Straduinta de un secol a populatiilor din tarile arabe ca sa-si dobandeasca demnitate personala, libertate autentica si oportunitati economice pentru o viata mai buna, a luat o amploare fulminanta in 2011. In trecut, majoritatea locuitorilor din statele arabe, create artificial un urma destramarii imperiului otoman si a retragerii puterilor coloniale europene, a suferit cumplit din cauza guvernantilor incompetenti, hrapareti si venali, a interventiilor nocive ale puterilor straine si mai ales a perpetuarii la putere a unor regimuri opresive, corupte si nereprezentative.
Revolutiile arabe din ultimul an au reusit sa indeparteze de la putere liderii tirani din Tunisia, Egipt, Libia si Iemen. Incoltite de protestatari, regimurile represive din Siria si Barhain se clatina. Monarhiile din Maroc, Kuweit si Iordania incearca sa-si mentina legitimitatea si sa dezamorseze agitatia populara anti-regim prin demiterea guvernelor, prin negocierei cu oponentii si prin promisiuni de reforme liberalizante. Rebelii arabi au pretins sa participe semnificativ la selectia guvernantilor, sa aiba acces la un sistem juridic independent, sa li se garanteze drepturi civice „normale” si sa aiba acces la informatii necenzurate. Amploarea demonstratiilor care revendicau asemenea schimbari de fond sugereaza ca, in viitor, aspiratiile revolutionarilor nu vor putea fi ignorate sau suprimate prin represiuni brutale.
Lipsa traditiei democrate, inexistenta institutiilor necesare pentru functionalitatea unui sistem electoral competitiv, deteriorarea economica inevitabila din perioada de „tranzitie” si disensiunile dintre oponentii regimului creaza nesiguranta, frustari si dezamagiri post-revolutionare. Tranzitia genereaza oportunitati atat pentru fosta elita cat si pentru alte factiuni nedemocrate „emanate” sa „confiste” revolutia promitand „restabilirea ordinei”, dezvoltare economica accelerata si respectarea nazuintelor celor razvratiti.
Deoarece conditiile preexistente din statele arabe au fost diferite, rezolutiile finale ale rebeliunilor respective nu vor fi uniforme. In unele tari arabe revolutionarii vor forta adoptarea unor reforme radicale. In altele, aspiratiile democrate ale cetatenilor vor fi frustate de revenirea la putere a unei elite predispusa sa reimpuna masuri restrictive pe motive de securitate. Indiferent de scenariile post-revolutionare „finale”, razvratirile populare din Africa de Nord si Orientul Mijlociu din 2011 reprezinta un eveniment istoric epocal, o adevarata „desteptare” ireversibila a populatiilor din lumea araba si o remarcabila convergenta trans-nationala a aspiratiilor populare impotriva liderilor tirani.
Extinderea incendiara a revolutiei arabe de la o tara la alta a demonstrat ca unitatea araba la nivel popular este reala. In trecut, liderii statelor arabe, desi elogiau public „pan-arabismul”, ei considerau ca unitatea araba era numai o utopie. Relatiile dintre diferitele tari arabe erau caracterizate prin galceava, animozitati etnice si ideologice si adversitati. Convingerea ca popoarele arabe au o soarta comuna s-a forrmat progresiv in generatiile tinere care s-au maturizat vizionand la televiziune evnimentele din Liban, teritoriile palistiniene si Irak. Posturile de televiziune Al Jazeera si Al Arabia, devenite extrem de populare in anii 1990, au reusit sa creeze solidaritate si identitate araba comuna prezentand evenimentele, discutiile si comentariile de pe o pozitie araba.
