caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cutia Pandorei



 

Mircea Iorgulescu

de (13-6-2011)
Laszlo Alexandru, publicist si polemist

Laszlo Alexandru, publicist si polemist

Nu-mi iese din amintire activitatea lui Mircea Iorgulescu la România literară, în anii ‘70-‘80 ai secolului trecut. Revista era structurată în jurul compartimentului de critici, care la rîndul lor erau divers profilaţi. Avanscena era ocupată de cronica literară a lui Nicolae Manolescu, mereu prezentă în pagina 9, urmată de rubrica fixă a lui Eugen Simion, de cele mai multe ori în pagina 11. Manolescu era “ministrul de interne”, de o uimitoare performanţă analitică a discursului, dublată de subtilele mize strategice ale evaluărilor. Simion îl talona perseverent, cu o abordare mai senină şi ponderată, care includea, în factură sintetică, bogate referinţe literare şi reflecţii la fenomenul cultural european. Valeriu Cristea apărea adeseori în preajma lor, cu meditaţii şi consemnări poate ceva mai terne stilistic, dar mereu excelent documentate.

Între aceştia, Mircea Iorgulescu era argintul viu, care îşi depăşea colegii în percutanţa analitică pe centimetru pătrat. Intervenţiile sale – foarte frecvente, dar nu permanente – denotau strategia omului care stă la pîndă spre a înhăţa momentul potrivit. Iar atunci izbea sarcastic, strălucea debordant, demonta în cuvinte bine cumpănite o ipoteză adversă, o judecată neconvingătoare, o argumentaţie incorectă. Manolescu stabilea etalonul valoric, dar Iorgulescu aducea sclipirea rece a bisturiului minţii. Tocmai acest polimorfism al spectacolului intelectual a asigurat prestigiul României literare, în acele vremuri altminteri suferind de penuria inteligenţelor.

“Rămînerea” definitivă a lui Mircea Iorgulescu în Occident, în toamna lui 1989, am înregistrat-o cumva într-o periferie a conştiinţei mele. Alte evenimente ocupau de-acum avanscena: congresul final al Partidului Comunist, de la care toată lumea aştepta miracolul debarcării paşnice a lui Ceauşescu, tensiunea socială explozivă, adierea paranoică a măsurilor de forţă etc. (Eram deja profesor în vîrful unui munte, într-un sătuc pe unde treceau maşini de două-trei ori pe zi. Mă întorceam de la şcoală, într-o amiază călduroasă de octombrie 1989, cînd am remarcat uimit că geamurile afumate ale crîşmei din sat şi acelea ale magazinului de confecţii stăteau căscate la trecători. Fuseseră demontate perdeluţele îngălbenite de timp şi storurile maronii, prăfuite. L-am întrebat pe miliţianul comunei şi alţi trecători ce se întîmplă. Mi s-a răspuns, cu toată seriozitatea, că de la Bucureşti s-a primit ordinul să fie date jos toate perdelele de la ferestre, din toate instituţiile patriei, pe perioada Congresului al XIV-lea, pentru a se preîntîmpina conspiraţiile politice şi uneltirea reacţionară! Riguros autentic.)

Ce decepţie va fi fost, pentru Mircea Iorgulescu, revoluţia din decembrie ‘89! Abia se fixase omu’ la Paris, de două-trei luni, iar acum se prăbuşea castelul de nisip care l-a obligat să-şi ia lumea-n cap. Ce să mai facă el? Să vină înapoi? Să nu? I-am citit amuzat primele interviuri în presă, cînd ne transmitea din depărtare sfaturile lui condescendente, cum să facem, cum să procedăm pe meleagurile mioritice. M-a dezamăgit pe urmă adeziunea lui la gruparea dilematicilor fripturişti, mereu disponibili în anii nouăzeci la posturile guvernamentale ale momentului, fie la dreapta, fie la stînga. Dar el nu intenţiona să revină în ţărişoară. Dacă nu interesul de carieră, atunci ce anume îl împingea spre grupul celor cu luntrea în multe cururi?

