caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Romania



 

România-FMI: ultima rundă?

de (24-10-2005)

Acum se desfăşoară la Bucureşti discuţiile cu reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional. Înainte de sosirea delegaţiei au avut loc tradiţionalele „umflări de muşchi” din partea autorităţilor române. De data asta, lucrurile par ceva mai serioasă şi pentru prima dată este foarte posibil ca acordul să fie încheiat unilateral.

Guvernul Tăriceanu vs. FMI

Relaţia cu FMI este definitorie pentru modul în care guvernele României au făcut politica economică a ţării. Nici noul guvern nu se dezminte. După ce în primăvară premierul şi-a umflat muşchii „Nu FMI face politica economică a României” a înghiţit fără crâcnire toate sugestiile acestuia.
Reacţia premierului Tăriceanu a surprins pe multă lume, care nu se aştepta ca tocmai un liberal, un om de afaceri de succes să aibă o asemenea ieşire, de-a dreptul grobiană. Şi din păcate, nu a fost singura ieşire de acest gen.

De altfel, toate guvernele s-au străduit să portretizeze FMI ca fiind „the bad guys” în vreme ce ei erau „the good guys”. Şi mulţi se comportau ca atare, culminând, de exemplu cu guvernul Adrian Năstase care prin „traduceri” cu suflet rezolva multe din cerinţele FMI, numai pe hârtie. Rezultatul acestor politici a fost economia românească de azi. Insuficient restructurată, necompetitivă, cu un mediu de afaceri învăţat mai degrabă să facă afaceri cu statul sau să profite la maxim de un cvasimonopol, impunând tarife preferenţiale şi asigurându-şi profituri imense. De altfel, dacă analizăm la bani mărunţi situaţia domeniilor de succes din economia românească observăm că ele cad într-una din aceste categorii, alte situaţii fiind foarte rare.

Guvernul Tăriceanu a tot tărăgănat discuţiile cu Fondul, fără a se ajunge la o înţelegere. De data aceasta, noul ministru de Finanţe pare decis să renunţe la acord.

Unde sunt problemele

Din punct de vedere istoric, actualul acord cu FMI, negociat de guvernul Adrian Năstase nu era obligatoriu pentru România. El a reprezentat mai mult o „lovitură de imagine” a unui guvern care a dus până la capăt un acord cu FMI – lucru care nu se mai întâmplase de multă vreme. Pe lângă lovitura de imagine, chiar Uniunea Europeană recomandase României încheierea unui acord pentru a se asigura că nu vor mai exista derapaje majore.
Ce se întâmplă acum? După ce actualul guvern a schimbat radical datele problemei prin introducerea cotei unice de impozitare paradigma s-a modificat, ca atare erau necesare unele corecţii ale înţelegerii cu Fondul Monetar Internaţional. Majoritatea problemelor au fost clarificate, dar discuţiile s-au tot prelungit.

Deficitul bugetar nu este o problemă în sine. În România, deficitul de cont curent creşte nu din cauza statului, ci din cauza sectorului privat. Ponderea sectorului de stat în acest deficit fiind acum de sub 15%, ceea ce face ca o reducere de 3-5 sutimi a deficitului bugetar să nu influenţeze absolut deloc deficitul contului curent, care oricum va creşte pe seama sectorului privat.
Aşadar, dialogul cu FMI priveşte o situaţie inedită: deşi deficitele externe cresc, se manifestă o presiune constantă de apreciere a leului. De aici încăpăţânarea FMI de a diminua deficitul bugetului consolidat.

Că un deficit bugetar diminuat ajută dezinflaţia şi limitarea deficitelor externe este de necontestat. Pe de altă parte, a miza excesiv pe buget în atingerea mai multor obiective nu este înţelept. În 2004 circa 85% din deficitul de cont curent s-a realizat în sectorul neguvernamental; a folosi deci bugetul public în vederea scăderii deficitului de cont curent are eficacitate limitată.
Comprimarea excesivă a cheltuielilor publice afectează atât producţia de bunuri publice cât şi pe cea a sectorului privat. Nu mai vorbesc de nevoia de a cofinanţa fondurile de preaderare, de a aplica angajamente izvorate din Acquis-ul comunitar, etc.

Ce vrea Fondul

Insistenţa FMI pentru construcţia unui buget perfect echilibrat, dacă nu chiar excedentar, precum şi refuzul de a accepta altă utilizare a banilor din privatizare decât pentru reducerea datoriei publice ar putea constitui principalele puncte de ruptură în noua rundă de negocieri cu FMI, care are astfel şanse să se soldeze cu abandonarea definitivă a acestui tip de monitorizare a politicilor macroeconomice ale guvernului.
Restricţiile pe care le îmbrăţişează experţii Fondului devin tot mai greu de acceptat ca –
De şase ani de zile, datoria publică a României este într-o continuă scădere ca pondere în Produsul Intern Brut, apropiindu-se de 20%, în condiţiile în care plafonul valabil în ţările UE este de 60% din PIB.

