şi ambulatoriu. În urma ei o făptură abia înfiripată, minusculă, care deocamdată doar palpită, este scoasă din trupul care a zămislit-o. M-am gândit la tânăra care optase pentru chiuretaj, imaginându-mi ce-o fi determinat-o să ia această decizie… Până la urmă oricare ar fi fost motivul, se reducea la unul singur: nu era momentul potrivit să aibă un copil.
Dincolo de compasiunea pe care o simţeam pentru această soră mai tânără a mea, pentru durerea din vintre şi din suflet pe care i-o bănuiam, încercam şi un sentiment de uşurare că nu avea vârsta mea şi n-a trăit sub imperiul Decretului 770 / 1966 – într-un stat unde nu se putea procura pe căi legale niciun medicament sau dispozitiv contraceptiv, iar educaţia sexuală era practic inexistentă – ca să fie nevoită să recurgă la un avort clandestin sau auto-provocat prin manevre promiscue şi periculoase, cu riscul de-a fi prinsă şi deferită justiţiei ori de a-şi da duhul în urma septicemiei, asemeni prietenei mele Mihaela, mamă a doi copii…Sau să dea naştere unui copil nedorit, pe care să-l abandoneze într-un orfelinat. În acelaşi timp nu puteam să nu mă gândesc la creatura care se închegase fără a mai avea şansa de a deveni Om. Era o frământare sterilă de care nu mă puteam desprinde, fascinată parcă de ceea ce i se întâmpla tinerei din cabinetul de ginecologie. Avusesem norocul să nu trec niciodată printr-o experienţă similară, dar şi neşansa de a trăi ani în şir cu ticăitul fricii de o sarcină nedorită, la sorocul fiecărei luni. Mi-era ciudă pe această fată – care ar fi putut să-mi fie copil – şi pe partenerul ei, că ajunseseră aici, acum când există atâtea modalităţi de a evita o sarcină! Şi în acelaşi timp îmi spuneam că oricui i se poate întâmpla un accident…
După o vreme m-am ridicat şi am reintrat în clădire. Cele cincisprezece minute se scurseseră de mult şi, probabil, tânăra necunoscută ieşise din policlinică însoţită de partenerul ei. Dar nu… Pe culoar era agitaţie. Doctoriţa trecu în fugă pe lângă mine şi-mi spuse că mai am de aşteptat pentru că tânăra făcuse hemoragie. Apoi intră închizând după ea uşa cabinetului. Din spatele uşii se auzeau glasuri şi zgomote precipitate. Le urmăream încordată şi îngrijorată, strângând pumnii ca totul să se termine cu bine. După o vreme se lăsă liniştea. Doctoriţa apăru în prag, căutându-l pe tânărul care şezuse pe bancheta din sala de aşteptare. Femeia îşi revenise şi ar fi trebuit s-o însoţească acasă. Dar bărbatul nu mai era acolo… Tânăra a ieşit din cabinet, albă ca varul, a refuzat orice ajutor, a chemat un taxi şi a plecat.
Ce ştiam eu despre ea? Ce drept avusesem s-o judec, să-i dau sfaturi, să-i construiesc variante alternative? Chiar şi numai în gând!
Toate acestea îmi revin în minte acum, în primăvara anului 2012, când în cadrul conferinţei „Familia şi etica vieţii”, Fundaţia Creştin Democrată condusă de Teodor Baconschi, împreună cu organizaţiile ProVita şi Alianţa Familiilor – pe fondul scăderii demografice – aduc în discuţie problema numărului mare de avorturi din România, enunţând şi ideea introducerii unei legi de reglementare sau chiar interzicere a avortului.
În 24 martie, în ajunul Bunei Vestiri, are loc „Marşul pentru viaţă!”. Această acţiune de anvergură se desfăşoară în mai multe oraşe din ţară. Afişe cu ilustraţii sugestive şi stigmatizatoare mobilizează lumea să iasă în stradă pentru „afirmarea dreptului la viaţă pentru toate fiinţele umane începând cu momentul concepţiei şi totodată susținerea familiei tradiționale și a valorilor acesteia, temelia unei societăți solide și sănătoase.”
Dincolo de aceste obiective pline de umanism, se ghiceşte tendinţa fermă de a limita dreptul femeii de a alege şi de a dispune de propriul trup, dreptul omului de a trăi altfel decât după o serie de precepte rigide, adoptate şi de religia creştină.
