caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

Mentalitate democratică pe Dîmboviţa

de (5-6-2011)
Laszlo Alexandru publicist şi polemist

Laszlo Alexandru publicist şi polemist

Evoluţiile democraţiei internaţionale, sub ochii noştri, au toate calităţile pentru a ne umple de uimire. Un preşedinte al Israelului a fost pus recent sub acuzare, suspendat din funcţie şi condamnat în justiţie, datorită unor abuzuri de putere comise în timpul mandatului şi înaintea acestuia. Directorul general al unei importante instituţii financiare mondiale a fost dat jos din avion, pe cînd se îndrepta către o rundă de convorbiri cu preşedinţi de state europene, şi arestat de poliţia americană, datorită unei plîngeri de agresiune sexuală şi tentativă de viol. Funcţia cuiva – oricît de importantă – nu împiedică organele de investigaţii să-şi desfăşoare activitatea, organele judecătoreşti să-şi formuleze sentinţa. În faţa dreptăţii publice, într-o societate cu adevărat democratică, sîntem (trebuie să fim!) cu toţii egali.
Este adînc simptomatică o comparaţie între felul cum sînt percepute şi se petrec lucrurile, pe plan mondial, şi ce anume avem noi, în ţărişoară. Mă gîndesc la lumea scriitorilor, care este profilată prin excelenţă pe confecţionarea de personalităţi cu amplă vizibilitate socială şi carismă personală. Atîta vreme cît democraţia a reprezentat un concept abstract, de contrapus totalitarismului, toată lumea s-a grăbit s-o aplaude. În prezent asistăm şi în România la implementarea uneia din regulile fundamentale ale democraţiei, anume principiul transparenţei: limpezime în ce priveşte cîştigurile financiare obţinute din salarii bugetare, dar şi limpezime în ce priveşte conduita personală faţă de fostele organe de represiune comuniste. Cum se raportează scriitorii români la cuantificarea parametrilor democraţiei în ţara noastră?
Deconspirarea succesivă a unor nume grele din literatura română contemporană, care şi-au pus serviciile în slujba Securităţii comuniste (Eugen Uricaru, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Adrian Marino, Sorin Antohi, Mircea Iorgulescu, Ioan Groşan, Nicolae Breban ş.a.), a răsunat ca tot atîtea lovituri de ghiulea. Opinia publică a ezitat între tăcerea consternată, de la început, şi recentele proteste tot mai articulate împotriva incomodelor revelaţii. Diverse strategii contraargumentative, dintre cele mai insidioase, au fost scoase de la naftalină pentru a decredibiliza întregul proces de iluminare a pivniţelor ceauşiste.
Atunci cînd corul dezacordurilor făţişe îi grupează, în fruntea sa, pe tinerii scriitori români, există motive să te scarpini după ceafă nedumerit. Ce-i îndeamnă pe autorii ce n-au avut răgazul istoric de a-şi amaneta biografia să emită vocalize în favoarea celor ce n-au pregetat s-o facă? Spiritul de breaslă? Dar acesta n-ar trebui aşezat mai presus de justiţia socială. Carierismul? Dar ascensiunea individuală, favorizată de către unii foşti pătaţi (cu influenţă remanentă în anumite sectoare de interes), n-ar trebui să precumpănească, în faţa eforturilor de democratizare a societăţii. Sau nu?
Cu aceste gînduri în minte am parcurs recenta luare de poziţie a lui Daniel Cristea-Enache (din Observator cultural, nr. 574/13 mai 2011). Ce încîntare să-l vezi pe jurnalist cum se pronunţă, în mod drastic, limpede şi rezolut, pentru totala transparenţă: “Informaţia din toate dosarele scriitorilor noştri trebuia dată odată şi pusă pe Internet, cu acces liber. Fără parţializări ale adevărului biografic şi fără menţinerea biografiilor unora într-o beznă protectoare”. Vorba unui cunoscut personaj din literatura română: “Ei! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva”.
Ce se întîmplă, însă, dacă dificultăţi de natură tehnică, sau logistică, sau pur şi simplu arhivistică împiedică un asemenea proiect măreţ? Este limpede, e treabă de uneltire. “Devoalarea aceasta se face în trepte”, mai întîi pe fragmente explozive, în presă (de parcă ziarele ar avea datoria să preia numai aspectele terne şi banale dintr-un dosar de turnător), apoi prin unii comentatori trivializatori, nepătrunşi de suficientă veneraţie pentru mînuitorii de condei artistic, apoi prin colţii şi ghearele publicului larg. Bietul creator diafan – sensibil, mă-nţelegi – ajunge să fie hăcuit într-un spectacol oribil de canibalism social. Înfiorător!
