ACUM.TV

-continuare din numărul trecut-

Revenind la istoria jurnalismului, presa românească a mai suferit de pe urma unei mutaţii a jurnalismului occidental, în ultimii 15 ani, către un stil mai partizan, adoptat cu precădere de trustul lui Rupert Murdoch şi copiat apoi de alţii – ca să nu mai vorbim de blogosferă şi forţa egalizatoare a internetului care le-a permis tuturor să ajungă un fel de jurnalişti, fără restricţia standardelor editoriale ale unor instituţii de presă. În acest context, o industrie care gonea după succes comercial în România şi care a văzut că stilul Fox News are cea mai mare priză în America nu avea cum să ajungă mai aproape de stilul sec al BBC sau CNN.

Din cocktail-ul produs de dinamica industriei, tarele sistemului de educaţie şi mostenirea istorică nu avea ce să rezulte altceva decât o presă puternic axată pe opinii, partizană, care servea un public fără deprinderea analizei, ba mai mult, cu o anumită predispoziţie să i se spună ce să creadă despre cutare şi cutare subiect. Este de la sine înţeles că o astfel de presă nu avea cum să îşi facă datoria de câine de pază a democraţiei româneşti aşa cum scrie la carte. Episodul cu fesele lui Emil Boc este doar un exemplu recent al degenerării unei industrii care goneşte oarbă după validarea comercială a rating-ului. Dincolo de acest exemplu trivial şi altele ca el, presa românească se face vinovată, în partizanatul ei, de câteva erori cu consecinţe grave asupra politicii şi economiei româneşti, precum şi a politicii externe a României. Să le luăm pe rând:

1. Politica

La ora actuală, România nu are politică de stânga sau de dreapta, dialogul între cele două faţete ale spectrului politic este inexistent, iar o evaluare cât de cât echilibrată a stângii sau a dreptei nu există. De vine pentru asta este şi presa românească. Cândva pe la începutul anilor ’90, ca reacţie la elucubraţiile iliesciene despre democraţia originală, nevoia de a nu vinde ţara şi alte sminteli similare, o mare parte a prese şi-a asumat o afiliere ideologică „de dreapta”, fără a pricepe că pentru a fi „de dreapta” e nevoie de mai multe decât să fii împotriva preşedintelui ex-comunist care, cică, era de stânga. Inerţia acestei identităţi de dreapta a presei a continuat şi după victoria CDR din 1996, şi s-a exacerbat graţie abuzurilor şi aroganţei guvernului Năstase, pe vremea celui de-al treilea mandat a lui Ion Iliescu. În faţa unui PSD care se comporta ca partid-stat, presa şi-a arborat culori de dreapta doar pentru că milita împotriva regimului Năstase, nu pentru că înţelegea cu adevărat ce înseamnă dreapta politică. Din acele vremuri datează şi multiple abateri de la norme elementare de imparţialitate a multor jurnalişti – abateri pe care aceştia le justificau spunând că doar aşa poate fi dusă lupta cu Satana pesedistă. Convingerea că tot ceea ce face PSD-ul este rău s-a transformat în ideea că indiferent ce fac „ceilalţi” e mai bine aşa decât nenorocita aia de „stângă pesedistă”. Una peste alta, s-a ajuns la un context în care cu prilejul protestelor din Piaţa Universităţii în această iarnă, aceiaşi jurnalişti care tunau şi fulgerau deloc imparţial împotriva PSD prin 2003-04, se plăngeau acum că o parte a presei este…imparţială în modul în care tună şi fulgeră acum împotriva PDL.

Merită aici menţionat faptul că aplecarea presei către dreapta a avut mult de-a face şi cu genul de oameni care au devenit jurnalişti: ambiţioşi, cu nerv şi tupeu, câştigători ai climatului de tranziţie. Ei tindeau să fie furioşi pe bunicii  care-l votaseră pe Iliescu şi nu credeau că vor avea nevoie de cârja statului social vreodată.

În treacăt fie spus, realitatea politicilor economice, cel puţin, ale anilor de după decembrie 1989, este că multe din privatizările cele mai mari, şi din politicile de liberalizare economică cele mai agresive au fost luate de guverne care, nominal cel puţin, erau de stânga, în timp ce guvernele de dreapta au adoptat o mulţime de aşa-numite măsuri „populiste.”

