Oricît de tristă ar fi fost tranziţia noastră de pînă acum şi oricît de tristă ar mai putea fi şi de acum încolo, săptămîna care tocmai se încheie poate candida fără emoţii la o poziţie fruntaşă, dacă nu chiar la vîrful absolut al topului. O săptămînă tristă, o săptămînă ruşinoasă.
De ce?
Pentru că a reuşit să cumuleze, doar pînă la jumătatea ei, compromiterea a două din instituţiile esenţiale ale vieţii noastre democratice. La începutul său, presa noastră liberă şi, iată!, atît de imatură, de prinsă de mecanismul senzaţionalului, încît a răspuns ca peştele la nadă invitaţiei otrăvite a d-lui Năstase de a-i vizita aglomeraţia gen peştera lui Ali Baba din Zambaccian.
La mijloc, Camera Deputaţilor în întregul său, respingînd cererea de percheziţie formulată de DNA. Şi, acum, cînd scriu aceste rînduri, nu este decît vineri după-amiază, aşa că mai este timp şi pentru producerea altor gogomănii, care să ridiculizeze pînă la aneantizare instituţii ale statului de drept şi ale comunităţilor libere.
Că dl. Năstase este disperat pînă la adoptarea în lanţ a unor decizii stupide şi contraproductive mai întîi pentru d-sa, aş spune că este o problemă pur personală, că e dreptul fiecărei păsări de a decide pe ce limbă piere. Bineînţeles, dacă ar fi o persoană privată, iar nu preşedintele Camerei. Dar, chiar şi aşa, i-aş putea găsi circumstanţe atenuante – este atît de şocat de ceea ce i se întîmplă încît, în aroganţa dumisale, este incapabil să mai ia decizii lucide şi să facă declaraţii responsabile.
Mai pe româneşte, că nu ştie ce face şi că vorbeşte gura de una singură. Că, prin urmare, o vizită la psiholog sau psihiatru i-ar putea fi mai necesară pe moment decît una la parchet. Mă îndoiesc însă că aş putea găsi asemenea circumstanţe şi pentru brava noastră presă, care a s-a dus cu limba scoasă, ca viţelul la tăiere, pe urmele unei invitaţii otrăvite.
O invitaţie foarte selectivă, produsă cu două zile înainte de discutarea în Camera Deputaţilor a cererii percheziţie la domiciile d-lui Năstase. Cu acest prilej, o bună parte a presei noastre de Dîmboviţa – laudă d-lor Iosif Boda, din partea TVR-ului, şi Liviu Mihaiu de la Academia Caţavencu, că au rezistat tentaţiei şi au respins „darul” – a dovedit că-şi merita presiunile la care regimul d-lor Iliescu şi Năstase a supus-o pînă în decembrie 2004, aşa cum cealalată parte îşi merită încă şi acum banii primiţi ca publicitate de la statul reprezentat de cei doi.
Să accepţi o vizită în grup în locul în care procurorilor, prin tertipuri politicianiste de doi eurocenţi, le este deocamdată interzis să intre, înseamnă să participi conştient şi vinovat la blocarea mersului justiţiei, să faci jocul d-lui Năstase şi al oricărui altcineva care s-ar putea şi în viitor agăţa de acest precedent nefast. Să răspunzi precum cîinele la ordin este incalificabil. Să se întîmple asta în preziua dezbaterilor din Cameră înseamnă să participi nebuneşte la influenţarea votului de acolo.
La ordinul d-lui Năstase – că invitaţie nici n-o mai pot numi! – presa avea două soluţii onorabile. Cea dintîi, să refuze politicos şi cu demnitate vizita, că doar nu e rolul presei să răspundă la ordinele politicienilor, nici să cauţioneze entorsarea justiţiei. Iar dacă nu-şi putea stăpîni curiozitatea maladivă, să evite difuzarea oricărei imagini şi producerea oricărui comentariu pînă după depăşirea momentului dezbaterilor parlamentare. Din păcate, emulaţia prost înţeleasă, fuga după senzaţional, bătălia pentru graţiile publicului au covîrşit firava responsabilitate şi palidul profesionalism de pe Dîmboviţa.
