caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

La 22 decembrie 1989 a fost revoluţie

de (31-7-2011)

„Tânăr student caut revoluţionar” (Editura Curtea Veche 2011) este, cred, una dintre cele mai originale, îndrăzneţe şi interesante iniţiative, o ilustrare a ceea ce se cheamă istorie orală, cultivată cu atâta măiestrie de prof universitar, sociologul Zoltan Rostas, de la Universitatea Bucureşti.. Cartea a apărut sub îndrumarea lui  şi a jurnalistei Florentina Ţone şi cuprinde 25 de interviuri, realizate de studenţii de la Facultatea de Jurnalism, subiecţii fiind persoane care au participat direct la evenimentele din 22-24 decembrie . 1989. Sunt cu adevărat revoluţionari, deşi mulţi dintre ei nu se consideră. Cei mai mulţi nu fac parte din nici o asociaţie revoluţionară şi nu şi-au luat certificate, cu toate că unii dintre ei au şi fost răniţi. Ei declară că nu patalamua te face revoluţionar. De fapt, nici nu au folosit cuvântul revoluţionar. Dar au fost. Intevievaţii fac parte dintre cele mai variate categorii sociale, bărbaţi şi femei, tineri şi mai în etate, muncitori, miltari, studenţi, intelectuali. Cel mai tânăr – elev de liceu de 15 ani  – în mijlocul ploii de gloanţe din Piaţa Amzei găseşte o cabină telefonică unde vrea să se adăpostească şi-şi aduce aminte că ar trebui să sune acasă. Este seara zilei de 23 decembrie şi el a plecat de dimineaţă, ai săi nu ştiu ce-i cu el. A mărşăluit cu steagul, a cărat răniţi, i-a animat pe oameni, a fost expus focurilor de armă. Când vine sora lui la telefon o roagă: “Spune-i lui tata că sunt eu, dar să nu  mă bată dacă vin acasă. Dacă mă bate, nu vin”. E un copil, plin de entuziasm. Şi cu mici excepţii, aproape toţi sunt nişte entuziaşti. Adevărul este că aveai nevoie de o doză de nebunie să pleci de-acasă, să vezi ce se întâmplă, ( pe una din intervievate n-o lasă soţul, o închide în casă, ea se supără, până la urmă chiar divorţează. E drept , mai târziu, dar atunci şi-a dat seama că nu se potrivesc), să te alături şi să strigi „Jos Ceauşescu, Jos Tiranul”, când eşti înconjurat de TAB-uri, de miliţie, armată şi când în jurul tău mor oamenii. Întrebaţi ce le-a motivat gestul, interesant este că majoritatea nu a spus că din cauza greutăţilor vieţii zilnice. Sigur că toţi au vorbit despre cozi, despre lipsa căldurii, a apei calde dar din cuvintele lor nu a reieşit că acesta era esenţialul. Indirect este contrazisă teoria potrivit căreia Ceauşescu nu ar fi căzut dacă dădea puţină căldură şi mâncare românilor. Nu, în răspunsuri se simte lehamitea, dezamăgirea lipsei de perspectivă, presiunea atmosferei încărcate, imposibilitatea de a vorbi liber, de a-ţi spune părerea, frica de coleg, de vecinul care poate oricând să te toarne. Nimeni nu i-a obligat să plece în Piaţa Universităţii, în Piaţa Palatului, să răspundă apelului de a se duce să apere televiziunea de terorişti ( Da, unii dintre ei sunt convinşi şi astăzi – interviurile au fost luate în 2009 -, că au fost terorişti, că au văzut terorişti.

Dacă pentru ei este limpede ceea ce s-a întîmplat pe 22 decembrie, cine i-a atacat şi de ce  ( ca de altfel pentru mulţi dintre noi), confuzia apare după fuga lui Ceauşescu, în noaptea de 22, în zilele de 23 şi 24. Mulţi dintre cei intervievaţi sunt de părere, cu un bun simţ firesc, că oamenii s-au împuşcat de cele mai multe ori din greşeală, nu se ştia cine de unde trage. Puţini dintre ei au susţinut că ar fi fost ceva organizat. De fapt, cu excepţia câtorva opinii care susţin ideea loviturii de stat, a faptelor dinainte pregătite, a manipulării, ceilalţi nu stau să analizeze dedesubturile. Ideea care i-a călăuzit a fost că Ceauşescu trebuia dat jos, că nu se mai putea trăi cu el şi atunci şi ei trebuiau să dea o mână de ajutor. Nu au căutat să definească evenimentele – dacă a fost sau nu  revoluţie. Esenţa a fost schimbarea regimului. Din păcate, cu jertfe omeneşti. Şi atunci, pentru ei a fost revoluţie. Doar câţiva au spus că a doua oară nu s-ar mai duce, că a fost o nebunie, o inconştienţă.  Celorlalţi nu le-a părut rău, în ciuda momentelor în care, aşa cum au spus câţiva, se gândeau că nu mai scapă cu viaţă.

De aceea, gustul amar apare când vorbesc despre prezent. Este adevărat, nici unul dintre ei nu a avut o imagine a viitorului, doar că trebuie să urmeze ceva mai bun. Şi sunt dezamăgiţi. Recunosc că au obţinut libertatea –“Acum măcar ştiu că îi pot înjura pe cei de la putere, indiferent cine-ar fi”, spune unul dintre intevievaţi – că pot alege pe cine vor, dar cam atât. Le displace profund ce se întâmplă în ţară, că din sacrificul celor mulţi au câştigat  cei puţini şi neaveniţi.

S-a scris şi se scriu şi acum multe despre evenimentele din decembrie 1989, se fac analize, specualţii, combinaţii, se trag nişte concluzii pe baza unor date fanteziste, se construiesc scenarii, fiecare dintre autori considerând că adevărul lui este cel mai adevărat. Eu cred că aceste interviuri, aceste mărturii ale unor oameni obişnuiţi care au fost acolo la Piaţa Universităţii, la Piaţa Palatului, la Televiziune, la Otopeni  reflectă cel mai bine adevărul. Indiferent cine şi de ce i-a chemat, ei au venit, fără gânduri ascunse. Şi aceasta este cu adevărat revoluţia.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.51.118