Stocul datoriei publice interne nu trece de 3,9 miliarde de euro, cheltuielile cu dobânzile fiind estimate la circa 320 milioane de euro pentru anul în curs. În acelaşi timp, datoria externă publică şi public garantată însuma la sfârşitul lunii august 11,3 miliarde de euro, în timp ce datoria externă negarantată public se ridica la 10 miliarde de euro.

Chiar dacă în proiecţiile Ministerului Finanţelor datoria publică internă urmează să crească până la un stoc de 7,6 miliarde de euro în 2009, ponderea în PIB a cheltuielilor cu dobânzile ar urma să scadă uşor, de la 0,4% în prezent la 0,32% în 2009.
Cât priveşte solicitarea Fondului privind restrângerea în continuare a deficitului bugetar, ca o soluţie de compensare a exploziei deficitului extern, experienţa din ultimii doi ani arată că relaţia dintre aceste două elemente este din ce în ce mai slabă în condiţiile în care importurile şi împrumuturile externe sunt determinate preponderent de sectorul privat.

Relevant din acest punct de vedere este şi exemplul Bulgariei, care deşi a reuşit performanţa de a înregistra excedente bugetare, deficitul de cont curent al acestei ţări tinde spre 13% din PIB.
Singurele locuri în care solicitarea FMI este corectă este în presiunile impuse guvernului de a îmbunătăţi capacitatea de colectare a veniturilor la bugetul de stat, unde nici domnul Vlădescu nu pare să facă mari progrese.
Varianta de modificare propusă de domnia sa lasă să scape la bugetul de stat sume însemnate. De asemenea, măsurile propuse pentru îmbunătăţirea colectării nu sunt suficiente.

Este posibil?

Ruperea înţelegerii cu Fondul Monetar Internaţional este posibilă însă cred că numai în cazul în care guvernul Tăriceanu va obţine acordul Uniunii Europene. Cred că mai degrabă discuţiile se vor prelungi şi cele două părţi vor încerca să ajungă la o înţelegere, ameninţările cu ruperea acordului fiind doar pentru „intimidarea adversarului”.
Totuşi, deşi înregistrează unele performanţe, România nu se află în situaţia Braziliei, una din puţinele poveşti de succes ale Fondului Monetar Internaţional.
În februarie, guvernul brazilian a anunţat un surplus bugetar pe 12 luni (februarie 2004-februarie 2005) de 4,8% şi că va păstra ţinta de 4,25% din PIB chiar şi în absenţa acordului cu FMI.
Marele avantaj este că acum aceste politici vor fi văzute de potenţialii investitori ca reprezentând voinţa autorităţilor braziliene şi nu a Fondului Monetar.
De ce nu poate şi România să renunţe la FMI? În definitiv, indicatorii macro-economici sunt relativ OK, inflaţia este în scădere, ce-i drept mai lentă decât ţinta preconizată, dar trendul este cert, deficitul este sustenabil şi nu se preconizează derapaje, deficitul bugetar este unul rezonabil. Ei bine, problema României nu este economia, ci administratorii economiei. Din păcate, nici unul dintre guvernele de după ’89 nu au manifestat seriozitate. Guvernul brazilian a demonstrat voinţă politică, ceea ce nu este cazul la noi. Practic, după gestul de-a dreptul „eroic” de introducere a cotei unice fără o discuţie prealabilă cu reprezentanţii FMI şi câteva gesturi de „încordare a muşchilor”, guvernul Tăriceanu şi miniştri de Finanţe au început să alerge după banii necesari îndeplinirii cerinţelor Fondului, bulibăşind complet Codul Fiscal şi generând haos în economie.

Se pune întrebarea dacă tot acest haos merită. În definitiv, România nu are nevoie de FMI – a spus-o chiar comisarul european pentru probleme economice şi monetare -, iar situaţia economică a ţării chiar nu necesită constrângeri bugetare atât de stricte impuse de acesta, mai potrivite pentru un stat aflat în iminenţa falimentului. Atunci?
Este foarte simplu. Spre deosebire de guvernul brazilian, alor noştri le lipseşte voinţa politică, viziunea economică, capacitatea de implementare a unei politici economice coerente şi stabile. Când a introdus cota unică, Tăriceanu promitea miliarde de euro care abia aşteptau această „revoluţie fiscală” pentru a veni în ţară. Suntem deja în luna a zecea şi banii care au intrat în economie sunt preponderent de natură speculativă. Mai mult, graţie bâlbâielilor administrative s-au pierdut câteva investiţii de peste 100 de milioane de euro. Ceea ce este şi normal, deoarece nimeni nu-şi bagă banii într-o ţară în care regimul fiscal se schimbă săptămânal. Aşa că, deocamdată, este mai bine ca FMI să supravegheze în continuare România. Spre binele nostru.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
ZI DE ZI, NOAPTE DE NOAPTE

Venea pe un poem alb pe ulita linistita din apus "Servus!" a spus, un inceput dulce, ca-n ardealul nostru, apoi...

Închide
3.238.121.7