ACUM.TV

Domnule Dumitriu,
Inainte de a va răspunde vă rog să-mi daţi voie să precizez ce înţeleg eu prin polemică şi bineînţeles ce cred eu ca aşteaptă de la noi publicaţia ACUM, atunci cînd ne întîlnim pe terenul unei polemici…

O cale spre Adevăr: POLEMICA
POLEMICA este o cale de aflare a Adevărului. Da, ea presupune disputa, participanţii la ea se deosebesc prin punctele de vedere diferite pe care le împărtăşesc, prin caracterul critic, acid chiar, în care se raportează fiecare la punctele de vedere ale celuilalt. Dar, întotdeauna Polemica fiind subsumată adevărului, înseamnă confruntare la lumina zilei, adică în primul rînd Onestitate; în cazul nostru – să vă referiţi la afirmaţiile şi opţiunile mele, nu să-mi inventaţi altele pe care apoi să vă apucaţi să le mai şi combateţi ca şi cum mi-ar aparţine…

POLEMICA înseamnă bineînţeles Argumentare, ceea ce presupune o documentare temeinică, pe baza căreia poate avea loc discuţia şi din care poate ţişni Adevărul. De aceea, POLEMICA, mai înseamnă şi Generozitate; să ajuţi oponentul, prin soliditatea argumentarii proprii, să se ridice la adevăr, nu să-l laşi în ţărînă. Iar adevărul îi luminează deopotrivă pe toţi participanţii la acest turnir al spiritului şi-i Uneşte în acelaşi timp. Da, îi uneşte, căci fiecare dacă este onest vrea să ajungă cît mai apoape de adevăr şi nu neapărat să învingă prin orice mijloace, cum ar fi de pildă manipularea şi loviturile furişate care de fapt îl descalifică pe cel ce le foloseşte.
De aceea, POLEMICA mai înseamnă şi Comuniune şi tot de aceea, POLEMICA mai înseamnă şi Francheţe, fair-play; să recunoşti fără ranchiună de partea cui stă dreptatea.

Şi acum mă voi referi la ultimul Dvs. ecou, publicat exact in cadrul acestei rubrici…

Substituţia
Remarc încă de la început substituţia la care recurge “replica“ Dv., care se vrea a fi o interpelare bazată pe unul din răspunsurile pe care vi le-am dat la ecourile articolului meu, «Mulţumesc, America».
Pentru a nu fi nevoită să reproduc textul meu care v-a stîrnit febra retorică, îl voi ruga pe d-ul editor să-l reproducă la subsolul acestui material.
Da…Spuneam că replica Dv. “se vrea” o interpelare a afirmaţiilor mele?
Am spus bine! Pentru că de fapt este o replică dată propriei Dv. teme (pe care o substituiţi celei propuse de mine). Tema Dv. este: a fost sau nu N.Titulescu un bun diplomat? Aceasta este de fapt tema pe care o puneti în discuţie; şi pentru a propune această temă dezbaterii, procedaţi ocolit, agăţîndu-vă (da, acesta este cuvîntul potrivit), de o opinie prin care încercam să vă explic de ce N.Titulescu nu a reuşit o reconciliere cu Bulgaria. Aceasta a fost una din întrebările Dv: de ce N.Titulescu nu a încercat o apropiere de Bulgaria în acel context istoric, iar eu v-am dat cea mai plauzibilă explicaţie.

Dv. plecaţi de la această explicaţie spre a-mi atribui…un adevărat cult al diplomaţiei titulesciene, căci spuneţi justiţiar, ortografiind exclamativ: ”Doamnă, un mare diplomat (atenţie: am spus eu că Titulescu a fost sau nu un mare diplomat?) e cel care face construcţii diplomatice viabile, ţinînd cont întîi şi întîi de oamenii -românii-, pe care îi reprezintă!“
Lăsînd la o parte faptul că nu românii i-au creat lui Titulescu prestigiul de mare diplomat numindu-l preşedinte al sesiunii a XI-a şi a XII-a al Ligii Naţiunilor Unite, vă întreb încă o dată: unde anume în textul meu îmi dau cu părerea cu privire la calitatea activităţii diplomatice a lui N.Titulescu ? Vă întreb pentru că indiferent de părerea mea în această chestiune mi se pare nepotrivit să creaţi (chiar şi involuntar), impresia că am propus o anumită temă şi m-am şi pronunţat în privinţa ei! Vă semnalez această substituţie pe care nu mă îndoiesc, aţi făcut-o fără bună ştiinţă, tocmai pentru că o substituţie de acest tip contrazice spiritul de fair-play şi onestitatea specifice unei autentice polemici..

