caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Romania



 

Traind in istorie

de (20-12-2004)

Acum 15 ani, traiam vremuri cumplite. Omul, individul, era zdrobit fizic si moral.

In cartea de istorie se retin, cronologic, datele generale, evenimentele, anii in care s-au semnat anumite documente, in care au domnit unii sau sau altii. Individul concret, cu viata lui, cu gandurile lui, nu apare decat in situatii iesite din comun. Apar domnitorii, Stefan cel Mare, Mircea cel Batran, etc., dar oamenii simpli, Ion, Gheorghe, Maria si altii ca ei, nu apar, desi vietile acestora au fost si sunt afectate, in cea mai mare masura, de hotararile luate in cancelariile lumii.
Ne spune cartea de istorie ca pe la inceputul mileniului al II-lea i.e.n., au poposit pe-aici tracii, stramosii nostri indepartati. Suntem singurii urmasi ai lumii romane rasaritene, suntem o insula de romanitate intr-o mare slava si ungro-finica; am suportat vreme indelungata valurile migratoare; ne-am aflat in calea marilor campanii de cucerire ale Imperiilor Otoman, Tarist si Habsburgic; am luptat pentru unitate nationala, definitivand acest lung proces abia in decembrie, 1918. La sfarsitul primului razboi mondial istoria a “contabilizat” pretul platit de romani: 800.000 vieti. Ale cui? Ale ostasilor, ale poporului, ale gloatei, asa se spune. Dupa alti ani de razboi, in 1945, alte peste 700.000 de vieti sunt pierdute. In regimul comunist, iarasi s-au numarat sute de mii de jertfe. Ion, Gheorghe, Ilie sau cum i-o fi chemat, au “cazut” si-au fost numiti “eroul necunoscut”. Numai ca Ei s-au nascut undeva, aveau parinti, traiau undeva, isi doreau ceva, munceau cumva, iar apoi, dintr-o data, totul s-a sfarsit pentru Ei, fiindca au incetat sa mai fie.

Daca vrem sa aflam cum traiau, ce gandeau, cum suportau istoria acesti oameni concreti, nu “gloata”, “oastea”, “neamul”, “poporul”, trebuie sa ascultam glasul baladelor, al doinelor si al cartilor de literatura. Ion, putea fi, de pilda, un anume Ion al Glanetasului si, intelegandu-l, ne putem da seama ce insemnau pentru el tarina si plugul. Ilie, putea fi unul, Moromete, din Silistea-Gumesti… Filozof in felul lui, cugeta intr-un mod original despre vremuri si despre soarta omului sub apasarea prea grabita a istoriei.
(O carte care m-a tulburat profund si din care am aflat infinit mai multe decat din tomuri de stiinta istorica este capodopera “O zi mai lunga decat veacul”, de kirghizul Cinghiz Aitmatov. Intr-o halta pierduta prin stepele Kazahstanului, un om simplu, un revizor de cale ferata, Burannai Edighei, isi retraieste trecutul intr-o singura zi. E un trecut viu, iar amintirile acestui personaj literar acopera o mare parte a istoriei Rusiei vechi si a celei din vremea “tatucului” Stalin.)

Cu 15 ani in urma, noi, romanii, traiam intr-o istorie cumplita, dezumanizanta. Masuri aberante, hotarari ale unui tiran incult si paranoic, aplaudate de cozile de topor vesnic la datorie, striveau insasi fiinta biologica a neamului. Alergand zilnic dupa hrana, ca animalele padurii, suportand frigul, lipsa apei pentru baut si spalat, lipsa luminii; tinuti in sedinte fara sfarsit; chemati duminica de duminica la asa-zisele munci voluntare; panditi, spionati, obligati sa ne facem autocritica, – ce inventie diavoleasca!- pentru a fi convinsi ca nu valoram nimic.