Dupa parerea mea, cuplul si, mai ales, femeia, are dreptul de decizie in aceasta problema. Niciun politician sau reprezentant al oricarei religii n-are dreptul sa impuna unei alte persoane schimbari dramatice in cursul vietii. Hotararea odata luata, e acea si numai acea femeie (sau cuplu, in cazurile fericite), care se va bucura de sau va suporta consecintele, si nu cei care semneaza legi sau predica de la pupitre!
Cat despre atitudinea acelui tanar care a fost alaturi de ea in momentele placute, disparand la greu… judecand doar din aceasta perspectiva, bine ca si-a aratat fata intr-o faza incipienta, vreau sa cred, a relatiei. Dar cum viata nu-i zugravita numai in alb si negru, nu-i drept sa-l judec, desi mi-e greu sa-i gasesc scuze.
Poate parea un moft comentariul meu, dar nu ma pot abtine. Nu vreau sa comentez esenta articolului (am o parere foarte clara despre avort – anume ca nu trebuie interzis, dar ar trebui sa nu fie privit ca o forma de contraceptie in sine, cum se intimpla in Romania), ci un element secundar din mesajul lui care m-a frapat: mi se pare absolut condamnabila atitudinea doctoritei, care a incalcat grosolan secretul profesional si i-a marturisit autoarei care era problema medicala a pacientei dinaintea ei. Nu cred ca tinara in cauza s-ar fi simtit confortabil, pe linga situatia avortului in sine, sa stie ca pacienta urmatoare sta si se uita la ceas asteptind ca chiuretajul ei sa ia sfirsit. Nemaivorbind de scenele ulterioare, cind tot coridorul clinicii (private!)era la curent cu complicatiile acesteia.
Exista clinici (private) unde se incearca a impiedica pina si ca un pacient sa se intilneasca cu cel anterior, darmite sa fie la curent cu problema medicala a acestuia. Efectiv sint oripilata de lipsa de profesionalism a doctoritei, cu atit mai mult cu cit nu exista nici o nevoie reala de a impartasi aceasta informatie, dincolo de blazarea doctoritei in cauza, care vedea in problema tinerei un subiect de conversatie facil, chiar banal.(Sa ne imaginam putin si situatia inversa, ca doctorita ii spune tinerei, ca sa o destinda putin: „haideti sa va fac repede chiuretajul, ca mai am o pacienta cu un control de rutina- da, da, doamna aceea cu care v-ati intilnit pe coridor, sint ginecoloaga ei de 20 de ani-, o pacienta la menopauza pentru un test Papanicolau, un cuplu cu probleme de fertilitate, o gravida in luna a 7-a cu diabet gestational cam isterica, si apoi pot pleca si eu acasa”)
Cu atit mai mult ma socheaza situatia, fiind vorba de o clinica privata. Dincolo de problemele cronice ale finantarii sistemului de sanatate din Romania, as spune ca mai e mult de lucrat si la aspectele legate de deontologia profesionala, dar cine sta sa se mai gindeasca si sa evalueze asemenea „fleacuri”? Si inteleg ca doctorita in cauza are o virsta, nu poate fi scuzata de lipsa de experienta.
Dana, ai perfecta dreptate. In Statele Unite a aparut acum citiva ani o lege cu acronimul HIPPA. Doctorii, surorile medicale,pina si personalul care duce birocratia nu poate sa aibe o conversatie despre situatia medicala a pacientului cu absolute nimeni, decit cu pacientul.
Problema avortului este una foarte nasoala… Dreptul la viata al unui individ sau dreptul la alegere si la a dispune de propriul corp a mamei…
In general, daca las pe unul sa moara la usa mea pentru ca nu vreau eu sa-l las pe proprietatea mea, adica imi exercit dreptul de a dispune de proprietatea mea sunt de condamnat, nu-i asa? Dar daca refuz sa-i donez sange si as fi unicul donator posibil? Nici nu stiu.
Ca societate, pretuim cel mai mult viata unui om, nu a oricarei vietati. Dar cine e om si cine nu?
Daca ai adn uman esti automat om, sau iti mai trebuie niste prerechizite? Trebuie sa fii constient? Ce facem cu cei care s-au nascut cu paralizie cerebrala?
