Am citat în titlu acest vers din Jebeleanu pentru că mi se pare a ilustra cel mai bine recenta demisie a Doamnei Mona Muscă din postul ministerial pe care-l ocupa de şase luni şi din conducerea PNL, gest care o califică drept singura purtătoare legitimă de pantaloni din ditamai principalul partid de guvernămînt.
Sigur, politicienii, comentatorii, analiştii au întors deja demisia pe toate părţile, căutînd substratul ascuns al acesteia, vorbind despre impulsul provocat de Băsescu ori Stolojan, despre consecinţele negative asupra guvernării, despre „lovitura de măsciucă” aplicată PNL-ului ş.a.m.d. Nimeni nu pare să fi fost atent la cele spuse de doamna ex-ministru însăşi cu prilejul anunţării celor două demisii. Or, D-sa a fost cum nu se poate mai limpede. A votat împotriva d-lui Tăriceanu, la cele două voturi de încredere solicitate de acesta Delegaţiei Permanente PNL, întrucît nu mai poate avea încredere în D-Sa după cele enşpe mii de anunţări şi retrageri ale demisiei din fruntea guvernului.
Dacă ar fi continuat să lucreze sub conducerea „încă premierului”, ar fi însemnat să procedeze precum acesta şi să fie exact pe măsura acestuia, fapt care, desigur, ar fi descalificat-o. Clar, concis, corect. Mai mult, a declarat că a conlucrat bine cu dl. Tăriceanu, pe care îl socoteşte un prim-minstru bun, deci nu şi-a revărsat furia asupra fostului său şef de la guvern şi „încă lider” al PNL.
Guvernul Tăriceanu pierde, prin demisia d-nei Mona Muscă, pe cel mai bine cotat membru în recentele sondaje de opinie şi pe unul din cei mai apreciaţi de către aparţinătorii domeniului culturii. PNL-ul îşi pierde vicepreşdintele cu cea mai bună imagine publică. Remanierea guvernamentală, care părea că va fi împinsă spre toamnă, devine foarte actuală. Nu exclud să apară tensiuni în PNL şi chiar în Alianţa D. A. şi guvern. Cu toate acestea, salut gestul doamnei Muscă drept unul din puţinele gesturi de normalitate politică din România post-decembristă. Am avut în România prim-miniştri evacuaţi cu arcanul din clădirea guvernului, miniştri scoşi de premierul Năstase la presiunea opiniei publice şi repuşi în posturi de Iliescu. Am avut lideri de partid care au renunţat de bună voie la conducerea partidelor lor, dar care s-au reîntors după două luni cu pretenţii de leadership ori au creat partide clone, ca să-şi satisfacă meschinele orgolii personale ori de grup mic.
Însă, în toată această stupidă istorie a politichiei româneşti care se tot chinuie să-şi redescopere vocaţia democratică, nu am avut, pînă acum, decît un singur exemplu de demisie de onoare, survenită deci pe temeiuri principiale, ca probă de consecvenţă în comportament şi de tărie de caracter. Este vorba despre demisia regretatului Ion Aurel Stoica, ministru al transporturilor în primul guvern Roman, care a părăsit înalta demnitate guvernamentală întrucît premierul de atunci a cedat şantajului ceferiştilor aflaţi în grevă.
Şi asta exact cînd ministrul se afla în negocieri dure şi îndelungate cu greviştii. Pe Ion Aurel Stoica l-am uitat aproape toţi, atît de neobişnuit a fost gestul său şi atît e de puternică este uitarea, cu cele într-adevăr importante, la noi, românii.
Iată că, după şaisprezece ani, d-na Mona Muscă are curajul să facă acelaşi lucru, are tăria să creadă că, chiar aici la Porţile Orientului, principiile trebuie să aibă un loc în viaţa publică, moralitatea nu e inutilă în politică, iar consecvenţa nu e o probă de prostie, cum spune vulgata politrucilor de doi bani buchetul, ci una de caracter. Nu mă iluzionez că gestul d-sale va servi de exemplu politicienilor aborigeni, că va avea vreun efect pedagogic. Cred, mai degrabă, că acesta va contribui la relativa marginalizare a d-nei Mona Muscă în propriul partid şi în viaţa publică în general. Cred, de asemenea, că „presa aliniată” îşi va ieşi din stupoare şi va pune, la ordin, tunurile recalibrate pe D-sa. Însă, mai ştiu cu siguranţă ceva. Pe de o parte, a cîştigat stima opiniei publice, ceea ce e esenţial pentru un politician veritabil. Pe de alta, animalul politic de pe malurile Dîmboviţei poate fi, acum, comparat şi cu altceva decît media sa jalnic de coborîtă. Şi poate fi comparat nu doar cu un exemplu din trecutul îndepărtat, alungat în uitare, ci şi cu unul foarte recent, instituit într-un reproş viu prin simpla sa existenţă.
Măcar pentru aceasta gestul d-nei Mona Muscă trebuia să fie făcut şi trebuie apreciat, indiferent de cauzele sale mărturisite ori nu şi de consecinţele sale asupra „stabilităţii” cîmpului politic. O stabilitate stagnantă în propria sa mediocritate nu cred că ne este folositoare la ceva. Ea este utilă doar mediocrilor ce alcătuiesc atît de epuizata noastră clasă politică, epuizată înainte de a fi produs ceva remarcabil, indiferent că e de veche extracţie securist-comunistă ori că provine din magma insalubră a mult prea îndelungatei noastre tranziţii.
În mod aparent paradoxal, demisia d-nei Mona Muscă este o extraordinară probă de loialitate. Dacă nu eşti în stare să-ţi fii loial ţie şi principiilor tale, e greu de crezut că vei putea fi oricui altcuiva, faţă de orice altceva.