caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

Cazul Adrian Păunescu: supărătorul obicei de a fabrica genii

de (7-11-2010)
36 ecouri

A murit Adrian Păunescu… Moment pentru unii de a reevalua ierarhia poeziei româneşti. Nu de puţine ori zilele acestea, numele lui Adrian Păunescu a figurat alături de acela al lui Mihai Eminescu. Cu lipsa de luciditate şi calm ce ne caracterizează de fiecare dată când pierdem vreuna dintre figurile vieţii noastre publice, şi în acest caz ne lăsăm mult prea uşor în voia unui sentimentalism greu de justificat. Fideli unei metehne mai vechi, suntem gata să considerăm geniu orice farseur care pozează, mai bine sau mai rău, în primadonă, orice mediocru cetăţean care-şi construieşte statuia prin strategii de marketing. Aruncăm cu epitete în stânga şi în dreapta cu uşurinţa pe care ne-o dă certitudinea că nimeni nu ne va cere să argumentăm ceea ce afirmăm.

Lectura poeziei păunesciene ne spune destul de clar nu numai că Păunescu e departe de Eminescu, ci şi că într-o virtuală ierarhie a poeziei româneşti, nu poate nicidecum ocupa primele locuri. Uităm mult prea repede că poezia românească îi are pe George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi alţii care indiscutabil se situează cu mult peste ceea ce a putut (poetic vorbind) face Adrian Păunescu. Adrian Păunescu e un versificator de talie minoră, compensând calitatea prin cantitate (dacă asta se poate numi „compensare”). Poemele sale sunt bântuite de rime facile, de melodramatice declaraţii aşezate sub zodia plicticoasă a banalului. „Ruga pentru părinţi” a lui Adrian Păunescu, un text lacrimogen în care unii văd nici mai mult nici mai puţin decât o dovadă vie a aripii genialităţii care s-ar fi întins din abundenţă peste autorul lui, e cu mult inferioară unor texte similare precum „De-a v-ati ascuns” al lui Arghezi sau „Scrisoare” al lui Blaga. E, poate, un poem comparabil cu „Mama” lui George Coşbuc, dar asta în cel mai bun caz.

Confuzia generală în ceea ce-l priveşte pe Adrian Păunescu este, de fapt, confuzia între un poet şi un versificator. A scrie „poeme” în trei minute nu e nicidecum vreo mare bravură estetică. Oricum, Păunescu nu a fost nici primul şi nu va fi nici singurul care face asta. Doar că, spre deosebire de Nichita Stănescu, care cocheta şi el cu procedeul, metafora păunesciană e obosită şi prăfuită, în slujba unor idei repetitive. Patriotismul e la el expresia învechită a unui protocronism literar interbelic iar sentinţele aşa-zis filozofice sunt clişee de genul „Nu există propriu-zis experienţă umană/Nimic nu e valabil decât o singură dată” („Iubiţi-vă pe tunuri”). Adrian Păunescu e un fel de Bolintineanu al poeziei româneşti, iar mediocritatea lui evidentă nu trebuie transformată în genialitate nici măcar odată cu dispariţia fizică a poetului. Nu e un caz singular. Cosmetizarea de cadavre e un soi de sport naţional. În faţa morţii, căutăm motive pentru a construi statui. Din fericire, ele nu rezistă decât până se stinge corul bocitoarelor.

Cazul Adrian Păunescu e reprezentativ: aici, vajnicii vorbitori care aruncă în capul proaspătului decedat cu epitete şi superlative confundă rima cu poezia însăşi. Dacă la nivelul versificaţiei Păunescu stă relativ onorabil, la nivelul imaginii şi a ideii poetice se prezintă lamentabil. Un fel de pastişă expirată după Goga, poezia lui de dragoste e lipsită de imaginaţie: Hai să fim doi oameni de zăpadă/ Ridicaţi de braţe de copii/ Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă/ Că se pot iubi, se pot iubi” (“Ce frumoasă eşti”) . Versul social e impregnat de o viziune proletară ce mimează apartenenţa la suferinţele „neamului”, cu procedee stilistice învechite de cel puţin un secol (ele erau practicate cu succes de romantici). Poezia patriotică păunesciană nu depăşeşte cu mult calitatea unui Alexe Mateevici; declaraţii patetice într-o limbă română minimală: „ Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc/ Şi primăvara jertfe noi aduce/ Şi plânge iarăşi neamul românesc” („Basarabia pe cruce”).