Oricum, dincolo şi mai mult decît kitsch-ul dement al aglomeraţiei faraoinice de bunuri culturale de varii calibre din Zambaccian, îmi vor rămîne neşterse pe retină jubilaţia de gang a d-lui „Dan Diaconescu în Direct”, aburcarea pe vîrfuri spre rafturile bibliotecii a d-lui Cristoiu ori zîmbetul tîmp către gazde al d-lui Bogdan Chireac. Acum, măcar e clar – avem o presă pe măsura politrucilor noştri şi a vieţii noastre publice! Şi eu care, cu prilejul verificării de către unii jurnalişti a declaraţiilor de avere ale demnitarilor, procedeu ce a provocat activarea fără precedent a organelor de cercetare penală, mă iluzionasem că lucrurile ar putea sta altfel!
Dar să lăsăm aceasta abdicare a presei în plata Domnului şi să ne oprim la cel de-al doilea eveniment macabru al săptămînii – respingerea de către plenul Camerei a cererii formulate de DNA pentru percheziţionarea a două din multiplele domicilii ale preşedintelui respectivei instanţe legiuitoare. Să ne reamintim că, în prealabil, cererea fusese respinsă de Biroul Permanent, de Comisia juridică şi de grupurile parlamentare ale PSD. Deja aceste respingeri succesive reduseseră cota de încredere acordată de cetăţeni instituţiei fundamentale a democraţiei moderne, parlamentul, la nivelul penibilului.
Deşi se părea că mai jos nu este posibil, iată că agerii noştri aleşi au mai găsit o cale spre prăbuşirea parlamentarismului romanesc de mahala. În urma votului de la mijlocul săptămînii, este aproape imposibil să mai convingi pe cineva în ceea ce priveşte utilitatea parlamentului şi de-a dreptul imposibil să mai susţii că ar fi altceva decît o adunătură de hoţi care se acoperă unii pe alţii, mai degrabă după solidarităţi mafiote decît după reguli politice.
Votul acela nu reprezintă atît o solidarizare cu dl. Năstase cît un comportament de haită puţin dispusă să renunţe la privilegii auto-acordate şi să accepte articolul 16 din Constituţie, care afirmă că „nimeni nu este mai presus de lege”. Ca în Ferma animalelor de Orwell, parlamentarii noştri ne-au dovedit că „toate animalele sînt egale, dar unele sînt mai egale decît altele”.
De altfel, pe dl. Dragomir de la justiţiarul PRM l-a luat gura pe dinainte şi a spus clar că nu despre dl. Năstase este vorba, ci despre ei toţi! Iar peremistul a fost însoţit în această operaţiune incalificabilă de întreg grupul UDMR. S-a mai dus o iluzie – acea că politicienii maghiari ar fi făcuţi din alt aluat decît cei cu origini aborigene sută la sută.
Cincisprezece ani de democraţie dîmboviţeană au fost suficienţi pentru a-i „româniza” fără fisură.
După vot, preşedintele Camerei, principala parte implicată!, a declarat că prin votul său parlamentul a dovedit că nu este un preş de şters picioarele pentru executiv. Aşa este – respectivul vot este un giulgiu pus peste cadavrul urît mirositor al parlamentarismului românesc post-decembrist. Nu văd ce tratament, ce soluţie-miracol ar mai putea să-l resusciteze.
A doua experienţă parlamentară eşuată în mai puţin de o sută de ani, după cea decedată în 1938 în lanţul celor trei dictaturi. Dacă în acest moment, dl. Băsescu ar decide instalarea unui regim personal, 9 români din 10 ar respira uşuraţi. Să sperăm că nu va decide aşa ceva. Să sperăm că iluzia aderării la UE încă mai are vreun efect. Oricum, sistemul politic instaurat în 1990 şi consacrat de Constituţia din 1991, revizuită în 2003, şi-a consumat eşecul.
