Irlanda, ţara care, printr-un „veto” majoritar, poate capota eforturile multor ani de negocieri, ţine sub tensiune întreaga Uniune Europeană, deoarece Constituţia acestei ţări anglofone impune un referendum oricărei hotărâri majore.
Nimeni nu poate garanta (în afara sondajelor…) că Irlandezii vor spune „YES” pe 12 iunie şi nu vor plasa din nou Uniunea bătrânului continent într-o penibilă confuzie.
După șapte ani de la refuzul Tratatului de la Nisa, se profilează o nouă incertitudine produsă de cei care n-au înţeles încă necesitatea unirii forţelor pentru a avea ceva de spus la unison, de care s-ar putea ţine seamă.
În mare, este vorba de manipulările vechilor mentalităţi naţionaliste, sub faţadă patriotică, refractare la orice schimbare care, după ei, le-ar „ştirbi” integritatea.
„Mini-tratatul de la Lisabona”, semnat de reprezentanţii celor 27 de state componente, la 13 decembrie 2007, constituie o sinteză a tratatelor anterioare cărora li se vor aplica ameliorări în profunzime, dar fără pretenţii constituţionale, aşa cum s-ar fi vrut proiectul de Constituţie precedent, întocmit de fostul Preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing, în mare parte calchiat după modelul francez.
Tentativa de adoptare prin referendum a făcut ca acesta din urmă să eşueze datorită, paradoxal, veto-ului a două ţări fondatoare ale Comunităţii europene, Franţa şi Olanda.
Reuniunea de la Lisabona a stabilit că acest Tratat este destinat, în primul rând, modificării celor mai puţin concludente din trecut: Tratatul de la Roma din 1957, Actul unic european din 1986, Tratatul asupra Uniunii europene din 1992, Tratatul de la Amsterdam din 1997, sau cel de la Nisa din 2000.
Noul Tratat simplificat, oferă instituţiilor europene un aspect mult mai democratic, amplificându-le, în acelaşi timp, eficienţa în soluţionarea numeroaselor probleme care preocupă membrii Uniunii.
Fermitatea hotărârilor luate, în unanimitate, va cântări mult mai greu pe scena internaţională, în special pe planul economic unde înţelegerile n-au fost întotdeauna suficient respectate.
Un înalt reprezentant pentru afacerile externe şi cele de securitate, va fi autorizat să vorbească în numele tuturor înaintea instanţelor internaţionale.
Puterea legislativă a Parlamentului european, ales prin sufragiul universal direct al cetăţenilor din cadrul Uniunii, va câştiga în autoritate, recunoscându-se, totodată, dreptul de iniţiativă colectivă şi de sesizare directă a Comisiunii europene.
Pentru o mai mare stabilitate şi simplificare a cadrului instituţional, se prevede crearea unui post de preşedinte al Consiliului, desemnat de Statele membre, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate şi introducerea unor noi dispoziţii privitoare la alegerea viitorului Parlament.
Noul Preşedinte îşi va prelua funcţiunile după expirarea preşedinţiei franceze dintre 1 iulie şi 31 decembrie 2008.
Dacă nici un „veto” nu-i va împiedica aplicarea, Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, în urma ratificării lui de fiecare Stat membru.
Un articol căruia eu îi acord o importanţă capitală, prevede că Parlamentele naţionale au dreptul să controleze activitatea Uniunii, urmărind respectul acesteia faţă de competenţele Statelor membre în alegerea lor fundamentală pe planul politic.
Parlamentele naţionale, pot adresa împreună Comisiei şi legislatorului european „avize motivate”, capabile să conducă la retragerea unei iniţiative a Comisiei.
Ele sunt încurajate, de asemenea, să dialogheze în permanenţă între ele în vederea ameliorării Tratatului care a fost declarat, de al bun început, perfectibil.
Capacitatea de acţiune a U.E. în privinţa valorilor pe care aceasta este fondată este intensificată. Articolul 2, ilustrează cum nu se poate de clar preţul acordat demnităţii umane într-o societate echitabilă:
„Uniunea este fondată pe valori de respect, de demnitate umană, de libertate, de democraţie, de egalitate, de Stat de drept ca şi de respect al drepturilor omului, indiferent de apartenenţa lui la etnii minoritare.
Aceste valori sunt comune Statelor membre într-o societate caracterizată pluralistă care veghează asupra non-discriminărilor, toleranţei, justiţiei, solidarităţii şi egalităţii între femei şi bărbaţi”.
În prelungirea Tratatelor de la Nisa şi Amsterdam, noul Tratat simplificat permite luarea deciziilor, cu o majoritate calificată, în treizeci de domenii de acţiune printre care: lupta contra schimbărilor climatice, energia şi solidaritatea energetică, integrarea şi lupta contra discriminărilor, ajutoarele umanitare de urgenţă, lupta contra criminalităţii organizate şi a terorismului, etc.
Numai o Europă forte va îngădui un dialog, de la egal la egal, cu marii parteneri, Statele Unite, Rusia, China, Japonia Brazilia, etc.
Înaltul reprezentant pentru afaceri externe şi politică de securitate va permite Uniunii să vorbească în numele instituţiilor europene în instanţele internaţionale, în momentul când Uniunea va adopta poziţii comune.
Primul ministru irlandez Brian Cowen, s-a lansat cu toate forţele în lupta pentru „YES”, cerând concetăţenilor săi aprobarea textului în vederea propriului lor interes, atât economic cât şi social:
„Este vorba de a găsi mijloacele de prelungire a dezvoltării economiei noastre…” adăugând ca ”Tratatul va da Europei mijloacele să facă faţă probelor moderne şi a integrării financiare şi, mai ales, a încălzirii climatului. Sunt marile dosare cărora trebuie să le gasim rezolvări împreună. Irlanda nu va parveni singură.”
Un refuz al populaţiei irlandeze, nu va însemna numai o lovitură contra guvernului de la Dublin, dar şi un moment paralizant pentru U.E., deoarece un al doilea referendum nu va mai fi posibil pentru moment.
La Paris, aşteptarea devine greu suportabilă. Un „NON” riscă să bulverseze agenda preşedinţiei franceze la cârma Uniunii care va demara la 1 iulie. În locul proiectului privind emigraţia, Franţa va trebui să cârpăcească găurile navei europene.
E cert însă că odată ratificat Tratatul, cele 26 de State europene vor exercita presiuni asupra Dublinului făcându-l să aleagă între o altă soluţie de vot şi renunţarea la Uniune.