Inceput de toamna undeva in Lunca Dunarii, la sfârsitul anilor ’70. Un tren tixit cu recruţi se târa printre livezi si lanuri de porumb. Într-un colţ eram si eu holbându-ma pe geam, pozând indiferenţa. Restul viitorilor “camarazi”, se cam cunosteau cu totii si flecareau vrute si nevrute, jucau septica, cântau
“Suflecata-cata, pâna la brâu/
Ducea, ducea, rufele la râu”
si alte hituri cazone. Am ajuns noaptea târziu la Regimentul 31 Infanterie Mecanizata si ne-au trimis într-un dormitor sa ne “alegem” paturile. A doua zi dimineaţa, scularea la 5 si afara la bustul gol, alergare 2 ture de unitate!
Eram peste 70 de insi într-un dormitor lung de vreo 50 m, cu paturi metalice, suprapuse pe doua rânduri. Într-un capat, rastelele cu armament, în capatul opus, spalatoarele. Cunoscutele valize patraţoase cu lacate le ţineam sub pat. Aveau sa devina coltisorul nostru intim, “safe-ul” unde pastram laolalta, ciorapii curati, scrisorile ibovnicelor dar si pachetelul cu mincare de acasa, cu puiul fript, ouale fierte, cornuletele si cozonacul de rigoare. La capatul paturilor erau niste bancuţe unde trebuia sa ne punem uniforma in cea mai desavârsita ordine. Am început sa ne cunoastem, mai ales dupa ce ne-au tuns chilug. Aveam si multe motive sa ne plângem unul altuia: mâncarea de la cazan, bocancii care ne strângeau, tonul dur cu care ne mustruluiau ofiţerii, instrucţia istovitoare. Interesant e ca multele ore petrecute pe poligon, sudoarea si înjuraturile care se amestecau pe feţele noastre tind sa se estompeze în timp, facând loc doar acelor întâmplari si trairi care dau cu adevarat substanţa acelor vremuri.
Ce faza hilara într-o dimineaţa când plutonul meu tocmai se întorcea de la micul dejun! Eram aproape de dormitor când observam cu stupoare pe peluza din faţa niste soldaţi din alt batalion cum sareau ca broastele în aer si apoi cadeau la pamânt si apoi iar, ţupa-ţup, sus si jos …. Ne uitam unii la alţii “ce au astia, ba?” când îl vedem pe locotenentul lor stând impasibil printre ei si zbierând “Salt înainte!….. Culcaaaat!” …. Fiind la începutul instrucţiei, nu stiam atunci ca la comanda “Salt înainte!” te ridici, alergi repede în direcţia dusmanului si la “Culcat” te arunci jos si iei poziţia “pentru lupta culcat”. Dar baieţii care ţopaiau nu învaţasera înca si faceau si ei ce credeau ca înseamna “salt inainte”, o saritura ca portarii la fotbal. Evident ca ofiţerul nu se sinchisea se la explice ce si cum, el trebuia sa le arate cine are “autoritate”!
Pasul de defilare a fost foarte greu de învaţat pentru unii colegi. Era chiar hilar sa vezi un ditai handralaul miscându-se ca un robot, nenatural (odata cu piciorul stâng ridica si mâna stânga) intr-un contratimp perfect. Tov. locotenent Tabacaru, comandantul plutonului, n-a mai rezistat dupa 3 zile d-astea si a rabufnit “Bai, soldat, tu ori esti prost… ori esti prost”! Si a mai fost ceva cu care ne-am obisnuit foarte greu: în loc de “Poftim?” (în sens de “N-am inţeles” sau “Mai spuneţi o data”) trebuia sa folosim CUVINTUL MAGIC “Ordonaţi?”!
Cantina iniţiala arata deplorabil, cu vesela si tacâmuri din aluminiu asa de scrijelite si îndoite de parca facusera razboiul. Dupa 2 luni au facut o cantina noua gen autoservire cu vesela din inox, curata de mai mare dragul! Pâna si mâncarea parea mai buna desi era aceeasi, la cazan: fasole, varza, orez, macaroane, la prânz si ciorba de legume. Fiind 4 feluri de mâncare si 3 mese pe zi, nu se repeta acelasi fel de mincare pentru mic dejun, prânz si cina in fiecare zi, erau “decalate”. Doamne, ce “variaţie”! Ca sa nu mai vorbesc de “concentratele” care n-aveau nici un gust, miroseau groaznic si ajungeau direct la grajdurile cu porci.
Dupa un timp ne-am obisnuit si cu instrucţia, si cu caldura, chiar si cu mâncarea. Am început sa ne “identificam” între noi, pe facultaţi si specializari. Asa am aflat ca în dormitorul vecin la Batalionul 1 sunt studenţii de IATC Bucuresti. Tin minte unul de la actorie, cu statura impozanta amintind de Ludovic Spiess, statea mereu la o ţigara afara, pe scarile dormitorului si când plutonul nostru trecea pe lânga el, ne întâmpina cu o declamaţie si un gest larg “Va salut, teriştilor!” (de la TR – termen redus). Dar el probabil ca se imagina în “Hamlet” perorând “To be ori not to be”! Alta “vedeta” era Alexandru Darie de la regie (fiul celebrului actor Iurie Darie) dar acesta se ţinea modest deoparte.
Comandanţii de plutoane, companie si batalion erau saraci cu duhul. Rau! Cel puţin Maiorul Petrescu, comandantul de batalion, era un monument! I s-a atribuit urmatoarea butada:
“Pfuu, ce pute aicea a spray!…. Ca la curve! Numa’ la nevasta-mea mai pute asa”!