Şi cine se pretează la această barbară înscenare? “Nu sînt şi n-am fost niciodată conspiraţionist, dar pare că vechea Securitate foloseşte o bună parte dintre contactele şi contractele anterioare, ca şi condiţia de libertate postrevoluţionară, pentru a macula prestigiul unor nume de intelectuali, încărcătura lor simbolică.” Ei, lasă-mă, soro. Vechea Securitate lucrează la CNSAS? Aşa o trădare imensă, iar noi n-o ştiam?! Formidabil. Cum dovedeşti această afirmaţie? Nicicum – important e să mă credeţi pe cuvînt. Să-mi iasă spume dacă vă mint. Şi, cel mai important lucru, după cum bine subliniază vorbitorul despre sine însuşi, D.C.-E. nu-i un adept al teoriilor conspiraţioniste. Deloc, deloc. Uff, acuma, că am aflat-o şi pe asta, parcă ne-am mai liniştit…
Aşadar pe Daniel Cristea-Enache îl preocupă forma deconspirărilor (toţi laolaltă, grămadă, şi nu cîte unul), iar nu conţinutul lor (cine anume iese la suprafaţă, ce anume a turnat acela). El face teoria demascării, dar nu se osteneşte să vorbească pe marginea practicii colaboraţionismului cotidian cu Securitatea. O şi recunoaşte feciorelnic: “După cum se observă, am preferat să nu dau nume în acest context în care orice ocurenţă este (rău) interpretabilă”.
Vorba autorului său preferat, I.D. Sîrbu, prin anii ‘80 ai secolului trecut: am ajuns să nu mai practicăm libertatea, ci să vorbim despre hermeneutica ideii de libertate. Aşa şi cu actuala teorie a chibritului, în care Cristea-Enache întocmeşte decaloguri privind tehnicile de deconspirare – prudentă, reverenţioasă şi civilizată – a turnătorilor, dar evită pudic să le bată obrazul în public. Încă puţin şi-mi dau lacrimile hermeneutice, de la atîta strategie de învîrtire-n jurul cozii.
Tînărul critic literar constată apoi o nesincronizare de reacţie, din partea a două importante organisme culturale româneşti. Din felul cum ne înfăţişează lucrurile, înţelegem că el operează cu un discurs prin antiteză (pe modelul: aşa da! aşa nu!). “Tot în treapta întîi, dar în secvenţa a doua, se cere un punct de vedere oficial din partea a două instituţii: Academia Română şi Uniunea Scriitorilor. Şi aici am observat două tipuri de reacţii. Academia, de fiecare dată, îşi apără membrii sau, în orice caz, contextualizează culpa scriitorului (a savantului) adus în discuţia publică. Sînt invocate meritele recunoscute ale academicianului, şcoala pe care el a întemeiat-o ş.a.m.d. În schimb, Uniunea are o abordare free style, după umorile preşedintelului său, şi judecă aceleaşi lucruri cu măsuri diferite. Importantă nu este opera scriitorului în chestiune, important nu e nici măcar dosarul său de Securitate. Esenţial e dacă el «se înţelege» sau «nu se înţelege» cu actualul prezident, care, la rîndul său, nu mai ştie dacă vorbeşte în numele instituţiei ori în al lui personal. Într-un editorial recent, ajungea să-l ameninţe pe un scriitor cu dezvăluiri din dosarul acestuia… Jenant.”
Merită să ne oprim atenţia, pentru o clipă, asupra aspectelor expuse mai sus. Prin urmare, Academia Română ia partea membrilor săi deconspiraţi pentru turnătoriile din trecut, le relativizează culpele, insistă pe latura prestigiului ştiinţific al nemuritorului. Daniel Cristea-Enache, prezentîndu-ne faptele, nu ne spune limpede opinia sa despre această modalitate de abordare a problemei. Totuşi, din plasarea antagonică a celor doi actanţi, în cadrul discursului (Academia vs. Uniunea Scriitorilor), putem deduce preferinţele autorului. Ar fi de bon ton să răspunzi prin sofisme divagante şi atenuări estetizante, ar fi şarmant să iei în public partea turnătorilor, în numele spiritului de castă. Ar fi… Dar numai la noi, pe Dîmboviţa!