Că ne aflăm în faţa unor texte mediocre din care critica literara nu va reţine mare lucru după ce va fi trecut această emoţie de tragedie greacă declanşată de moartea autorului lor ne mai dovedeşte şi faptul că vocabularul poeziei păunesciene e mai mereu alcătuit din cuvinte „recrutate” din imediata cotidianitate, fără ca în textele sale ele să capete sensuri cu adevărat poetice. Marea problemă a poeziei lui Păunescu e, deci, prozaismul ei. Ştiu că sună paradoxal, dar până şi dramoletele imaginate în poemele sale cu nucleu epic sunt îngrozitor de prozaice. Nici urmă de imaginaţie, colecţie de clişee, ele nu sunt noi la nivel de limbaj. Vocabularul poetic păunescian duhneşte a haină veche, păstrată la naftalină prin dulapurile bunicii. Păunescu are vocaţia anacronică a odei. Chiar şi când nu scrie pentru Ceauşescu, în textul său eul liric se pleacă adânc la pământ, face temenele, linguşeşte din reflex, adoptă tonul dizarmonic al falsei modestii. El e când  parte organică a unei ţări căreia îi simte nevoile, când un pseudo-umil admirator al valorilor naţionale. Modelul descinde direct din poezia paşoptistă românească. Poetul paşoptist admiră ruinele Târgoviştei şi vorbeşte cu domnitorii români, Păunescu vorbeşte la rândul lui cu ţara sau tânjeşte la Paris după o virtuală întâlnire cu Brâncuşi. „Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi/ dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,/ îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,/ pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu” („Prea târziu, la Paris”). Tehnica poetică e învechită. Pe la mijloc de secol XIX ar fi fost în linia a ceea ce se practica în poezia noastră. În secolul XXI, însă, ea aruncă în ridicol pe toţi cei care văd în Adrian Păunescu un geniu comparabil cu Mihai Eminescu sau Nichita Stănescu.

Centrul poeziei păunesciene e verbul şi substantivul, farsa ei, motivul pentru care suntem atât de tentaţi să îl considerăm pe Adrian Păunescu un fel de geniu care s-ar naşte o dată la 150 de ani, ţine de uşurinţa versificării. Păunescu în vers alb e submediocru. Iată un exemplu din multele care pot fi citate: „Ne urcasem cu toţii în autobuz/ Care nu era confortabil, dar era independent/ N-avea fiecare locul său/ Dar ne gândeam că o să aibă” („Şoferul şi nevastă-sa”). Fără viziune şi fără intuiţie poetică, fără forţă ideatică şi fără substanţă, poezia lui Adrian Păunescu va ocupa în cele din urmă rafturile trei-patru într-o virtuală bibliotecă a poeziei româneşti. Asta, desigur, după ce se vor fi uscat lacrimile tuturor acelora care cred ca faptul de a fi murit e suficient pentru a căpăta statura de geniu.


Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • corneliu: (8-11-2010 la 05:53)

    si cine , daca nu va este cu suparare , stabileste aceste coordonate mai-sus prezentate ? Vreun presedinte de uniune a scriitorilor? Prin ce s-a facut remarcat acest autor de critica literara pana acum?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (8-11-2010 la 06:09)

    Cainii pavlovieni ai national-comunismului ortodoxist au trecut la atac, ofensati de faptul ca idolul lor, versificatorul si pupincuristul Ceausist Adrian Paunescu este dezvaluit in toata hidosenia si mediocritatea lui.