Si chiar înca una:
“Daca soldatu’ e prost si uita, sa ia un carneţel sa-si noteze …. Uite cum fac si io”!
În general, comandanţii de plutoane erau tineri, doar cu câţiva ani mai mari ca noi si ne înţelegeam, între anumite limite! Cum cresteau în grad, cum începeau sa se fuduleasca!
Am realizat în scurt timp ca instrucţia la trupa (adica recruţii care faceau 1 an si 4 luni) era mai dura in unele batalioane si mai usurica in altele. Noi la TR eram undeva pe la mijloc. Am vazut o companie de mitraliere cum se intorcea efectiv istovita din poligon, zi de zi, transpiraţi, murdari, cu feţele bronzate si trase, cu tot echipamentul in spinare. Dar veneau într-un pas de defilare impecabil si când lt. major a strigat “Companie, stai!”… apoi acolo au ingheţat!…. Bai, dar unul nu clipea! A urmat comanda “Spre stânga in repaus, rupeţi rândurile, mars!” N-am auzit decât 5 rapaituri în 3 secunde: întoarcerea la stânga, 3 pasi de defilare scurti si un pe loc repaus! Toata compania într-o cadenţa desavârsita! Noi ne uitam la ei ca vrajiţi, eu cel puţin asemuindu-i cu Porta si Micuţu din romanele lui Sven Hassel! Prin contrast, baieţii de la transmisiuni, radistii, stateau bine mersi la sala si butonau la aparate toata ziua! Aveam chiar un fost coleg de liceu printre ei. Odata, eram in mars cu plutonul catre tancodrom si am trecut pe lânga sala de transmisiuni. Era iarna, ger, aerul ca sticla, suflam jeturi de aburi fini la fiecare rasuflare. Colegul era într-o pauza de ţigara, degajat, în veston, capul gol. Eu cu manta, caciula si toate hangaralele în spinare, ochii pironiţi în bocancii camaradului din faţa ca sa ţin cadenţa, l-am zarit cu coada ochiului, i-am facut un gest din cap în sens de “Brava, misto de tine”! El mi-a facut cu ochiul “Eh, si io, macar atâta”!
Acum dupa 25 de ani, mi-amintesc ce frumos era totusi toamna prin padure, în marsuri de “recunoastere”, copacii cu paleta lor de culori, atmosfera de camaraderie dintre noi. Sporovaiam vrute si nevrute, în special bancuri porcoase si râdeam cu lacrimi la multe poante ad-hoc. Desigur nu prea mai era hazliu când incepeau ploile, drumurile deveneau sleauri noroioase si veneam uzi pâna la piele!
Aproape de Craciun, un viscol puternic a avariat liniile electrice ce alimentau satul si unitatea. Consecinţa a fost ca, au fost nevoiţi sa pregateasca mâncarea la bucatariile de campanie si am servit prânzul la ora 1 noaptea! Dupa asa prânz, ne-au anunţat ca cine vrea poate sa manânce cina la 5 dimineaţa!! Evident ca s-au gasit vreo zece fomişti….
Îmi amintesc înca o noapte crunta, prin februarie! Aveam sedinţa de tragere de noapte. Un amic, Adrian, îmi zice “Hai cu mine sa facem paza poligonului, ca-i mai misto”! Zis si facut, ne trecem pe lista apoi ne urcam în camion si ne dau în primire un sector de drum forestier de vreo 4 km, cu misiunea sa prevenim civilii ca sunt trageri cu muniţie de razboi! Era ora 6 seara si doar vreo -3° C…. Si patrulam noi vreo 4 ore dintr-un capat la altul al padurii, fara nici un mijloc de comunicare, fara sa ne aduca nimeni vreun ceai cald, ceva. În departare trasoarele dansau curbiliniu in noapte. Începuse sa sufle un pustiu de crivaţ, nu era nici un acoperis unde sa ne adapostim! Ne opream doar câte 5 minute pe un bustean sa ne mai hodinim picioarele dupa care iar sus si la drum, altfel ingheţam. Cina? Niste pesmeţi în fundul buzunarului. Pe la 2 noaptea, nu mai scoteam decât sunete monosilabice. Deja deveniseram niste roboţi, mergeam o ora, ajungeam la capatul vestic, dinspre poligon, ne holbam in noapte, mai vedeam niste trasoare si faceam stânga imprejur! Pe la 4 abia îmi mai simţeam mâinile pâna la coate, totul îngheţase bocna!
Si acum faza tare! Cum mergeam noi ca roboţii bag seama ca de vreo 10 minute Adrian nu mai scoate nici o vorba! Hmm, mai mergem câteva minute si cu lanterna vad in faţa niste balţi, acum îngheţate tun! Eu luminez dar Adrian al meu o ia drept catre balta. Nu-l mai atenţionez, crezând ca glumeste. El, nimic, tot înainte! Aud gheaţa trosnind si in fine Adrian se opreste in mijlocul balţii, cu apa pâna la glezne. Aud o rasuflare adânca dupa care zice “Ba, da’ ce-i cu mine aici?” ….!!! M-a pufnit râsul cind am realizat ca Adrian al meu AŢIPISE mergând mecanic! A fost singura si unica data când am vazut UN OM DORMIND ÎN TIMP CE MERGE!
Peste ani când l-am revazut, Adrian zâmbeste oarecum încurcat la amintirea acelei nopţi. Era Inginer Sef la Porţile de Fier II. Ca sa închei episodul, camionul a venit dupa înca o ora. Nu-mi mai simţeam picioarele de la genunchi în jos. M-am prabusit ca un sac de cartofi în bena camionului. În noaptea aia am dormit cel mai profund somn din viaţa mea.
(va urma)