În 1948, Crăciunul era interzis de comuniști. Poate că generației tinere, informația aceasta nu spune foarte multe. Pentru nostalgici, e doar un amănunt. Comuniștii construiau fabrici și uzine, toată lumea avea servici si apartamente date pe repartiție. În contextul unor asemenea mari realizări, ce mai înseamnă interzicerea Crăciunului? Libertatea… un moft! Morții din închisorile comuniste… mare pagubă! Ăștia, oricum, erau entelectuali, adică o tagmă de oameni de care țara, poporul nu aveau și nu au nici astăzi nevoie. Nu interzicerea în sine, ca act, a lui Moș Crăciun, și înlocuirea lui cu Moș Gerilă este ceea ce ar trebui să surprindă, ci, pur și simplu, faptul că cineva se putea gândi în mod serios la asta. Ceea ce i-a lipsit fundamental comunismului românesc a fost simțul ridicolului. Nu e atât de simplu pe cât pare: pentru a fi dotat cu simțul ridicolului, e nevoie, fie de o solidă educație informală, dobândită în familie sau comunitate, fie de ani buni și mulți de școală serioasă. Câștigul e, însă, evident: odată dobândit, simțul ridicolului îți va șopti întotdeauna că sunt lucruri care se fac și lucruri care nu se fac. Dacă acest simplu, evident adevăr ar fi fost înțeles, multe dintre tragediile deceniilor de comunism românesc ar fi fost evitate. Nu toate, însă, cu siguranță, multe…
Așadar, interzicerea Crăciunului e inadmisibilă pentru că ea trădează un anume tip de autism social, un soi de schizofrenie, boala cea mai severă de care o elită politică a unei națiuni poate suferi. Vremurile s-au schimbat, Crăciunul a redevenit legal, Moș Gerilă e astăzi oale si ulcele, dar, oare, autismul elitei politice româneșsti a dispărut odată cu nefericitul Moș Gerilă?! Păi, să vedem… Zilele acestea se colindă peste tot, se pregătesc sarmale, se sacrifică tradițional porci și alte animale mai mari sau mai mici… Ce face, tot astăzi, elita politică românească? Sau, să o luăm metodic… ce ar trebui să facă?
Păi, in mitologia oricărei națiuni, momentele de sărbătoare (sărbători naționale sau religioase) sunt prilejul potrivit pentru crearea unui sentiment, fie și artificial, de coeziune. În astfel de moment, liderii zilei, fie ei de la putere, fie din opoziție, ar trebui să transmită mesaje coerente, inteligente, pacifiste, orientate în jurul unor valori și simboluri unificatoare. Așa funcționează națiunile de la crearea lor. Așa cum, de Ziua Națională, în jurul simbolurilor naționale (drapel, imn, eroi naționali etc.) se construiește un discurs care încorporează valori la care rezonează întreg corpul social al națiunii, tot astfel, de Crăciun și de Anul Nou, uzanța, dacă nu cumva și elementarul bun-simț, impun elitei politice construirea și transmiterea unui mesaj în care decența, toleranța și ignorarea oricăror disensiuni trebuie să apară în prim-plan. Acesta e un ritual (de neevitat) al națiunilor moderne. Poate, pentru unii, e semn al ipocriziei, însă, dincolo de asta, ritualurile despre care vorbesc acum sunt parte integrantă din fișa postului oricărui lider, fie el politic sau nu. De Crăciun, de Anul Nou, de Ziua Națională, șeful statului și liderii partidelor politice au obligația de serviciu de a adresa mesaje publice cu un anume conținut. Statul modern are și el formalismele lui, iar dacă dorești să te instalezi în vârful mecanismelor de putere, trebuie să îți asumi toate ritualurile care decurg de aici. Așa cum nu te duci la o recepție oficială în pantaloni scurți, nebărbierit și purtând pe cap un fes multicolor, tot astfel nu îți poți permite să taci sau, și mai rău, să vorbești mult și prost, în momente cu semnificație pentru națiunea pe care vremelnic o administrezi sau pe care dorești să o administrezi in viitor. Dacă nu înțelegi mecanismele formale pe care le impune o funcție importantă în stat, atunci nu ești cu mult diferit de cei care își imaginau că îl pot înlocui prin decret pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă.
Or, zilele acestea, cu excepția singulară a mesajului Majestății Sale, Regele Mihai I de România, nu am văzut lideri care să înțeleagă exigențele hainelor de stat pe care le poartă. Mesajele lor fie aruncă săgeți otrăvite în tabăra adversă, fie vorbesc despre realizările proprii, fie (cel mai adesea) eșuează prin stilul lor dezlânat, incoerent, cu erori de sintaxă și nu numai. E ca și cum l-ai auzi pe Moș Crăciun cântând, afon, o manea… E o cumplită inadecvare între ceea ce ar trebui făcut și ceea ce se face. Formalismul a căzut astăzi în desuetudine. Politicienii își tutuiesc interlocutorii, discursurile lor inlocuiesc prestanța și decența cu hăhăiala și miștocăreala ce ni se livrează drept atribute ale popularității.