Căci în organizaţiile occidentale serioase, ghidate de principiile democratice ale transparenţei şi ale responsabilităţii faţă de derapajele de la morala publică, într-o primă instanţă, prevalează reacţiile oficiale de no comment. Adică instituţia afectată nu se implică nici în favoarea, nici împotriva celui vizat de blam. În al doilea moment, după eventuala confirmare a acuzaţiilor formulate de presa liberă şi verificate de justiţia independentă, persoana culpabilă este îndepărtată scurt (şi decisiv) din structurile onorifice. Doar la noi, la porţile Orientului, mai perorează şefii instituţiilor despre valoarea profesională a savantului prins cu nădragii-n vine.
Avem, pe de altă parte, reacţiile Uniunii Scriitorilor, care s-ar caracteriza, în opinia lui Daniel Cristea-Enache, prin free style. Umorile preşedintelui şi relaţiile sale personale cu cei vizaţi i-ar condiţiona atitudinile faţă de colaboraţioniştii cu Securitatea. În realitate lucrurile stau, însă, mai nuanţat. Pînă cu ceva timp în urmă, Nicolae Manolescu s-a ilustrat printr-o pasivitate tendenţioasă. A publicat în România literară pagini de filaj şi delaţiune care-i vizau pe unii scriitori (ca victime) – dar nu şi pagini de turnătorii ale scriitorilor (în ipostaza de complici ai călăilor). A solicitat de la CNSAS limpezirea situaţiei celor din conducerea Uniunii Scriitorilor. A primit unele rezultate la cererile sale, dar nu le-a adus la cunoştinţa opiniei publice (vezi pe acest subiect şi polemica mea Adevăruri, în Tribuna, nr. 191/16-31 august 2010, p. 14).
Mai apoi lucrurile s-au precipitat, cînd în presă au transpirat, din direcţia CNSAS, informaţii privind turnătoriile lui Ioan Groşan şi Nicolae Breban. A mai venit şi mărturisirea lui Ioan Es. Pop. În această ordine a lucrurilor, autorul Buneivestiri – reputat pentru stîngăciile sale nu doar lingvistice – a făcut gafa de a-l ataca (cot la cot cu partizanii săi) pe N. Manolescu, în semn de reproş pentru insuficienta protecţie întinsă de breaslă. Iar Manolescu a replicat. Criticul literar nu s-a vădit deranjat, nici măcar atunci, de josnicia turnătoriilor prestate la Securitate. El era şocat doar de prelungirea carnavalului ipocriziei. “Recunosc că ceea ce m-a împins să scriu aceste rînduri, ca şi acelea despre Ioan Groşan de acum cîteva săptămîni, n-a fost, la drept vorbind, ceea ce am citit în dosarele lor de la CNSAS, ci felul în care cei trei s-au justificat. Groşan a continuat să mintă în interviul din Evenimentul. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Breban s-a dat de trei ori peste cap, ca personajul din basmul lui Perrault, şi s-a transformat în ditamai căpcăunul anticomunist dintr-un amărît de şoricel ronţăindu-şi laşitatea la urechea generalului Pleşiţă. Singurul care, repet, obligat doar de propria conştiinţă, şi-a asumat vina de a fi colaborat cu Securitatea, a fost Ioan Es. Pop. Îi exprim aici toată admiraţia mea. Oare îi vor urma şi alţii exemplul?” (vezi România literară, nr. 16/22.04.2011).
Dacă e să dăm crezare cuvintelor scrise de Nicolae Manolescu, atitudinea lui a variat, în judecarea scriitorilor colaboratori cu Securitatea, în funcţie de laşitatea unora de a-şi prelungi pînă azi făţărnicia (chiar şi în faţa probelor evidente), respectiv iniţiativa altora de-a se confesa din proprie iniţiativă. Iată, însă, că vine Daniel Cristea-Enache şi ne povesteşte că variaţiile de apreciere ale lui Nicolae Manolescu s-au întemeiat pe relaţiile personale ale acestuia, cu unul şi altul. Pe ce dovezi se bazează comentatorul? Mister.
Pentru lumea fascinată de lenjeria intimă a relaţiilor personale, nu constituie un secret că Daniel Cristea-Enache şi-a pierdut rubrica de la România literară în urma unui diferend cu Nicolae Manolescu. La fel de notoriu este faptul că Daniel Cristea-Enache încasează (inclusiv) salariu de cercetător, în cadrul unui institut al Academiei Române, cu propteaua generoasă a lui Eugen Simion. Luăm aşadar situaţiile divergente din biografia analistului, le suprapunem peste percutanţa opiniilor sale publice şi pricepem brusc de ce preşedintele U.S. devine personaj negativ, iar comunicatele atenuant-edulcorante ale Academiei constituie un model civic de comportament. Stupefacţia se conturează abia la ipoteza că pînă şi tema gravă a turnătoriei scriitorilor e manipulată la plata de poliţe personale.