Era perioada corespondenţei mele intense cu Paul Goma. Am rămas perplex cînd am aflat de la fostul disident (o vreme redactor la România literară) că Mircea Iorgulescu fusese “omul de serviciu” al publicaţiei. În anii frenetici ai cultului personalităţii, nu mai apărea nici o gazetă fără prima pagină înţesată cu omagii la adresa Cîrmaciului. Erau de obicei texte fade, nesemnate, sau asumate global cu numele revistei. Lumea se codea să le scrie, chiar şi astfel. Însă Iorgulescu, el, se înghesuia la editoriale, pe care le aşternea rapid şi dezangajat, pe colţul mesei, ca un tricotaj banal. Se plăteau binişor, el era şofer pătimaş, avea nevoie de bani pentru benzină. Eventual, în acelaşi număr, Mircea Iorgulescu dădea un editorial linguşitor, nesemnat, şi o cronică răutăcioasă, în doi peri, împotriva realizărilor socialismului. Iată o persoană complexă.

Au mai trecut cîţiva ani. A venit epoca accesului la dosarele Securităţii. Bujor Nedelcovici a constatat cu oroare că bunul său prieten, criticul literar I.M. de la România literară l-a turnat de-a lungul anilor la oculta instituţie comunistă. Că a încercat să-l influenţeze “pozitiv”, în urma indicaţiilor primite. Că s-a străduit să-i tempereze gesturile de revoltă, să-i deturneze intenţiile de publicistică rebelă în străinătate. La confruntarea dintre cei doi, Mircea Iorgulescu a negat cu încrîncenare faptele dezvăluite de documente. Iar cînd prozatorul şi-a făcut publică indignarea, în cartea Un tigru de hîrtie, sofistul dîmboviţean de pe Sena a contraatacat sordid. Şi-a persiflat victima revoltată, arătîndu-le cititorilor că ar fi vorba de-un personaj bombastic, aiurit, fanfaron, neatent la detalii, în fine, un tip excesiv.

Din păcate pentru I.M., alte persoane şi-au consultat dosarele de la CNSAS (fiica poetului Eugen Jebeleanu, fiul prozatorului D. Ţepeneag, poetul Dorin Tudoran) şi au găsit urmele ghearelor sale în evoluţia lor biografică. Iar unii dintre ei au solicitat în instanţă stabilirea faptului că M. Iorgulescu a fost complicele poliţiei politice. În februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a decis oficial că Mircea Iorgulescu a colaborat cu Securitatea, sub numele conspirative “Dorin” şi “Mirel”. Chestionat de ziarişti ce-are de spus, criticul literar s-a prevalat de faptul că este grav bolnav. Acum, cînd aflăm că tocmai s-a stins din viaţă la Paris, acest ultim aspect s-a dovedit, din păcate, adevărat – deşi nu avea legătură cu întrebarea ce-i fusese adresată.

O privire retrospectivă pe subiectul în discuţie mă umple de jale. Mircea Iorgulescu a fost un om de-o ascuţită agerime a minţii, de-o vie curiozitate îndreptată asupra detaliilor existenţei, de-un incontestabil talent al expresiei literare. Avea forţa percutantă a unui arc încordat: silit de dictatură să se menţină în limitele ideologice ale momentului, şi-a canalizat frustrările spre o memorabilă publicistică acidulată. Scăpat în lumea largă a libertăţii şi a democraţiei, M. Iorgulescu a rămas însă văduvit de constrîngerile ce i-au modelat traiul. I-a răzbătut – ca uleiul la suprafaţa apei – carenţa principiilor etice de transparenţă şi onestitate. Duplicitatea de caracter l-a ajuns din urmă, pe cărările vieţii, şi l-a tîrît în discreditul colectiv. Imaginea sa publică va trebui să se confrunte, mai mult ca sigur, în următorii ani de postumitate, cu aceste pietre de moară.

Mircea Iorgulescu, pentru mine, e un exemplu clasic de inteligenţă orgolioasă, excesiv încrezătoare în spectacolul propriilor performanţe şi lipsită de frîna umilinţei morale. I-a fost străină virtutea pioasă a identificării cu semenii săi (“immedesimazione”), pentru a nu le fabrica răutăţi meschine, sub propulsia vanităţii ipocrite.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.94.253