La ora actuală, chiar dacă se zăresc începuturile unei configurări a presei în voci de dreapta şi voci de stânga, tarele anilor în care stânga era automat înfierată fiindcă era sinonimă cu comuniştii, iar dreapta era automat fetişizată pentru că era alternativa la comunisţi se fac încă simţite. Rezultatul net este cacofonia ideologică în care se zvârcoleşte politica românească, iar perdanţii acestei stări de fapt sunt toţi românii, care peste câteva luni vor merge din nou la vot fără să aibă parte de opţiuni autentice, de dreapta sau de stânga.

2. Economia

Jurnalismul economic-financiar e nodul gordian al presei, specia ceai mai gru de îmblânzit dintre soiurile de jurnalistică practicate. Asta pentru că impune o disciplină a cifrelor dificilă pentru mulţi, pentru că se adresează unui public mult mai exigent, şi pentru că mizele subiectelor tratate sunt foarte mari.

La acest capitol, carenţele presei româneşti sunt imposibil de cuantificat exhaustiv. Una dintre cele mai importante a fost comisă pe tema privatizărilor, care erau evaluat visceral, potrivit aceloraşi afilieri către pseudo-dreapta, menţionate mai sus. Mult timp aceste privatizări au fost văzute drept un panaceu, doar pentru că incapacitatea lui Ion Iliescu de a înţelege economia de piaţă îl făcea să fie împotriva lor. În alte cazuri, guvernele erau criticate că „vând ţara pe nimic” deşi nu am văzut vreo evaluare a activului ce fusese vândut, care să-l fi comparat cu altele asemănătoare. De prea multe ori, jurnaliştii români afirmă că un preţ e mare sau mic fără să menţioneze în baza cărui raţionament au ajuns la această concluzie, într-o disciplină în care o acţiune de 10 RON poate fi scumpă iar una de 100 RON poate fi foarte ieftină – fiindcă totul depinde de etalonul cu care evaluăm acel preţ.

Poate cea mai gravă eroare comisă de felia economică a presei româneşti ţine de criza financiară care a început în 2008. Vrăjiţi de economia care „duduia” ca în basme, prea mulţi jurnalişti români au optat să nu observe că tendinţa de creştere economică de atunci era nesustenabilă iar economia era cât se poate de vulnerabilă la zvârcolirile economiei mondiale. Astfel, când Traian Băsescu declara în toamna lui 2008 că România va fi ocolită de criză, nimeni nu l-a tras la răspundere. Ulterior, acelaşi domn preşedinte a piruetat retoric pe tema acordului dintre România şi FMI: acesta a început prin a fi o simplă centură de siguranţă, devenind destul de repede o necesitate fără de care România nu ar fi putut supravieţui. Inconsecvenţe intelectuale de acest gen, în domeniul economic, sugerează că cineva, undeva, cândva, a greşit sau a minţit. Iar presa, cu memoria pe termen lung absentă, permite aceste piruete.

La nivel deontologic, unul din secretele cele mai murdare ale presei economice din România este obceiul unor jurnalişti de a utiliza informaţiile la care au acces pentru propriul câştig, investind bani la bursă sau în alte modalităţi. Prin 2002, un redactor de la Ziarul Financiar recunoştea senin că „juca la bursă” cu acţiunile Dacia, fiindcă s-ar fi simţit tâmpit să nu o facă, ştiind ce ştia despre companie. Întrebându-mă dacă fac la fel la Financial Times, m-a luat de prost când i-am zis nu numai că nu am voie, dar că nici nu aş îndrăzni să fac asta.

3. Politica externă

Coordonatele principale ale politicii externe româneşti din 1989 încoace au fost, fără îndoială, integrarea în NATO şi Uniunea Europeană. Acest proces complex a acaparat toate resursele aparatului de relaţionare al României cu exteriorul, şi intensitatea cu care era măsurat progresul pe traseul integrării a atins dimensiun obsesvive nu de puţine ori. Problema este că în habotnicia-i integraţionistă, România a abandonat tradiţii de relaţionare cu alte părţi ale lumii, cum ar fi lumea arabă, Africa, Asia sau America Latină. De asemenea, ardoarea de a adera la NATO şi UE a distorsionat dezbaterea publica pe aceste teme. Fiindcă politicienii noştri – mai ales PSD – erau ticăloşi, orice ni se cerea de la Bruxelles era automat ceva bun. Însăşi aderarea României la NATO şi UE a fost aproape universal adoptată ca o mântuire a naţiunii, o blagoslovenie mult aşteptată. Chiar şi acum, există unii români care spun că sunt cetăţeni europeni cu un fior cvasi-mistic.