În acest context frămîntat, să urmărim mai departe argumentele prin care Daniel Cristea-Enache se gîndeşte să încurajeze deconspirarea scriitorilor care au turnat la Securitate. Lumina aruncată asupra compromisurilor individuale ale unuia sau altuia ar pune, vezi Doamne, o pată asupra întregii colectivităţi. (“Prin ricoşeu sau printr-o bine gîndită sinecdocă, colaboraţionismul lui X sau al lui Y atinge întreaga breaslă scriitoricească, făcînd din imaginea scriitorului român ceva lamentabil.”) Comentatorul nu-şi închipuie că, tocmai dimpotrivă, ascunderea cîtorva colaboraţionişti în marea masă a scriitorilor români aruncă o pată asupra întregii bresle…
Printr-o inefabilă răsturnare a ierarhiilor, analistul acuză plasarea vinovăţiei turnătorilor mai presus de vinovăţiile generice ale mecanismului social. (“Într-un mod pentru mine, inacceptabil, vechea Securitate a cîştigat partida şi în lumea veche, în anii ’50, sau ’60, sau ’70, sau ’80, dar şi în lumea aceasta nouă, în care vinovatul principal e scos, din nou, intelectualul care a colaborat – iar nu Sistemul ce l-a constrîns să o facă.”) În realitate, monstruozitatea mecanismului comunist n-a încetat să fie o amplă temă de reflecţie în societatea noastră. La asta s-a adăugat, mai recent, meditaţia asupra “tovarăşilor de drum”, care au pus umărul la perpetuarea abuzurilor. Însă gazetarul cultural ne cere să descriem maşina, făcînd abstracţie de roţile şi angrenajele care o pun în mişcare.
E bine să ne amintim că avem de-a face cu un scriitor autodeclarat imun la scenarită. După care tot el se lamentează, negru pe alb, de “blocarea accesului la conţinutul altor dosare, care ne-ar fi putut edifica. Unii sînt deconspiraţi deşi, poate, n-au făcut niciodată jocurile Securităţii sau, dacă le-au făcut, au fost «pasivi». Alţii sînt conspiraţi şi băgaţi în funcţii înalte tocmai pentru că sînt în continuare activi. Se ajunge astfel la o aberaţie etică.” Dar cine i-a blocat lui Cristea-Enache accesul la dosare, în cadrul CNSAS? Şi cine sînt scriitorii “în funcţii înalte”, care sînt protejaţi pentru că sînt “în continuare activi”? Cumva Eugen Simion? Nu ştim. Important e că citim un tînăr autor care, el, este neinfluenţat de conspiraţionisme. Dar face efortul de-a ne muta atenţia, de la cazurile recent dezvăluite, spre cele din culise, care-şi aşteaptă rîndul şi, e-hei, vor fi infinit mai zemoase…
Şi ce bun e Titu Maiorescu în casa omului prins la înghesuială! Daniel Cristea-Enache mai face un hocus-pocus pentru a-şi inocenta colegii de şaibă. “Autonomia esteticului, reamintesc, presupune disocierea de valorile eticului şi ale etnicului. Opera poate fi, desigur, «mîncată» şi alterată din interiorul unui program scriitoricesc angajat, dar acest fapt se constată de la prima lectură a cărţii, iar nu din parcurgerea a cine ştie ce document acum dezarhivat.” Singura precizare este că Titu Maiorescu nu accepta interferenţa criteriilor extra-estetice în judecarea creaţiilor estetice. Daniel Cristea-Enache, dimpotrivă, se străduieşte să fluture judecata estetică în sfera relaţiilor sociale. CNSAS n-a discutat despre valoarea literară a lui Nicolae Breban. În ocurenţă, Daniel Cristea-Enache de ce se opinteşte oare să relativizeze – în numele “autonomiei esteticului” – gravitatea turnătoriilor lui Breban pe lîngă Pleşiţă? Cine i-a şoptit oare că dosarele de la CNSAS pot fi rezolvate cu şperaclul talentului literar?