Despre confuzii
Mai departe: în final mă sfătuiţi binevoitor să-i întreb «şi pe românii din teritoriile pierdute în urma Diktatului de la Viena, ce părere au de minunatele politici de securitate colectivă ale lui Titulescu».
Îmi pare rău, dar în politicile de securitate colectivă încercate nu doar de N.Titulescu ci şi de alţi politicieni români şi străini, Bulgaria nu a putut fi cooptată împotriva propriei sale voinţe. Voi reveni mai jos asupra acestui aspect. Mai întîi, vă reamintesc faptul că N.Titulescu dispare din viaţa politică în 1936, atunci cînd, sigur ştiţi, a fost înlocuit cu Victor Antonescu. De fapt, dacă Dv. nu ştiţi că N.Titulescu nu purta vreo vină pentru teritoriile pierdute în 1940, nu-i nici o problemă: sunt sigură că românii din aceste teritorii ştiu că nu Titulescu le-a decis soarta. Apropo, sunteţi sigur că nu îl confundaţi pe Titulescu cu Tătărăscu? Pentru că acesta da, a participat la Consiliul de Coroană din 29/30 august 1940 şi a făcut parte din grupul celor care s-au pronunţat pentru acceptarea “arbitrajului ” puterilor Axei…

Sau poate…Dar nu, ar fi rizibil să susţineţi că România a suferit gravele pierderi teritoriale din 1940 în urma unui discurs ţinut cu ani în urmă la Societatea Naţiunilor de către N.Titulescu, împotriva expansionismului fascistilor italieni. Nu o să am lipsa de onestitate de a vă atribui acest gînd, căci asta ar însemna că nu cunoaşteţi absolut deloc dinamica raportului de forţe din perioada interbelică.

Politici paralele.
Revenind: nu voi accepta să mă pronunţ într-o temă care mi se impune prin încercarea de manipulare a mea şi a cititorilor deopotrivă. Pentru că în acest caz, nu mai este vorba de o POLEMICĂ în ce are ea mai specific (Adevăr, Onestitate, Generozitate, Francheţe, Comuniune), ci un act de forţă.
Voi reafirma însă punctul meu de vedere: o apropiere de Bulgaria n-a fost posibilă întrucît aşa cum ştim, Bulgaria a fost şi în timpul primului război mondial de partea Germaniei şi după sfirşitul acestuia o găsim tot lîngă Germania figurînd printre ţările înfrînte şi revizioniste ce contestau sistemul de tratate de la Versailles, încheiat între 1919-1920. Acest sistem de tratate legitima la Neuilly încorporarea Cadrilaterului in teritoriul României (realizată de fapt în urma Păcii de la Bucureşti), adică exact a teritoriului revendicat de Bulgaria. Adăugaţi şi faptul că Bulgaria a evoluat constant în direcţia Puterilor ce vor forma Axa, pe cind România a încercat din răsputeri să se înscrie în alianţele tradiţionale. Practic, România şi Bulgaria aveau politici paralele.

Pînă în ultimul ceas – adică noiembrie 1939 cînd regele Carol al II-lea merge să ceară sprijin în Anglia şi Franţa-, România a sperat într-o refacere a alianţelor cu acestea. Doar refuzul lor a împins-o în direcţia Germaniei…Dar despre asta deja am scris în articolul «Unda verde». N-o să repet ceea ce deja am scris !

Scopul scuză mijloacele ?
Citindu-vă textul, constat cu surprindere că Dv., nu vă faceţi deloc reproşuri cu privire la mijloacele pe care le folosiţi în încercarea de a învinge într-o dispută pe care, culmea, chiar Dv, aţi inventat-o…
Iată, îmi atribuiţi în aceeaşi manieră ocolită, faptul că am pus în discuţie o a doua temă, aceea dacă oamenii bisericii (patriarhul în acest caz) pot face sau nu politică…În consecinţă îmi «tunaţi» o interogaţie de la înălţimea opţiunii Dv., care se vrea în opoziţie cu opţiunea mea (pe care iarăşi nu o veţi găsi nicăieri căci nu mi-am exprimat-o!):
«Aşa stă un patriarh în slujba lui Dumnezeu, acceptînd puteri ministeriale?»
La fel de supărător este şi modul în care îmi “traduceţi”, explicîndu-mi că Societatea Naţiunilor este ”ONU de astăzi”.
Nu mi se pare potrivit nici limbajul folosit.. Pe lîngă jupuitele blocuri de la periferii, este extrem de familiară expresia ”o luau în bot”; drept să spun însă, îi depăşeşte cu mult pe băieţii de cartier ideea de a o folosi ca formulă de succes în efortul diplomatic de estompare a unor serioase (recunosc, aţi ales bine cuvîntul), neînţelegeri.