Mai multe societati considera ca un fetus de peste 3-4 luni de sarcina este om, cu drepturi ca atare, desi la acea varsta el nu poate supravietui inafara uterului… Exista pareri ca aceasta varsta e aleasa arbitrar, ca ar trebui sa fie din momentul conceptiei, altii ca de abia din momentul venirii pe lume…
obisnuiam sa fiu „pro choice”, acum sper sa nu fiu niciodata nevoit sa votez/decid… Dar si asta e lasitate…
Articolul Andreei pune de fapt mai multe probleme, cu o mare claritate. Îmi amintesc că unul din profersorii mei de matematică din liceu ne-a învățat că o problemă clar enunțată este pe jumătate rezolvată. Să fi avut și Andrea vreun profesor care să fi gândit la fel? Pe de o parte, este vorba de atitudinea doctoriței, căreia i se reproșează pe bună dreptate abaterea de la regulile deontologiei medicale.
Pe de altă parte însă, și asupra acestei probleme aș insista, este problema care s-a ivit actual, asupra reglementării întreruperilor de sarcină. Voi exclude păstrarea unei sarcini și evitarea întreruperii acesteia din considerente strict religioase, tocmai din intenția mea de a nu discuta și a respecta religiozitatea altora, dacă nu vreau să fiu judecată pentru propria-mi (ne)religiozitate!
Dar cred că introducerea acestor reglementări este o abatere de la principiile democrației, atât de des trâmbițată de grupările politice de toate culorile și pozițiile! Altfel spus, mă refer la libertatea de alegere în viața personală a oricărui individ care trăiește într-o societate democrată, atâta vreme cât nu încalcă legislația în vigoare a respectivei societăți. În acest sens, o legislație restrictivă este, cred, tocmai o încălcare a principiilor numitei democrații!
Și ultima (dar nu cea de pe urmă!) problemă ridicată de acest articol, printr-o simplă remarcă în „economia” acestuia, este impactul strict personal al respectivului episod: faptul că tânăra venise însoțită de partenerul ei de viață care, de îndată ce s-a ivit complicația legată de „mica intervenție”, exacerbând practic de nu știu câte ori trauma sărmanei femei, mi se pare un argument în plus împotriva unei legislații restrictive în acest domeniu! Și asta, pe lângă lecția de viață reprezentată de întreaga poveste pentru această tânără, pe care sper să și-o fi însușit, întrebându-se unde ar putea duce continuarea acelei relații. Sau, în limbajul cel mai intim pentru ea, întrebarea ar suna: „ăsta-i om cu care să-ți împarți viața în continuare”? Dar asta este numai și numai pentru ea o chestiune de… claritate cu care își formulează problema!
Fraza din precedentul meu comentariu trebuie citită astfel: „Și ultima (dar nu cea de pe urmă!) problemă ridicată de acest articol, printr-o simplă remarcă în „economia” acestuia, este impactul strict personal al respectivului episod: faptul că tânăra venise însoțită de partenerul ei de viață care, de îndată ce s-a ivit complicația legată de „mica intervenție”,s-a făcut nevăzut, exacerbând practic de nu știu câte ori trauma sărmanei femei, mi se pare un argument în plus împotriva unei legislații restrictive în acest domeniu”!
Îmi cer scuze fiindcă din grabă, am omis tocmai propoziția esențială din respectiva frază, anume „s-a făcut nevăzut”!
Acolo unde avortul este permis, el este permis la cel mult 3 luni după fecundare (avort în termen). Este această limită arbitrară sau corespunde unei realităţi fiziologice?
Orice limită strictă este într-o anumită măsură arbitrară (de ce 3 luni şi nu 3 luni şi trei zile?!), dar acesta este specificul legilor, care sunt obligate să fixeze limite precise.
Realitatea fiziologică la avorturile în termen este următoarea: embrionul atinge vreo 4-5 cm lungime şi cam 10 grame în greutate şi încep să apăra urme vagi de activitate cerebrală.
Asta fiind realitatea fiziologică în acesta perioadă, se poate oare vorbi deja de „om”, cu drepturi, etc. ?
„Bine informat” ca de obicei, AlexL. Pentru cine vrea sa afle reglementarile legale ale avortului la cerere in tarile UE, consultati http://www.christian.org.uk/issues/2007/hte_bill/abortionpoll/euabortion_may08.pdf, nu-l luati in seama pe acest dezinformator sau vorbitor dupa ureche.