Poate că iluzia aderării ne va ajuta să gîndim altceva. Nici nu văd în acest moment al sprijin. Deşi, tare îmi este teamă că, oricum, trăiesc o criză de teribil şi nejustificat optimism! Dacă Europa nu ne integrează, ori ne amînă integrarea, totul se va prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. Pe mîna noastră, fără îndoială!
Cele ce se întâmpla în România de 16 ani, este REVOLTATOR, dar nici nu este de mirare, atâta vreme cât cunoastem prea bine componenta diriguitorilor.
Foarte multi români au sperat ca actualul presedinte al României va reprezenta într-adevar /MANU MILITARI/, un om cu forta „marinarului care înfrunta valurile marilor si oceanelor”, dar „visele frumoase” nu se realizeaza întotdeauna.
România la ora actuala este /la rascruce de vânturi/ si daca poporul care l-a ales nu va fi capabil sa-si spuna cuvântul în piata publica, astfel ca VOX POPULI sa fie într-adevar auzita în lumea întreaga, ABSOLUT NIMIC nu se va schimba în România „post revolutionara” pierderile omenesti fiind inutile.
HOTIA, ANARHIA, CORUPTIA la cel mai înalt nivel nu va putea fi stopata, decât daca PRESEDINTELE va fi capabil sa IA TAURUL DE COARNE, elaborând Legi speciale pentru stârpirea acestui flagel care a luat proportii gigante, iar Justitia corupta se complace si continua sa-si umple buzunarele, aparând HOTII din Codrul Vlasiei.
In asemenea situatii, salvarea se iveste sub forma dorului de Tepes. Ar fi cea mai mare greseala sa se cedeze unei astfel de ispite, dar, din pacate, alesii neamului au facut ce a depins de ei: s-au acoperit de rusine.
Intr-adevar, s-au mai facut mutari. Este marti dupa-amiaza si deja se stie ca exista voci puternice in PSD care cer chiar demisia lui Adrian Nastase din functia de presedinte al Camerei Deputatilor. Ma intreb: o fi indignare spontana, sau e urzeala? Oricum, PSD ca partid nu pierde nimic, se va folosi de acelasi joc al aliantelor si va pastra postul.
Unul cate unul, noii conducatori PSD cad ca lupul in foc, fara sa le mai tihneasca sarmalutele. Cine urmeaza? Cine o fi capra?
CU O FLOARE NU SE FACE PRIMAVARA. Chiar demisia acestui îmbuibat si nesatul de acumulari de bunuri furate, valul CORUPTIEI nu va fi stârpit. Degeaba se va „taia” capul sarpelui, pentru ca el deja s-a înmultit si puii asteapta sa iasa din gaoace, ca sa preia stafeta – cum s-ar spune – „spatele este asigurat”. Numai O TABULA RASA fara mila si partinire, ar putea îndrepta într-o masura oarecare treburile statului si ale poporului cinstit, care coplesit de lipsuri majore si absolut necesare – hrana si medicamentele – AU PLECAT CAPUL, sperând ca PALOSUL NU-L VA TAIA. Dar, capetele sunt de mult taiate si plecate.
La ora actuala pe locul întâi în România „postrevolutionara”, predomina hotia la toate nivelele, desfrâul, libertatea gresit înteleasa, PANEM ET CIRCENSES fiind cum nu se poate mai bine aplicat în România postdecemvrista.
Tepes Voda nu mai e, dar speram în învierea lui. Si de fapt PESTELE SE STRICA DE LA CAP, DAR SE RADE DE LA COADA.
Nu, masinaria politica romaneasca nu este produsul exclusiv al romanilor. Este ceea ce au dorit politicienii occidentali sa fie. Un politician roman nu poate iesi din politica decat in saracie sau in infractiune de drept comun. Iata mecanismul autohranirii mult dorit si realizat de Occident in Romania. Vreti democratie? Unde? In saracie? Unde este baza tehnico-materiala a economiei romanesti care ar fi permis o viata respectabila in afara activitatii politice?
