Fesele lui Emil Boc au reuşit să transporte suflarea cea vestită a jurnalismului românesc în timp şi spaţiu: de pe malurile Dâmboviţei în anul de graţie 2012, au adus-o tocmai în sudul Statelor Unite pe la vreo 1860 şi ceva, într-un salon de cucoane avute. În mijloc de conversaţie politicoasă, acestea se felicitau între ele pentru copiii frumoşi pe care îi au, mai ales un băieţel frumos foc, cu pielea cam…închisă la culoare. Pe mama acestuia, mai nedusă la biserică, o ia gura pe dinainte şi a spus că normal că are un copil frumos, pentru că tare fiebinte mai fu partida de sex care îl zămisli pe odor…cu un sclav! Un negru!
Stupoare! Evantaiele freamătă! O cucoană mai în etate leşină, se caută săruri prin decolteu! Auzi, culmea infamiei!
Cam aşa şi cu vehemenţa reacţiilor la episodul filmului din vestiar.
După reacţiile furibunde, după cuvintele şi excesul de semne de exclamare utilizate – de la stupoare s-a ajuns rapid la dezgust, scârbă, dezicere, dezmoştenire, sacrilegiu – ai zice că suntem martorii unui eveniment cataclismic. Mai că-ţi vine să ridici ochii către cer, să vezi un meteorit cum nici George Lucas nu şi-a imaginat.
În salonul sudist, toată lumea ştie că nici cea mai simandicoasă cucoană nu poate rămâne gravidă fără să facă sex…iar pielea închisă… şi treaba cu leşinul şi sărurile e… puţin melodramatică degeaba. Cam ca retorica furibundă pe tema posteriorului prim-ministerial.
Toată lumea ştie care este realitatea din presă. Iar unii dintre jurnaliştii români, când îi muşcă un pic conştiinţa de călcâie la drum de seară, cel mai probabil că simt mângâierea tandră a milioanelor de muşte de pe căciula breslei. O examinare mai atentă şi detaliată a contextului actual al presei româneşti ne duce însă la concluzia că „l’affaire des fesses” este doar zenitul aproape inevitabil şi foarte logic al evoluţiei acestei industrii în România. Departe de a fi un mare şoc, înfigerea cu elan a mass-mediei mioritico-dâmboviţene în dosul unui om nevinovat este un episod previzibil şi emblematic pentru o stare de fapt care nu are cum să fie altfel, dacă avem în vedere în primul rând istoria jurnalismului românesc şi apoi evoluţia politicii şi economiei după decembrie 1989. Vestea mai proastă este că remedierea acestei situaţii necesită un drum anevoios şi lung, care impune un process pentru care nu există semne că ar exista disponibilitate în România.
Tradiţia opiniei în presa românească
Istoric vorbind, tradiţia jurnalismului românesc este, prin excelenţă, cea a publicisticii, a comentariului, a opiniei sau a reportajului menit să îi creeze cititorului o trăire – nu să-l informeze sec şi la obiect. De la editorialele spumegânde ale lui Eminescu la reportajele lui Panait Istrati sau scriitura de călătorie a lui Calistrat Hogaş, de exemplu, reperele a ceea ce s-ar putea numi jurnalism românesc în secolul XIX sau început de secol XX sunt ferm ancorate în experienţă personală, în opinie.
Până la un punct, este firesc să fie aşa. În secolul XIX, şi în prima parte a secolului XX, jurnalismul era în pruncie sau adolescenţă, iar peste tot se scria cam la fel. Separarea ştirilor de opinii a fost, mult timp, o noţiune fantezistă cam peste tot unde se tipăreau ziare. Mai mult, ziarele aveau patroni, patronii aveau agende şi duşmani. De imparţialitate nici nu putea fi vorba.