    Poate nu retineti ca acest „corneliu” este si un negationist al Holocaustului. Iata cum se aduna acest lumpen sfertodoct in jurul acestei ideologii mutante care incapsuleaza tot ce e mai rau, elemente de extrema-stanga si de extrema-dreapta.

    Cat despre Ovidiu Ivancu, el este un exemplu de tanar valoros, nespalat pe creier de aceasta ideologie infecta.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 4

  • Teodor I. Burghelea: (8-11-2010 la 06:33)

    Raspunsul la intrebarea lui „corneliu” este relativ simplu, dar voi incerca sa il simplific si mai mult pentru a-l ajuta pe corneliu sa inteleaga. Deci, sa incerc sa scriu ca el.

    Era unul pe care il chema Aristotel si el se ocupa cu „cultura” cu ceva ani inainte de cenaclul Flacara. Si una din chestiile pe care le-a scris, a fost un tratat (asta, asa, e un fel de carte mai mare, cam tot atat de mare cat vechile carti rosii de omagii din care sunt sigur ca mai pastrezi nostalgic macar un exemplar) pe care l-a numit „Poetica”. Nu stiu daca ai citit-o, corneliu, fiindca nu avea nici chestii patriotice (cu astea, recunosc, Aristotel nu prea le a avea, dar era totusi, in general, un om de bine zic eu) si pe deasupra, era scrisa si in greaca veche (da, Aristotel asta nici macar romaneste nu stia…) asa ca da-mi te rog voie sa spicuiesc din ea.
    Ei cum ziceam mai sus, Poetica e o carte mare (adica are muuulte foi), si printre alte multe „chestii” pe care Aristotel le explica in ea, sunt si regulile estetice dupa care se judeca o scriitura si dupa care putem face deosebirea neta intre cuvinte rimate („ce din coada au sa sune”) si poezie…

    Si, uite asa corneliu, nu mi-a fost cu suparare sa iti raspund la intrebarea ta elegant si erudit formulata.
    Daca te mai pot ajuta cu ceva in a-l descoperi pe Aristotel asta, te rog nu ezita. Cum spuneam, fara suparare.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Ovidiu Ivancu: (8-11-2010 la 08:04)

    Domnule Corneliu,
    Constat ca nu raspundeti aplicat la ceea ce eu semnalam in textul acesta.Important nu este omul care afirma ceva, ci tocmai lucrurile pe care el le afirma si argumentele sale. Biografia mea e publica, dar nu are sens sa vorbim despre ea.Si, ca sa revenim la „Poetica” lui Aristotel (il felicit pe domnul Teodor Burghelea pentru ca a adus-o in discutie), e bine de stiut ca printre altele, Aristotel vorbea si de independenta poeziei in raport cu legile moralei sau cu adevarul. Daca nu va e la indemana Aristotel, macar incercati o lectura din Titu Maiorescu („O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”). Confuzia, si nu e numai a dumneavoastra, e ca nu intelegeti ca poezia e altceva decat declamatie si plonjare in social, altceva decat sentinta morala. Si aici sa ii dam cuvantul lui Maiorescu (presimt cumva ca a ma intoarce la Aristotel inseamna a va pierde pe drum). Iata ce spunea, deci, Maiorescu: „Prin urmare, un şir de cuvinte care nu cuprind alta decât noţiuni reci, abstracte, fără imaginaţiune sensibilă, fie ele oricât de bine rimate şi împărţite în silabe ritmice şi în strofe, totuşi nu sunt şi nu pot fi poezie, ci rămân proză, o proză rimată”. Paunescu a fost un versificator, atata tot.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 2

  • George P.: (8-11-2010 la 08:26)

    Un comentariu tot pentru domnul Corneliu.
    „Prin ce s-a facut remarcat acest autor de critica literara pana acum?”

    Va refereti la Ovidiu Ivancu? Pai cititi articolul va rog cu mai multa atentie si fara prejudecati sau emotii negative si o sa vedeti singur ca ,,se remarca” – se vede cu ochiul liber calitatea analizei facute de dumnealui. Faceti asta, chiar daca in final veti ramane la parerea dumneavoastra despre Paunescu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 2

  • Un cititor: (8-11-2010 la 10:13)

    Pentru tanarul autor: exceptional, textul! Absolut exceptional! M-a uns la suflet si fara ca autorul sau sa fie presedinte al Uniunii Scriitorilor (sau mai ales pentru ca nu e!).