Despotii malefici din statele arabe, erijandu-se in unicii reprezentanti legitimi ai natiunii, indispensabili pentru mentinerea independentei si ordinei sociale, s-au mentinut la putere prin persecutarea, intemnitarea si asasinarea dizidentilor, mituirea oponentilor, subminarea societatii civile si incitarea disensiunilor etnice, tribale si confesionale. De multe ori, dupa inlaturarea dictatorului, structurile opresive create de el raman nealterate. In Egipt, conducerea armatei a facilitat initial demiterea presedintelui tiran Hosni Mubarak. Dupa ce si-a asumat autoritatea de garant al guvernarii interimare in perioada de tranzitie spre democratie, liderii militari au refuzat sa transfere puterea unei administratii civile, au etalat pretentii infamante ca sa-si permanetizeze privilegiile anterioare, sa retina un rol dominant in elaborarea noii constitutii si, culmea, sa-si permita oricand sa demita guvernul. Armata a mentinut starea de urgenta, a continuat sa aresteze abuziv si sa judece civili in tribunale militare si a insistat ca bugetul militar sa ramana secret. Dupa ce organele de securitate sub comanda militarilor au asaltat protestatarii din piata Tahrir si au ucis zeci de demonstranti, o parte din publicul egiptean s-a intors impotriva Consiliului Suprem al armatei si a liderului, generalul Mohamed Hussein Tantawi.
Alegerile parlamentare din decembrie au reflectat ascendenta partidelor islamice in Egipt. Termanul de „islamic”, avand conotatii nelinistitoare in unele cercuri occidentale si in Israel, include atat musulmanii „moderati”, dispusi sa adere la principii democrate, cat si cei fundamemtalisti care prefera instituirea unui regim strict „puritanic”. Partidul Libertatii si Justitieii, reprezentand Fratia Musulmana, o organizatie considerata „moderata”, a obtinut peste 40% din voturile preliminare. Partidele dominate de fundamentalisti, denumite colectiv ca „salafisti”, au fost votate de circa 20% din electorat. Blocul secular-liberal, ca si Partidul National Democrat al fostului presedinte Mubarak au obtinut sub 10% din mandate.
De mai multi ani, partidele si factiunile islamice din Egipt au renuntat oficial la metodele violente de afirmare, au acceptat fara restrictii toleranta, pluralismul politic si regulile democratiei competitive si au fost de acord cu alternanta la guvernare in baza rezultatelor unor alegeri libere. Renumitul jurist Ahmed Hamad, respectat dizident secular din Egipt a declarat ca „pericolul cel mare in Egipt nu vine de la Islamisti ci de la militarii care au acaparat puterea dupa alungarea lui Mubarak”.
In tarile arabe, gruparile islamice, persecutate sub regimurile represive anterioare, se bucura de popularitate nu numai pentru ca majoritatea musulmanilor prefera sa se identifice cu religia lor dar si pentru ca, in trecut, ele au acordat asistenta si servicii sociale populatiei nevoiase chiar cand nu aveau permisia sa participe la viata politica si cand liderii lor erau frecvent intemnitati.
Ca in Egipt, ascendenta partidelor islamiste a fost evidenta si in celelalte state arabe in care s-au tinut alegeri. In Tunisia, in urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2011, partidul moderat islamist Ennahda a obtinut 89 din cele 217 de mandate de deputat in noul parlament. Pe locul doi a venit un partid secular cu 29 de mandate. In Maroc, regele Muhammad s-a obligat sa numeasca noul prim-ministru din partidul cu cei mai multi parlamentari alesi. In scrutinul din noiembrie 2011, Partidul Justitiei si Dezvoltarii (PJD), considerat ca „moderat”, a venit pe primul loc cu 107 parlamentari din totalul de 395. Partidul „centrist” Istiqal, pe locul doi, a obtinut 60 de mandate. Liderul PJD, Abdeliah Benkirane, a promis ca va forma un guvern de coalitie cu Istiqal si cu Uniunea Socialista, nu cu salafistii.
In Siria, islamistii reprezinta o parte importanta a rezistentei impotriva regimului. Desi tiranul de la Damasc, Bashar al-Assad, refuza sa renunte la putere, el este din ce in ce mai izolat in strainatete si mai hulit in tara. SUA, UE, si Liga Araba au impus sanctiuni impotriva Siriei. Cu toate ca Iranul, China si Rusia au refuzat sa aplice sanctiuni asupra regimului sirian, zilele dictatorului al-Assad sunt numarate. Turcia a cerut inlaturarea de la putere a lui Bahsar si a oferit sanctuar la Istambul pentru Centrul de Coordonare al reprezentantilor sirieni din opozitie.
