Am avut deosebita surpriza sa citesc un volum-marturie, Apusul vinului in calimara, Editura Semne, 2011, despre boema bucuresteana din anii ’80 si pana in prezent,
Cartea apartine publicistului Valentin Leahu, bucurestean sadea redevenit un cetatean al unei cetati mici cu multe traditii conservatoare, uneori potrivnice spiritului deschis al adevaratului oras cu tendinte metropolitane.
Autorul structureaza in mici rememorari, in nuclee bine concentrate, intr-un stil simplu opus tendintelor elitiste si ne prezinta scriitorii surprinsi in ipostazele lor mai mult sau mai putin bahice asa cum sunt ei si chiar cu intentia ca noi citititorii sa putem gusta din vinul experientei vietii de hoinar.
Este stiut ca artistii mana in mana cu studentii nu au nicicand bani si nici perspectiva unei vieti disciplinate. Paginile-documente se deruleaza in fraze succinte, de regizor abil ce reuseste sa ne descrie scene originale. Traian T. Cosovei, “poetul din Floreasca” pozat in cada de dus ori refractar la scrierea poemelor la computer este admirabil portretizat fara alte detalii.
As semnala doua registre importante ale cartii; anecdoticul care nu cade in paroxism compunanad o nota oarecum trista in viata boemei care dintotdeauna s-a clasat intr-un fel de opozitie sociala la reguli, legi, percepte impuse de societate; apoi imaginea si felul in care cititorii, lumea din afara boemei devin martori, autorul fiind el insusi participant al agapelor, dar si scrib-mesager cu ochi de paparazzi ceea ce contribuie la aducerea scenelor intr-un document de istorie literara.
Valentin Leahu nu judeca si nu critica iesirile excentrice ale confratilor artisti. De cand lumea s-a instituit o lege a intelegerii, a tolerantei din partea lumii de rand fata de boema. Cand sotul, tatal, fiul sau vreun alt mebru al unei comunitati exagereaza in practice bahice sunt aspru criticati, pusi la perete. Artistii conform legii tacite au voie sa-si dea in petec, altfel nici nu ar fi ei insisi.
V-ati putea imagina poetul Nichita Stanescu in ipostaza unui functionar asezat, band ceai si ducandu-se in mod regulat la locul de munca, in rutina monotona a zilelor ?
Tonul cartii se situeaza intre intelegerea ca artistii au nevoie mereu de iesirea din cotidian si intre tristetea ca acestia se sting pe rand. Micul Paris redus la un bistrou cu comeseni de vaza devine pe zi ce trece un loc ale caror scaune din ce in ce mai numeroase raman goale. Astfel intalnim pagini de scriitura simpla ca stil, insa bogata in linii tusante de stampa si accentueaza durerea ca moartea nu iarta pe nimeni, acestea se prezinta ca un sir de recviem-uri cutremuratoare.
Nu incerc o analiza explicitara, ci o invitatie la lectura cartii. Valentine Leahu si-a consacrat talentul, energia scriind despre boema bucuresteana si printre randuri am intelege ca lumea adevarata a artistului e pe sfarsite. As concluziona ca paginile sale trag un semnal de alarma ca societatea contemporana se situeaza sub pericolul picturialelor frivole, al manelelor si al cluburilor in fata carora masinile de lux se tolanesc in obraznicia opulentei ostentative.
Ce ar fi Parisul fara Montparnasse cu toti bautorii de absint ?
Dupa lectura cartii m-am simtit doborat ca dupa vizionarea unui film de Fellini (La Strada, Clovnii). Disparitia atator artisti, poeti reduce strada la un pasaj anost, amorf.
Sunt omagiate numele Stefan Iordache, Gh Dinica sa.
Printr-o linie distinsa omagierea poetei Mariana Marin, careia noi cei mai apropiati ii spuneam Madi, se construieste un obelisc.
Madi a fost pe departe un talent poetic inegalabil, a depasit cu mult generatia sa, numita’80 si a disparut dintre noi in 2003.
Valentin Leahu exceleaza in alegerea micilor portrete literare, caci cartea sa nu se opreste doar la niste momente bahice. Masa, vinul sunt pretexte in re-construirea portretelor.
“Mariana Marin era una dintre premiantele Uniunii Scriitorilor. Fire boema si luptatoare tarzie cu moartea, pe care a invins-o de mai multe ori, Madi avea o minte agera si plina de poema adevarata”, ne evoca Valentin Leahu.
Rememorarea poetei fuzioneaza si cu citarea unui poem din creatia Marianei Marin:
La etajul 5
Poezia,
cînd sub þeastã îþi bubuie
singurãtatea putrezitã a fiecãrei dimineþi.
La etajul 5 al unui bloc
dintr-un celebru cartier proletar
poezia îþi reface instinctul migrator
al pãsãrilor mici, cenusii.
Cîtã iubire
“Cînd toate ne pleacã?
Toate ne lasã?”
(si era o vreme a cireselor si a iederii)
Ce fel de moarte
în obrãznicia ta iepureascã
te-a însoþit în anii din urmã,
o, biatã spaimã a þãrînei!
Poezia,
cînd sub þeastã miraculos
te înfrupþi din tine însãþi.
si este o vreme a îngheþului si a rîtului,
a biciului care-þi plesneste obrazul
si a porcilor mici, cenusii.
Un plus de valoare il constituie titlurile nucleelor de care va vorbeam mai sus: D’ale maestrului Dinica, Moartea sta la masa cu boema, Nea Colea Rautu bea”Splendid”, Bautura se bea cu sufletul.
Valentin Leahu reuseste sa pietruiasca stele ca semne ale imortalitatii pe aleeea artistilor al arui numar se afla in continua descrestere