Logica lui ”ca şi cum”
Păi nici nu ar fi avut sens!
Da, nu ar fi avut sens să inventaţi aceste teme, să vă chinuiţi să le prezentaţi ca şi cum le-aş fi propus, să-mi combateţi opinia ca şi cum mi-aş fi exprimat-o deja, dacă nu aţi fi dorit cu ardoare să vă expuneţi propriul punct de vedere referitor la aceste teme.
Şi iată propriul Dv. punct de vedere privitor la ”ponderea efortului diplomatic”, pe care îl recomandati; citez: ”Părerea mea: o parte importantă din efortul diplomatic trebuie concentrată în a avea mai întîi relaţii bune cu vecinii direcţi! Desigur, fără ca asta să excludă şi alte viziuni de securitate colectivă, implicînd ţări mai îndepărtate geografic.”

Aşadar, dacă am fi aplicat diplomatia recomandată de Dv., , ne-am fi salvat de pierderile teritoriale prin alianţa cu Bulgaria! Iar dacă am fi aplicat aceeaşi linie diplomatică după 1989, nici măcar n-am fi fost în NATO, pentru a nu contrabalansa prea puternic efortul diplomatic către Rusia…Deşi, cine ştie, dacă nu cumva ne opream la Tratatul cu Uniunea Sovietică şi la forma lui avansată, adică Tratatul cu Rusia pe care le-am semnat în mandatul ştim noi cărui preşedinte, ”sărac şi cinstit”.

Lăsînd la o parte gluma, nici măcar nu este o părere originală această idee a priorităţii relaţiilor cu vecinii direcţi după cum deja s-a văzut; în plus, a practicat-o pe cit a fost posibil şi N. Titulescu, de exemplu, diplomatul asupra căruia fulgeraţi acum atit de categoric, abordînd în demersul său diplomatic şi Bulgaria…Doar că Bulgaria nu a dat curs acestei iniţiative. Iar apoi, privind spre est, nu se poate să nu ştiţi că apropierea pe care a încercat-o faţă de URSS, a mers pînă la elaborarea (de către Mihail Litvinov şi N.Titulescu), unui proiect de tratat româno-sovietic…

Bulgaria şi politicile de securitate colectivă ale statelor balcanice
Refuzul Bulgariei de a fi cooptată într-un pact de securitate colectivă al statelor balcanice îşi are rădăcinile în sistemul de tratate de la Versailles din 1919-1920.
Constatînd că la răsărit relaţiile cu URSS rămîn nesoluţionate, că la sud relaţiile cu Bulgaria şi la vest cele cu Ungaria nu sunt cordiale, Tache Ionescu spunea la vremea respectivă: “pe trei fruntarii aşa stau lucrurile, să facem totul pentru a avea relaţii cu celelalte trei vecine: Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, Polonia.” Iată încă de la 1920, românii ştiau de ce nu reuşeau să se alieze cu vecinii lor imediaţi…
Înfiripată exact în perioada 1920-1921, Mica Înţelegere îşi propunea un pact de securitate colectivă ce-şi propunea apărarea statu-quo-ului teritorial (stabilit prin sistemul Versailles), în această parte a Europei. Adică exact ce nu dorea Bulgaria, Ungaria, Germania…
Această politică a Bulgariei se menţine de-a lungul întregii perioade interbelice. Iată, la iniţiativa preşedintelui Consiliului de Miniştri al Greciei, A.P.Papanastasiu, au avut loc o serie de conferinţe ale statelor balcanice: la Atena, în 1930, s-a prezentat un proiect de garantare a păcii în zonă, de creare a unei organizaţii economice şi chiar de formare a Uniunii Balcanice. În 1931 a avut loc a doua Conferinţă iar în 1932, cea de-a treia, la Sinaia. De aici, în cea de-a patra zi, Bulgaria s-a retras, deşi se adopta anteproiectul unui pact de neagresiune şi asistenţă mutuală.

Cea de-a patra Conferinţă a avut loc la Salonic, în 1933; aici s-au aprobat un proiect de colaborare economică şi un proiect de colaborare vamală. Franţa şi Anglia erau favorabile acestei evoluţii. Bineînţeles împotrivă erau Germania, Italia şi cine credeţi? Bulgaria şi Ungaria, datorită politicii revizioniste.
Pe scurt: în 1933 existau deja tratate bilaterale, România-Grecia; România-Turcia; Iugoslavia-Grecia; Iugoslavia-Turcia. Sarcina creării unei înţelegeri multilaterale şi-a asumat-o N.Titulescu. In acest scop, la 6 oct 1933 el îşi începe vizita în statele balcanice, dar la Sofia nu primeşte nici un sprijin….La 9 feb 1934 se încheie la Atena Pactul Înţelegerea Balcanică. Scopul său principal: menţinerea statu-quo-ului teritorial în Balcani. Cum putea să accepte Bulgaria aşa ceva? Doar ea dorea sa-l schimbe !