Islamistii sunt importanti si in randurile oponentilor fata de regimul din Iemen. Dupa 33 de ani la putere, presedintele Ali Abdulah Saleh a acceptat sa transfere puterea vicepresedintelui Mansour Hadi si sa plece din tara cu conditia sa ramana titular presedinte pana la noile alegeri si sa aiba imunitate judiciara. Dar fortele de securitate din Iemen sunt inca dominate de rudele si aliatii lui Saleh. Conflictele violente dintre loialistii lui Saleh si oponenti continua. In Iemen, tara araba cea mai saraca, demografia opresiva (aproape jumatate din iemeniti sunt sub 15 de ani), dezacordurile tribale si tendintele separatiste previn acordarea de ajutoare din strainatate si o rezolutie satisfacatoare a disputelor interne.
Nici monarhiile din regiunea Golfului Persic care au avut proteste populare mai limitate precum Arabia Saudita, Iordania si Algeria nu vor putea evita consecintele revolutiilor arabe. Atat regimurile precedente care vor supravietui „desteptarea araba” cat si noii lideri veniti la putere vor fi obligati sa tina cont de opiniile publice din tarile respective. Atitudinea ostila a arabilor fata de statul Israel va fi reflectata in politica externa a guvernantilor arabi. Fostul Ministru al Apararii israelian, Moshe Arens, a scris ca „este regretabil ca tratatele de pace pe care Israelul a reusit sa le concluda cu Egipt si Iordania au fost negociate si parafate cu dictatori, respectiv Anwar Sadat si regele Hussein”. Sondaje de opinie in Egipt au aratat ca 54% din populatie prefera anularea tratatului de pace cu statul evreu. Adversitatea fata de Statele Unite se va accentua. Numai 20% din egipteni au o impresie favorabila despre America. Chiar in statele arabe din Orientul Mijlociu aliate formal cu SUA majoritatea cetatenilor este de parere ca America si Israel prezinta cele mai mari riscuri pentru securitatea lor. Fostii autocrati arabi au fost mult mai pro-americani decat noile regimuri postrevolutionare. Liderii din Arabia Saudita si Iordania, simtindu-se abandonati de Washington, sunt revoltati de graba cu care Washingtonul s-a lepadat de Mubarak in favoarea revolutionarilor egipteni. Influenta occidentalilor si mai ales a SUA in viitorul apropiat va fi limitata. Sfaturile, ajutoarele militare si asistenta economica din partea tarilor din NATO vor fi privite cu suspiciune, mai ales in urma interventiei militare neinspirate din Irak si a sprijinului acordat despotilor represivi din trecut.
Viitoroul post-revolutionar in tarile arabe este tulbure. Inca vulnerabile, unele state ar putea reveni la autoritarism sub obladuirera unor noi potentati. Altele ar putea degenera intr-o perioada de conflict semi-permanent, instabilitate si haos cum s-a intamplat in Liban, Irak si Sudan. Cu sau fara ajutor din strainatate, cateve tari arabe ar putea deveni democratii stabile. In majoritate, arabii sunt musulmani evlaviosi. Liderii din statele devenite democrate vor fi obligati sa accepte aceasta realitate. Ceeace inseamna ca islamistii vor avea un avea un rol mai imortant decat in trecut, vor influenta evolutia societatiilor respective si vor fi mai putin pro-occidentali decat predecesorii lor. Majoritatea gruparilor islamice din tarile arabe pretind ca, ajungand la putere, vor favorizeaza toleranta, democratie competitiva, dezvoltare si modernitate, „ca in Turcia”. Multi dintre ei, inclusiv fosti protagonisti si aderenti activi in organizatii teroriste, insista ca revolutiile populare arabe au demonstrat conclusiv ca activitatea organizatiilor teroriste islamice, ca si razboiul „antiterorist”, nu mai sunt necesare.