    Bietului Cornelui nu ma ostenesc sa ii raspund, pentru simplul motiv ca as strica frumusetea acestei clipe, desi tampeniile pe care le emite ar merita un verb in consecinta, adica sanctionatoriu, dar o vor face, probabil, altii mult mai inspirati decat mine. Ma intreb, insa, cum de nu-l zgandara, nu-l nelinisteste pe bietul Corneliu confuzia fantastica pe care o face identificand valoarea cu functia; compliment indirect pe care i-l face autorului, care, da, iata, tocmai pentru ca nu este un oportunist, un carierist, un obedient, un nenorocit gata sa-si sacrifice caracterul si talentul in slujba parvenirii, nici ca ar putea avea mai multa credibilitate in cele pe care le sustine, cu inspiratie din notiuni si repere, pare-se, inaccesibile sarmanului Corneliu.
    Inca o data, felicitari tanarului Ivancu pentru limpezimea unei gandiri care nu are nevoie sa se adape de la izvoarele carierismului pentru a dobandi forta si credibilitate. Si, mai presus de toate, onoare lui ca ii este „suficient” sa gandeasca, desi i-ar fi fost mult mai lesne -cu o minte atat de ascutita- sa parvina, pentru a putea dobandi credibilitate in fata unor semeni dependenti de pupicurism si de „greutatea” functiei.
    Felicitari, Ovidiu Ivancu! Iti astept textele cu bucuria inecatului, care nu credea ca pe plaiurile mioritice (sufocate de tampenie, aiureala si cate alte produse pe care le purtam in noi, ca victime ale protocronismului, cu orgoliul unei autenticitati cat „hainele imparatului”) se va mai putea naste o minte pe cat de sclipitoare, tot pe atat de bine dozata: atat din punctul de vedere al caracterului cat si al limpezimii gandirii, al culturii dar mai ales al structurarii ei, al posesiei verbului in toata rigoarea sa, dar fara ca naturaletea folosirii sale sa aiba ceva de pierdut. Cu toata decenta si discretia care-l caracterizeaza, nu stiu de ce am impresia ca vom mai auzi de tanarul Ivancu si-l vom regasi, peste timp, pe inaltimi care, fara a avea vreo legatura cu functiile ce l-ar face credibil unor cititori ca bietul Corneliu, ii vor valida valoarea autentica de la care se revendica fiecare text al sau. Ii multumesc pentru bucuria pe care mi-o ofera fiecare dintre textele sale! Mult succes!
    Cu prietenie,
    Un cititor

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 3

  • Stefan N. Maier: (8-11-2010 la 10:56)

    Ovidiu Ivancu este doctor in Limba si Literatura Romana si profesor international la Universitatea de Stat din New Delhi. El preda Limba Romana reprezentantilor celei mai populate tari de pe mica noastra planeta: India. Cititi articolele lui despre aceasta tara si veti intelege ceea ce nu veti intelege citind tomuri intregi searbede si semidocte. (Multumiri lui Al. Sever pentru corectura bine venita necesara postarii initiale a acestui ecou).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 3

  • Mariana: (8-11-2010 la 11:49)

    O cititoare din strainatate.

    Zilele trecute am primit din tara vestea mortii lui Adrian Paunescu. Am fost mirata si apoi inmarmurita de omagiile care se aduceau acestui poet care a proslavit regimul lui Ceausescu, cantand osanale celor doi sbiri. Cum, mi-am zis, romanii au uitat toate astea fiindca el si-a schimbat cantul dupa revolutie? Indiferent de valoarea artistica a poeziei sale, atitudinea lui morala a fost cu totul reprobabila. Desigur, nici printre noi n-au fost multi luptatori, dar cel putin am plecat capul in tacere, n-am sarutat mana care ne asuprea.
    Mare bucurie am simtit la citirea articolului lui Ovidiu Ivancu. Mi-a redat increderea in simtul critic, inteligenta, clarviziunea poporului nostru. Dar ma intreb cu ingrijorare, cati dintre cei ramasi acasa mai sunt ca Ovidiu Ivancu?????

