Se tot vorbeşte despre actualitatea lui Caragiale – şi e bine că se întîmplă aşa! – dar lucrurile sînt mai profunde decît poate spune o asemenea vorbă. Caragiale nu e doar actual, ci e structural, dimensiunea spiritului său fiind încrustată din şi pentru eternitate în fibra noastră. Caragiale, dar desigur şi Ionesco, succesorul care i-a extins geniul comic în teritoriile absurdului. Sigur, noi visăm la Eminescu, dar ne simţim excelent într-o lume parcă ieşită din minţile celor doi dramaturgi de geniu. Totul e teatru în viaţa publică românească, totul e comic şi absurd, trăim pe o imensă scenă, de la preşedinte la cel din urmă ins care-ţi explică de ce e preferabil să-şi consume ultimii bani pe mititei şi bere decît să-şi plătească întreţinerea ori să ia caiete pentru şcoală copiilor. Iar cînd îşi pune copiii în lanţuri, e fals să credem că o face din cruzime, e doar dintr-un inedit simţămînt al punerii în scenă! Dacă se ajunge la violenţă propriu-zisă, iarăşi nici o problemă, nu e decît punerea în operă a pricipiilor „teatrului cruzimii”, de la Antonin Artaud citire! Nu contează că nu e şi el român devreme ce e dramaturg de geniu! Dar să mergem spre actorii şi personajele mai însemnate.
Iată, toată lumea cu scaun la cap, de aici şi de aiurea, se aştepta ca, după aderare, clasa politică să-şi tureze motoarele la maximum pentru a proiecta viitorul României europene, inclusiv prin absorbţia fondurilor puse la dispoziţie de UE. În loc de aceasta, la o săptămînă de la 1 ianuarie, a izbucnit scandalul „bileţul roz” neînchis pînă astăzi, deşi s-au schimbat toate replicile posibile, care geniale, care anoste, care penibile, şi am mai şi trecut printr-un referendum inutil. Ba chiar, după aceea, tensiune a atins cote şi mai mari, iar ţara a devenit, vorba cîntăreţei Adei Milea, un Absurdistan, absurdul lui Ionesco dominînd temporar comicul lui Caragiale. O ţară a absurdului public la instalarea căruia cooperează toată lumea băştinaşă cu o frenezie demnă de o cauză mai bună. Politicienii, mai întîi, de la care aflăm că e mai bine să cadă moţiunea de cenzură decît să treacă – dl Boc dixit! –, iar după ce a căzut, aceştia descoperă bucuria moţiunilor simple, cîte două odată pe domeniu, chiar dacă şansele de adoptare, prin jocul alianţelor mişcătoare, sînt la fel de nule. PSD a votat guvernul, dar îl „co-moţiuonează”, PD şi PLD au fost la guvernare, participînd pînă acum două luni la eventualul dezastru, procedează aidoma. Care e putere, care opoziţia, cine mai ştie? Şi, de fapt, ce contează? Toată lumea e la putere cînd e de bine, de pildă „legea pensiilor”, în prag de alegeri, a trecut în unanimitate, cum toată lumea e în opoziţie, dacă e nasol. Iar preşedintele, cum stă bine unui politician de mare calibru, e mereu şi simulatan şi la putere, şi în opoziţie.
Şi, dacă politienii au condus ţara în acest bîlci de final de epocă, te-ai fi aşteptat ca măcar intelectualii, formatorii de opinie, analiştii şi comentatorii etc să aibă mintea mai clară. Nebunia este că, precum Cioran în „Schimbarea la faţă a României”, ei sînt destul de limpezi în partea critică, în punerea diagnosticului, dar cu totul fantaşti în soluţii. Aşa este, acest sistem muribund e ţinut artificial în viaţă. Aşa este, răul se află în Constituţie, cum semnalam şi eu încă într-un serial din iarnă, chiar aici pe ACUM. Dar să-ţi legi speranţele de vreo schimbare în bine de un singur om, pe care l-ai şi sprijinit în campanie, e şi nonintelectual şi nedemocratic. Preşedintele şi intelectualii? Îmi sună suprarealist şi revolut totodată, de un absurd ionescian să zicem. Iar deplasarea cu avionul special la Neptun n-a contribuit cu nimic la buna imagine a tuturora. Şi neputinţa de a pricepe ce nu e acceptabil în respectiva întîmplare e cu totul hilară. Nu de bani era vorba, ci de faptul că nu poţi acuza politicienii de risipa banului public, acceptînd totodată asemenea favoruri!
Dacă e vorba de o nouă Constituţie – repet, absolut necesară! – care să fundamenteze alt sistem politic, o nouă republică, aceasta nu poate fi propusă de o echipă fidelă cuiva care e parte în actualul sistem. Şi încă în colaborare cu PLD, partid cu totul vasal preşedintelui. Nici o parte a sistemului nu deţine mai multă legitimitate decît oricare alta. Iar gîndul că o Constituţie „pentru Băsescu” va putea fi mai bună decît cea „pentru Iliescu”, e aberant. O Constituţie se face pentru o ţară, nu pentru un om. Şi se face pentru o durată nedeterminată, nu pentru o jumătate de mandat ori un mandat şi jumătate. Dar, la noi, obişnuiţi cu improvizaţiile, merge şi aşa – şi asta în minţile unora din intelectualii noştri cei mai remarcabili! Şi, pentru că veni vorba – dacă ei şi pun minţile şi chiar fac proiectul unei alte Constituţii, cum va fi aceasta adoptată? Înainte de a trece prin referendum popular aceasta trebuie evaluată şi adoptată de o Adunare Constituantă! Deci, fie prin actualul Parlament, cu tot cu cei 322 denunţaţi obsesiv, fie printr-altul ales special în acest scop, pentru că ei nu pot fi o Constituantă, ci doar un grup de presiune care s-a pus la dispoziţia preşedintelui. Dar, asta e, trăim în ţara lui Ionesco şi Caragiale, Umoristan şi Absurditan totodată, iar cale de ieşire nu pare să existe!