Din nefericire pentru sănătatea unei democraţii, un consens prea covârşitor pe un anume subiect duce la abuzuri. Lipsită de un curent de opinie eurosceptic, România a intrat în UE cu capul înainte, fără a avea parte de o dezbatere cum se cuvine despre meritele acestui demers, despre ce vrem să realizăm odată ce suntem membrii. La fel au stat lucrurile cu NATO.

Departe de mine noţiunea de a sugera că nu a fost bine ca România să intre în NATO sau UE. Dar lipsa unei dezbateri serioase pe tema asta nu a fost un lucru bun. Iar această dezbatere a lipsit şi din cauza înclinaţiei presei de a privi orice forţă exterioară aplicată României ca fiind inerent pozitivă, din oficiu, în timp ce orice voce sceptică pe aceste teme era pasibilă de acuzaţii de lezmajestate.

Un motiv aparte pentru această atitudine filo-atlanticistă şi filoeuropeană a presei româneşti este bagajul istoric al relaţiilor României cu polul opus al busolei – Rusia. Amestecul dintre cadoul comunismului, venit de la Moscova, educaţia moscovită a detestatului şi detestabilului Ion Iliescu – şi ai săi tovarăşi – şi statura mitică a Occidentului în mentalul colectiv al românilor duce ca aproape orice ţine de Vest să fie BUN, iar orice ţine de Est să fie RĂU.

Problema acestei premise este că nu are cum să fie constructivă pe termen lung, mai ales în contextul dependenţei româneşti de gazul rusesc. În acelaşi fel în care există o mare diferenţă între a bea o cafea cu cineva şi a petrece o noape amoroasă cu aceeaşi persoană, simplul dialog cu Rusia nu reprezintă, din oficiu, o trădare de neam şi ţară. Din păcate însă, acest lucru este greu de înţeles pentru prea mulţi jurnalişti români care consideră că nu e nimic grav ca România să se comporte ca şi cum Rusia nu există.

Starea actuală a presei româneşti este, aşadar, jalnică. Sucombarea mass-mediei la jugul rating-ului şi ahtierea după succes comercial aşa cum a reflectat-o deja uitatul episod al filmuleţului de vestiar cu fostul premier nu reprezintă altceva decăt convergenţa factorilor şi tendinţelor menţionate mai sus.

Merită România o presă mai bună, mai competentă? Da, în acelaşi fel în care merită o altă politică, şi un alt fel de destin decât cel de până acum. Ca să aibă o presă mai bună, România va trebui însă să aibă un public mai exigent, care la rândul său va deveni un electorat mai exigent. Dar mai este nevoie şi de un efort de auto-curăţire din interiorul breslei, în condiţiile în care o mare parte din profesioniştii acesteia s-au retras, cu lehamite, demult, iar prea mulţi dintre tineri au apucat să fie „stricaţi” de metehnele care ne-au adus aici. Nu în ultimul rând, un asemenea efort de relansare ar implica un angajament financiar important din partea unui investitor care să realizeze că, într-o primă etapă, un produs jurnalistic ar trebui rodat, fără să apară „în lume” câteva luni bune, cu oameni proaspeţi care să fie instruiţi de la (aproape) zero.

Deocamdată însă, dacă acceptăm definiţia dată jurnalismului de Arthur Miller ca fiind dialogul unei naţiuni cu ea însăşi, atunci presa românească este cea pe care o merităm, în tandem cu politica de care avem parte. Graţie accesului mai facil la surse alternative de informare, graţie îmbătrânirii celor cu obiceiuri mai puţin faste, semne de schimbare există, dar sunt prea timide, în timp ce inerţia e mare, foarte mare.

Acest articol a fost publicat duminică, 18 martie 2012 la rubrica Jurnalism, Comunicare.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.