Va dati seama ca gura prostului adevar a grait? Un nationalist sa spuna ca ei insisi sunt in pericol daca se permite o perchezitie constitutionala? Unde mai mergem atunci, cu cine mai vorbim daca acei care s-au pretins patrioti se inchid in reguli juridice si isi apara prada? Dupa informatiile date toti politicienii sunt prinsi in aceeasi capcana intre lupta pentru demnitate si infractiune. Mijlocul este exact supravietuirea in supunere fata de directivele straine. Nu v-as dori sa fiti in pielea lor!
Domnule Zob,
generalizati cu prea multa ushurintza. Va pot da multe exemple de politicieni care s-au intors la catedra, spre exemplu. Nici puscarie, nici saracie lucie.
Ce e aia „viatza respectabila”? Inseamna ea, oare, avere? Ca daca nu inseamna, atunci va anunt ca multa lume are chiar o viatza respectabila. iar daca inseamna avere, va intreb, clar si precis, cam cum se impaca intelesul asta cu multimea de mesaje anterioare in care-i dati inainte cu filosofia si cu puritatea sufletului.
O viata respectabila este o viata fara abatere de la demnitate. A munci si ati rezolva toate problemele din banul muncit cinstit inseamna viata respectabila. Se deduce simplu din aceasta ca fiecarui cetatean ce depune o activitate necesara, utila colectivitatii trebuie sa i se asigure automat baza materiala fara de care nu se poate trai demn.
Mie sa nu incercati sa-mi dovediti (ca nu veti reusi) ca in Romania se poate trai demn adica numai pe baza muncii cinstite. Probabil veti recurge la argumentul exemplelor individuale exceptionale avand avantajul ca imi va fi imposibil sa demonstrez abaterile de la morala si jurisdictie pentru fiecare caz in parte si din aceasta veti deduce ca ati demonstrat adevarul si ca eu sustin minciuna.
Acum eu trebuie sa reculez in zona generala a principiilor referitoare la cunoastere. A detine un adevar asupra unui obiect nu este acelasi lucru cu a gasi caile de justificare a lui.Putem gasi cai de justificare si pentru fals nu numai pentru adevar. Deci una este detinerea unui adevar si altceva este inductia, transductia sau deductia lui. In baza acestei confuzii adeseori preopinentii in special din asa-zisa stiinta a dreptului te considera mincinos pentru simplul fapt ca nu ai mijloacele de justificare, demonstrare a adevarului detinut. Marxistii au pus capat acestei panglicarii avocatesti prin afirmatia ca practica este punctul de vedere prim si fundamental in teoria cunoasterii. Ori privita din punct de vedere practic societatea romaneasca (nu indivizii de exceptie) nu asigura demnitatea in intelesul mai sus definit.
Mi se pare destul de trist, domnule Zob, ca ati ajuns la aceasta concluzie drastica, anume ca nu se ezista ca cineva sa poata trai decent in Romania daca nu are pacate ascunse (sper c-am citit bine ultimul dvs. ecou).
Dar, cum nu ma aflu in biznisu’ de-a va plange pe umar, sofismele dvs. ma lasa rece. Cele ce scrieti nu sunt decat o palma pe obrazul oamenilor cinstiti de care e inca populata Romania.
Daca vi se pare ca a face zeci de mii de parai din vanzarea de trandafiri sau de legume pe piatza Bucurestiului (e drept, trudind inca din ianuarie-februarie, pe branci, din zori si pana-n noapte, dar poate ca asta nu e traiul decent de care vorbitzi) tre’ neaparat sa se bazeze pe pacate ascunse, pe pacte cu Securitatea, asta e treaba dvs.
V-o spun p-a dreapta (si nu ma puteti contrazice, chiar pe baza tezei dvs., careia-i raspund, caci n-aduc probe): noi doi vom putrezi in morminte linistiti si Romania o va duce mai bine decat multe alte tari vest europene.Asta daca vor mai exista tari europene, admit rezerva asta fara probleme.