Cînd simţim că realităţile ne iau de pe picioare şi ne răstoarnă din leagănul “rezistenţei prin cultură” şi al sofist invocatei “autonomii a esteticului”, mai avem la dispoziţie tactica amînărilor, a tragerii de timp. “E mai bine să nu ne grăbim cu evaluările «definitive» şi cu judecăţile casante. Nu că «acum nu-i momentul», cum se spunea în 1990. Dar între apariţia pe piaţă a unui aspect decupat dintr-un dosar, o bucăţică (aparent) compromiţătoare din dosarul unui scriitor, şi evaluarea noastră, ar trebui să lăsăm un interval de reflecţie şi analiză.” Curat “nu-i momentul”! Dacă, la peste 20 de ani de la căderea comunismului, Daniel Cristea-Enache mai cere încă timp de reflecţie pentru a judeca trecutul recent, ce ne va spune oare peste 40 de ani? Că de-acum încolo e deja prea tîrziu?
La urma urmelor, se ştie prea bine că, în sectorul dîmboviţean al judecăţilor de etică publică, realităţile sînt răsturnate adesea cu roţile în sus. Cei care solicită transparenţă socială, responsabilitate şi deconspirare a trecutului jegos sînt apreciaţi a fi nişte fiinţe barbare, lipsite de suflet, care aruncă în semenii lor cu bolovanul. Ex-turbulentul Ion Vianu, confruntat cu darea în vileag a unui prozator faţă de care avea niscaiva obligaţii personale, nu ezită să-şi intituleze bombastic luarea de cuvînt: Trebuie lapidat Breban? (vezi rev. 22 din 3 mai 2011). Fireşte că nu. Criticul literar Paul Cernat îi desemnează, recent, pe unii dintre cei ce pretind mai multă lumină cu graţioasa expresie “cei care aruncă piatra” (vezi Observator cultural, nr. 575 din 20 mai 2011). Aferim! Iată-l şi pe Daniel Cristea-Enache asigurîndu-ne că “voi fi întotdeauna la o distanţă anume luată faţă de cei ce se grăbesc să arunce cu piatra”. Vai-vai, ce suferinţă fizică le produce piatra practicilor democratice unor lideri de opinie de pe malurile Dîmboviţei…
Pentru ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea, Daniel Cristea-Enache îşi încheie sec articolul de militantism public: “Voi fi convins mai degrabă de adevărul lor, al scriitorilor acuzaţi, decît de adevărul în bucăţele al Securităţii. Şi voi fi, pe mai departe, critic literar: «nici mai mult, nici mai puţin decît atît»”. Ei, măcar ştim în sfîrşit cît e ceasul! Pentru a-şi face acceptată poziţia reacţionară, analistul îşi inventează un fals adversar (actualul CNSAS = vechea Securitate), iar apoi le ia pe faţă apărarea scriitorilor colaboraţionişti, în numele talentului literar. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte o deviză, mai recurge şi la citatul din E. Lovinescu (de parcă părintele viitoarei combatante anticomuniste de la Europa liberă şi-ar fi îndemnat, vezi Doamne, contemporanii la compromisuri şi ambiguitate!).
Dacă privim o secundă peste umăr, ne îngrozim de ceea ce găsim în această revoltătoare luare de cuvînt a lui Daniel Cristea-Enache. Gazetarul pretinde c-ar fi dorit să vadă toate dosarele tuturor scriitorilor, concomitent şi integral, pe internet, în numele transparenţei absolute. Întrucît acest lucru nu s-a făcut, el îşi ciopleşte succesiv pretenţiile de transparenţă: 1) vechea Securitate e comanditara acţiunilor destabilizatoare, pentru a macula marile noastre nume de referinţă; 2) culpele savanţilor trebuie contextualizate artistic şi explicitate bibliografic; 3) nu-i o problemă dacă – după atîta contextualizare atenuantă – uităm pe parcurs despre cine vorbim şi despre ce discutăm (ca să ne cantonăm, mai bine, în cazuistică); 4) deconspirarea colaboraţioniştilor X sau Y afectează imaginea întregii comunităţi scriitoriceşti; 5) nu turnătorii sînt vinovaţi, ca atare, ci mai curînd societatea care i-a produs; 6) dosarele importante sînt ascunse în continuare, în plasa presei cade doar plevuşca; 7) oricum nu sînt prea importante porcăriile trecutului, fiindcă noi trebuie să jurăm doar pe valoarea estetică (după cum ştim de la Maiorescu); 8) e totuşi încă prea devreme să ne pronunţăm pe tema asta delicată, să mai aşteptăm un timp, “nu-i momentul”; 9) cei care militează pentru etica publică “se grăbesc să arunce cu piatra”; 10) scriitorii acuzaţi sînt mai legitimi, în adevărul lor întortocheat, decît litera documentelor publicate.
Iar omul cu asemenea piruete de argumentaţie vine şi ne face nouă decaloguri de deconspirare a turnătorilor comunişti…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.225.31.188