Lucrurile s-au schimbat radical însă în lumea anglo-saxonă începând cu anii ’40. De la jurnalismul partizan, peste care comentariul trona rege, s-a trecut la jurnalismul bazat pe fapte seci, pe ceea ce reporterii americani numesc „piele de pantofi” – pantofi rupţi în teren, alergând după informaţii. Începutul epocii de glorie al acestei mutaţii către fapt şi investigaţie se poate spune că este scandalul Watergate de la începutul anilor ’70. Duetul reportericesc format din Bob Woodward şi Carl Bernstein în redacţia cotidianului Washington Post a ajuns să-l facă pe preşedintele american Richard Nixon să-şi dea demisia urmând un îndemn simplu al sursei care le furniza informaţii: „follow the money” – luaţi urma banilor. Nici vorbă de comentariu, de fraze artistic scrise – ci texte mecanic asamblate, în funcţie de faptele descoperite. Ulterior, scandalului Watergate i-au urmat şi altele pornite tot de la investigaţii jurnalistice. Împreună, aceste momente formează o perioadă de referinţă a jurnalismului anglo-saxon, o eră de glorie în care asiduitatea reportericească a schimbat lumea, sau măcar câteva colţuri ale ei. În SUA, până în ziua de azi, această eră de glorie este un punct de reper pentru tinerii jurnalişti. Mulţi dintre ei visează să facă dreptate prin carneţelul de notiţe reportericeşti, cu gândul la Woodward şi Bernstein.
Din păcate pentru România, acea perioadă de glorie a jurnalismului occidental a coincis cu o perioadă de glorie a propagandei deghizate în jurnalism. Pe vremea regimului de tristă amintire, puţini erau românii care auzeau că la Radio Europa Liberă sau Vocea Americii se vorbea despre „domnul” Nicolae Ceauşescu în jurnale de ştiri destul de seci – şi erau şi mai puţini care înţelegeau de ce sunt seci acele jurnale de ştiri. Majoritatea dintre noi avea parte de „Scânteia”, sau alte publicaţii care, chiar dacă ignorai primele pagini de propagandă, nu se putea spune că publicau texte scrise de reporteri viteji, care adunau anevoios informaţii. Gurile de oxigen ale acestui dezolant peisaj mediatic erau…aţi ghicit, câte un comentariu despre tenis a lui C.T. Popescu, sau un text despre fotbal a dlui Ungureanu. Se savurau mici aluzii şi „şopârle” strecurate pe sub nasul cenzurii, dar atât.
Descătuşarea de cenzura comunistă nu a însemnat înlocuirea presei de propagandă cu o presă de investigaţie. Climatul post-decembrist a fost euforic, a fost haotic, a fost minunat din multe puncte de vedere – dar nu a fost un moment de glorie pentru triumful raţiunii sau al gândirii limpezi. Iar faptul că la pârghiile puterii se aflau propagandişti cu state vechi a însemnat că aceştia ştiau cum se face o intoxicare a opiniei publice, cum se lansează informaţii în presă – şi ştiu să o facă în continuare. Mai mult, oamenii care făcuseră presă în comunism nu aveau cum să scape de obiceiuri deja formate. Da, scriau fără cenzură. Scriau despre libertate şi democraţie. Nimic din aceste lucruri nu înseamnă că scriau ca nişte jurnalişti instruiţi să vâneze fapte, să facă investigaţii, după zeci de ani petrecuţi scriind un melanj de opinie şi informaţie, şi lipsiţi de o tradiţie a jurnalismului veritabil.
În cazul celor noi veniţi în breaslă, cei mai mulţi dintre aceştia scriau cam cum aveau chef, deşi au existat destul de mulţi care au încercat, pe cât posibil, să emuleze ceea ce citeau în publicaţiile la care aveau acum liber acces. Cu toate astea, nu se putea vorbi despre stil, proceduri, etică sau deontologie. La un moment dat, când la România Liberă s-a pus problema unui manual de stil – o publicaţie de căpătâi în orice redacţie occidentală, menită să articuleze standardele profesionale ale acelei redacţii şi să explice cum se ajunge la ele – nimeni altul decât C.T. Popescu tuna şi fulgera pe un ton care sugera că nu prea pricepe despre ce e vorba. Mesajul distinsului ayatollah al presei româneşti era versiunea jurnalistică a celebrei expresii iliesciene cu „democraţia originală” de care românii au nevoie, fiindcă democraţia aia occidentală e un moft pentru străini. Adică ce funcţiona la New York Times era nedemn de Adevărul în epoca sa de lotcă înfumurată ce se credea crucişător.
-continuarea în numărul următor-
Un articol plin de verva, fraze nuantate, cursive, un stil elegant care spune lucrurilor pe nume. Remarc lipsa de ostentatie si lipsa vulgarului in exprimare. Am citit articole foarte vulgare legate de acest subiect. Astept cu interes continuarea.