E vorba, deci, de aceeași absență a simțului ridicolului. Un neo-autism comunistoid. Ceea ce nu înțeleg toate aceste personaje este că genul acesta de a fi popular, de a vorbi pe înțelesul oamenilor (eufemism pentru diverse porcăieli publice) le e totalmente defavorabil și, mai mult decât atât, interzis prin fișa postului. A hohoti zgomotos te poate face popular la tine în bloc, dar total nepotrivit pentru o funcție ca cea de șef de stat. Poate că bătutul cu pumnul în tejghea alături de alegător aduce, în anumite cazuri, voturi, însă alegătorul cu care ai împărțit un păhărel de țuică de prună sau o costiță cu fasole, alături de care ai bârfit sau înjurat ca un birjar, alături de care ai eructat sau flatulat, nu te va respecta ca pe un lider, ci ca pe un tovarăș oarecare de pahar. Odată aleși, oamenii noștri politici resimt imediat lipsa de respect autentic de care se bucură din partea cetățeanului. E, însă, prea târziu.
Modul în care se reacționează în spațiul public în momente cu semnificație națională reprezintă justa măsură a calităților unui om de stat. Or, la noi, cu excepția Casei Regale, nimănui nu-i vin bine hainele de om de stat. Nimeni nu are statura și prestanța necesare. Cu toții bâiguie amețiți câte un Crăciun fericit sau Sărbători feiricte, fără a fi capabili să articuleze mesaje cu relevanță națională, trecând în fraza următoare la reafirmarea vechilor animozități, a vechilor dușmănii politice mărunte. Impotența lor verbală, care vine în ciuda atâtor consilieri de imagine care mișună în juru-le, este perfect sinonimă cu obtuzitatea vechiului aparat al Partidului Comunist. Ei nu-l mai înlocuiesc astăzi pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă, nu pentru că nu ar avea disponibilitatea interioară de a o face, ci pentru ca nu mai au oportunitatea. Activează într-o țară europeană și, măcar mimetic, trebuie să fie și ei europeni.
Felicitari, domnule Ovidiu Ivancu, pentru atitudinea exprimata in acest articol.
2012 sa fie un an mai bun si sa va aduca numai bucurii si impliniri!
Silviu Guga
Comunisti n-au avut destul timp, poate ar trebui mentionat ca si craciunul e tot o sarbatoare inventata si plasata gresit in decembrie in anul 525. Iar de intelectuali care sa stie asta ducem lipsa si acum, formalismele tocmai asta incearca sa suplineasca. Oamenilor „mici” n-ai cum sa le ceri preocupari inalte.
Excelent articol D-le O Ivancu.!Tin sa remarc ca in perioada comunista am ascultat mesajele Regelui Mihai care a ramas si acum pentru mine, dar si pentru multi tineri,singurele purtatoare de adevar si nobile semnificatii.Va doresc D-vstra si cititorilor revistei ACUM un Craciun fericit si un An Nou plin de realizarile dorite !
Atunci venea si Mos Gerila si Mos Craciun. Acum e saracie…Nu mai vine nici Mos Gerila nici Mos Craciun. In rest toate sunt bune!
Atunci venea si Mos Gerila si Mos Craciun. Acum e saracie…Nu mai vine nici Mos Gerila nici Mos Craciun. In rest toate sunt bune!
Sigur, atunci era belșug și fericire, mulțumită Partidului Comunist și înțeleptei sale conduceri.
Asa este Dle anonim „marin” (vine de la Nea Marin Miliardar, haideti ca am ghicit!)
Veneau Dle, de ce sa spunem ca nu veneau! Si Mos Gerila si Mos Craciun! Copil fiind in acele vremuri, i-am vazut pe amandoi ca veneau: Mos Craciun tragea la sania lui Mose Gerila – toti renii (congelati sau nu) se dadeau in anii 80 la export pentru plata datoriei…
Veneau, veneau, da’ niciodata nu ajungeau. Din vina lor, ca prosti mai erau amandoi. Ca veneau seara (in loc sa vina si ei dimineata, cand tocmai ne terminam si noi coada la lapte si unt) si curentul se intrerupea. Adica, pe intelesul dvs, era o bezna de-ti scoteai ochii. In lipsa acuta de fotoni, cei doi rablagiti bajbaiau ca fraierii pe unde se nimerea si, in mod invariabil se intorceau la ei in Finlanda (Mos Gerila cred ca de fapt se intorcea la Moscova, ca si acolo era frig si zapada si era drumul mai scurt) fara ca noi sa primim ceva…Si tare ma enerva chestia asta, copil fiind (serios, ma enerva!). Fiindca cerusem…o portocala si, neprimind-o, tata m-a invatat cum sa mananc castraveti murati si sa-mi imaginez ca erau portocale (tata a fost dintotdeauna un intelept). Din vina celor doi mosi, cand am vazut prima portocala, am crezut ca este minge de oina…si am aruncat-o tocmai in geamul vecinei de vizavi! Va imaginati ce a urmat la „Asociatia de Locatari”.
Deci, ca sa inchei, cei doi rablagiti veneau, veneau dar …. nu prea ajungeau.
Ca de la nostalgic la nostalgic, va cer o confesiune: La dvs. au…venit? Si ce v-au adus?
De portocale cu gust de castravete murat n-am mai auzit dar ultima banana avea gust de pasta de dinti (celelalte 3 le mincam, impartite cu precizie in patru, verzi). Asta doar in anii in care cele 4 banane erau „repartizate” prin „intreprindere”. Nici nu stiam ca bananele se desfac de la coada, nu de la virf.
Din ciclul „Amintiri din copilarie”,sau „Copil fiind ….”. Oda, sau Asteptandu-l pe mos Gerila. Afara-i cald, in casa-i frig, Deschid fereastra si-o inchid, Iti multumim din inima Partid!