Pentru mine, o adevarata si de neuitat “realizare” de atunci a fost achizitionarea unui felinar cu gaz lampant. Greu puteai sa faci rost, in vremea aceea, de orice. Mergeam tocmai la Calugareni, sa cumparam o bucata de branza, unde, de multe ori, gaseam tarabele goale, daca altii se trezeau inaintea noastra. Plecam cu noaptea-n cap la Bolintin, unde era o piata. Incercam sa ne “descurcam”. “Se da cava!” Undeva “s-a bagat” ceva! In tara cu munti de sare, uneori nu gaseam nici sare. Ni se prelucrase la scoala, un ordin venit de “sus” ca sa nu le mai spunem copiilor la clase ca Romania e o tara bogata. Nu! Romania e o tara saraca, numai sare avem!… Dar nu aveam nici sare. Zilnic se intrerupea curentul electric, iar seara, puneam felinarul aprins in mijlocul mesei. Mi se parea ca jocurile de umbre conturau pe pereti chipul bunicului, ranit la Marasesti, si al tatalui meu, impuscat la Odessa… Mortii nu stau linistiti sub crucile lor. Vin mereu pe la noi. Ma intrebam ce-ar zice dac-ar vedea cum am ajuns sa traim dupa ce ei au murit pentru tara…

Acum 15 ani…

Cand, in decembrie, ’89, coloanele de muncitori cu steaguri, se indreptau spre centrul orasului, scandand: “Si noi avem copii! Si noi avem copii!”, am simtit ca ma podideste plansul si am inceput sa aplaud, cu ochii-n lacrmi. Cineva mi-a atras atentia ca e primejdios ce fac. Fara sa-mi mai pese de partid, de securitate, de nimic, i-am raspuns asa: “Nu mai vreau, nu mai suport sa fiu umilita! Nu mai pot sa prezint buletinul pentru un kilogram de carne!” Si eu, ca si muncitorii din coloana, aveam copii de crescut. Si eu, ca si ei, eram disperata. Eram, atunci, milioane de romani umiliti si disperati.

Iar acum, dupa 15 ani, cine sunt indivizii acestia care se tot afiseaza inaintea noastra? De ce trebuie sa-i vedem pana ne saturam de chipul lor? N-am vazut noi pe unul zeci de ani, seara de seara, deschizand si inchizand programul si spunandu-ne ce bine traim? Ca totul se face pentru om? Ce tot vor indivizii acestia care se sfasie pentru functii, se cearta, se balacaresc, zicandu-si parlamentari, presedinti si nu mai stiu cum? Toti se-nghesuie sa ne lamureasca despre intentiile lor marete? Nu-si dau seama ca santem prea satui de vorbe? N-ar fi mai bine sa faca, efectiv, ceva, decat sa aiba grija imaginii? Vin vopsiti in fata poporului, numit, acum, “electorat”. Totul pentru electoratul nostru! Sa ma aleaga si electoratul stangii! Si al dreptei! Cine-o fi, numai sa fiu eu in fruntea bucatelor! Eu sunt cel mai breaz! Ce-i asta? Au auzit de decenta? Au auzit de respect? Sa binevoiasca acesti domni-indivizi sa-si bage mintile-n cap: istoria nu incepe si nu se termina cu ei.

Daca nu sunt foarte atenti la “istoria” pe care o croiesc ei acolo, in saloanele lor aurite, la legile pe care le fac, la documentele pe care le semneaza, la deciziile pe care le iau, daca nu gandesc foarte bine lucrul lor, atunci ne vor strivi pe noi toti, gloata aceasta formata din Ioni, din Marii si din copiii nostri.

Impreuna cu toate neamurile noastre, cele care sunt si cele care ne insotesc nevazute, socotim ca noi am murit prea destul in istorie, si de prea multe ori. Si nu mai putem suporta minciuna si umilinta.

E cazul ca acesti domni sa se gandeasca foarte bine la ce fac acolo cu Tara si cu vietile noastre.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.38.114