”Carpe diem”
O nedumerire tot am : dacă tot aţi dorit să aduceţi în discuţie aceste teme, de ce a trebuit să procedaţi ocolit, pitit în spatele meu, punîndu-le în seama mea? De ce aţi procedat aşa, în loc să veniţi la lumina zilei cu un material documentat, în care să vă asumaţi aceste teme ca şi punctele de vedere?
Ei, şi acum vă voi da satisfacţie spunîndu-vă că mi-aţi deturnat atenţia de la un material pe care îmi doresc mult să îl definitivez.
”Carpe diem”, căci o altă deturnare nu veţi mai reuşi!
În schimb, o polemică, o polemică autentică, într-o tema ce o voi aborda eu sau dumneavoastra, repet, în mod onest, la lumina zilei şi mai ales documentat, da, voi accepta. Nimic nu este mai pretios ca o gndire cu un puternic filon critic; dar critica trebuie intemeiata ontologic, sa dispuna de argumente existente realmente nu de unele inchipuite.Doar asa am putea sa mai progresam impreuna cit de cit pe drumul spre adevar.
Aurora Mihacea
……………………………………………………..
Textul de la care a pornit d-ul D.Dumitriu în formularea ecoului său:
Va rog să mă credeţi, motive independente din voinţa mea mi-au înghiţit efectiv timpul. Vă răspund (după puterile mele), abia acum cu întârziere. Sper să mă iertaţi pentru aceasta.
Spuneţi că scopul paralelei făcute de dumneavoastră este de a determina substratul exact al acţiunii politicienilor de neparticipare la agresiunea asupra Cehoslovaciei din 1938 si 1968.
Cred că răspunsul îl aveţi în declaraţia dată de ministrul de externe al României, N. Petrescu Comnen, la sesiunea din mai 1938 a Micii Înţelegeri. Citez:
“ Budapesta – arăta el – probabil inspirată de alte capitale, punea ca condiţie prealabilă oricărei înţelegeri cu România şi Iugoslavia abandonarea Cehoslovaciei, deci dizolvarea Micii Înţelegeri. Am răspuns ca România nu va comite niciodată un act de felonie şi că recunosc prea bine climatul diplomatic al momentului ca sa nu-mi dau seama că abandonarea Cehoslovaciei va fi semnalul dizolvării Iugoslaviei şi a României”(citatul îl reproduc după Aurică Simion care la rândul său îl ia din “ România în timpul celui de-al II-lea Război Mondial ”, Ion Popescu Puţuri, în “Anale”, nr. 5-1966, pag. 41). Ca urmare (şi aici vedeţi şi cum a putut ajuta România Cehoslovacia în acele momente, chiar dacă…n-a apelat la trupe teleportate), guvernul român a autorizat trecerea prin România a avioanelor achiziţionate de Cehoslovacia din URSS şi ar fi aprobat tacit survolul aviaţiei ruseşti spre Cehoslovacia.

Totodată A. Simion ne indica o bogata bibliografie referitoare la acest eveniment. Reproduc câteva lucrări folosite de acesta:
“Documents on British Foreign Policy, Third series, vol. II, 1938, London, 1949,doc. 898 “
“Winston S. Churchill, Mémoires sur la deuxiéme guerre mondiale,vol. I , L’orage aproche, Plon, Paris, 1948, p. 301-302, 311-312.“
“N. Petrescu-Comnen, Preludi del grande drama, Edizioni Leonardo, Roma, 1947, p.37-40 ”
Acum, suntem cu toţii conştienţi că adevărul este dezvăluit de istorici în anumite limite dictate de vântul ce bate în plan politic… ceea ce nu înseamnă că aceasta nu este o anomalie. Dar asta e realitatea. Din câte ştiu în toamna lui ’38 a fost la conducere guvernul lui Miron Cristea.
Referitor la momentul ’68 s-ar putea să aveţi dreptate. Cu certitudine însă nimeni nu poate ştii ce este în gândul cuiva cu atât mai mult care au fost motivaţiile reale ale gestului făcut de dictator. Dar dacă substratul a fost acelaşi ca în 1938 ? Respectiv faptul că după Cehoslovacia ar putea urma oricând, la cea mai mică abatere de la linia Kremlinului (ştim doar pretenţiile de originalitate şi contribuţii creatoare ale lui Ceauşescu…), altă ţară inclusiv România ? Bineânţeles nici în eventualitatea că ar fi aşa, nimic nu îl scuză pentru calvarul la care ne-a supus…

Nu, Bulgaria nu putea fi luată în calcul de Titulescu, din cîte îmi amintesc aveam un bun motiv de neînţelegere în istoria Cadrilaterului.
Aurora Mihacea

Acest articol a fost publicat luni, 6 iunie 2005 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.