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 4

  • George P.: (8-11-2010 la 12:00)

    O remarca in plus.

    Nu cred ca e realist sa te astepti la oricine sa poata face o analiza literara la nivelul unui profesionist. Daca specialistii ar lipsi, analizele ar incepe toate cu genul de fraze pe care le-am remarcat de curand pe internet ,,Paunescu, ca si poet, a fost un geniu”. Ma includ in grupul celor care au, in afara gustul propriu, nevoie de sfaturile specialistilor in materie de literatura.

    Ghinionul nostru a fost insa ca aceste analize, ca in articolul de fata, nu se faceau si mai ales nu se publicau, in toata perioada comunista dar si chiar dupa. Altfel, am fi avut o sansa sa invatam, citindu-i pe criticii literari, sa fim mai atenti cum ne revarsam efuziunile. Ar fi fost mai fair play pentru atati romani care s-au fixat afectiv in sfera de atractie a vreunui fals geniu.

    Fara sa am vreun merit, un scurt contact cu cel in cauza m-a vaccinat de orice alunecari. Dar imi imaginez ca aceasta brusca si tarzie coborare de pe postament a unui idol rasuceste un cutit in inima admiratorilor sai, cei mai multi dintre ei persoane inocente si cu bune intentii. Ce sa-i faci… pereat mundus – ne traim soarta ce ne-a fost destinata.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Viorica Iovan: (9-11-2010 la 19:50)

    . iata ce am aflat despre Adrian Paunescu:

    Reamintesc ce a spus psihiatra : ca versificatia in exces e echivalentza unei productivitati nebunesti, si ca Paunescu avea clar paranoia.
    Psihologul de aici a zis ca Paunescu compunea din patologie ( ca descarcare psihica, nu din pasiune

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 3

  • Viorica Iovan: (9-11-2010 la 20:00)

    . am aflat dintr-un ziar cum ca Adrian Paunescu se plingea de pensia mizera pe care o avea si se lauda ca traieste si el mizer ca poporul
    . apoi, cam la 5 minute dupa cele citite deschizind televizorul am vazut spre stupefactia mea: AVEREA DOMNULUI CARE TOCMAI S-A DUS CU FUNERALII NATIONALE CU TOT este de conturi bancare grase, adica cu multi, multi multi bani, cu case multe, multe multe si mari mari mari…….

    . ei, am transpus si eu in versuri albe saracia domnului poet
    . v-a placut poezia mea?
    . imi faceti si mei funerarii nationale pentru versificatia de minut?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 2

  • Camelian Propinatiu: (9-11-2010 la 21:58)

    Un necrolog tot atat de devastator propune Claudiu Tarziu, sub titlul O statuie de pixeli, pe site-ul Stiri Ortodoxe:

    http://stiri.ortodoxe.org/site-uri-personale/claudiu-tarziu/o-statuie-de-pixeli

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • florin predescu: (10-11-2010 la 01:25)

    Scrisoarea lui Adrian Paunescu catre Nicolae Ceausescu,
    (noaptea de 7 spre 8 februarie 1986)

    Stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu,

    Trist şi singur şi umilit, cum sunt, dat la o parte de forţe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceauşescu“ în viaţa publică românească, pierzându-mi aproape orice speranţă că acolo, sus, unde sunteţi, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitând probabil în tristeţea mea sinucigaşă chiar şi ştiinţa de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuşi, marea fericire de-a citi cuvântarea dumneavoastră de la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986.

    Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră şi boceam cu capu-n pernă, câteodată, pierderea acestei şanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist şi viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-şi mai conservă dialectica şi opoziţia.

    Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment.
    Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric.

    Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvântarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor şi că aţi vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani şi mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dânsul pentru apărarea României şi a fiinţei dumneavoastră, la care ţine ca la adevăratul eliberator al ţării, vă stă la dispoziţie cu viaţa lui, pe care n-au ocolit-o dramele, puşcăriile, nedreptăţile, dar în care nu şi-a permis niciodată să-şi trădeze credinţa în ceea ce a iubit şi iubeşte.
    Şi-ntr-un târziu am găsit un ziar, şi parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am ştiut că mulţi şi-au construit carierele minţindu-vă.
    Dar când am văzut că sunteţi încă atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist şi de necruţător cu adevăraţii responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăieşte minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sunteţi nutrit, am înţeles nici pentru mine, nici pentru ceilalţi oameni, care au fost îndepărtaţi sistematic şi programatic de dumneavoastră, nimic esenţial nu e pierdut.

    Că am pierdut funcţii, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărţile şi mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public şi că sunt practic interzis în ţara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarăşul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranţele şi tinereţea, ştie adevărul despre ţară şi nu-i lasă pe mincinoşi, pe duri, pe incompetenţi să triumfe.

    La multe rele v-au îndemnat ei şi unele, din păcate, s-au şi comis, dar există o compensaţie istorică, există o revanşă a adevărului şi sunteţi autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deşi cuvântul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuinţare, şi când trebuie, şi când nu trebuie.

    Iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, profetice cuvinte aţi rostit şi bine aţi făcut că le-aţi lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubeşte, în ciuda faptului că îl fugăresc şi-l chinuie diverşi oameni cu putere, care au neruşinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acţiunea lor de subminare a economiei naţionale, a agriculturii româneşti, a spiritualităţii româneşti, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungându-se la faliment, România să fie uşor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit.

    Şi ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră aţi restituit-o ţării, să ieşim în piaţa mare şi să jucăm, în frunte cu incompetenţii, pe care i-aţi demascat, la începutul acestui februarie 1986, şi care nu vă vor iubi niciodată, să ieşim şi să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, până într-un punct, şi-un ceardaş, o Kadarească de la acel punct încolo.

    Eu, tovarăşe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta până mâine, înjurat şi de Europa Liberă şi de Moscova, şi de Budapesta şi vai, şi de Bucureşti, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, când mi-aţi făcut onoarea să mă primiţi în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenţei, invaziei, coaliţiei împotriva libertăţii, Partidul Comunist Român.

    Mi s-a putut părea, şi-mi dau seama că am greşit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate şi care trebuie să rămână în istoria economică şi socială a României moderne un document definitiv.

    Vedeţi dumneavoastră, cuvintele sunt iarăşi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, linguşitorii de toată mâna şi detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoţia mea? Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar, necopleşit de rutină şi capabil de gesturi epocale, pe care noi toţi ceilalţi s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competenţe, beneficiu social.

    Acum, poporul român aşteaptă măsurile organizatorice pe care le anunţă cuvântarea şi care să aşeze lângă dumneavoastră oameni competenţi şi credincioşi. Dar acelaşi popor care vă iubeşte aşteaptă şi acele acte revoluţionare prin care sistemul osificat şi nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă gânditor politic al situaţiei României sale.
    Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial.

    Va trebui ca democraţia pe care aţi promovat-o principal şi neabătut să funcţioneze ca o nouă pârghie a progresului economic: şi în industrie, şi în agricultură, şi în ştiinţă, şi în cultură. Dar, vai, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărţi şi întreaga producţie editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună şi nu face bine renumelui culturii române.

    Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susţin o campanie publică de analiză şi subliniere a ideilor pe care le-aţi esenţializat în cuvântarea din 6 februarie 1986.

    Pot doar să vă mulţumesc şi să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea ţara, aşa vă iubim noi, aşa ne faceţi să ne ridicăm şi din morţi, pentru a dovedi că, într-adevăr, cum spuneţi, o ţară nu se face cu justificări, ci cu fapte.

    Să trăiţi, Măria Voastră! Şi să nu lăsaţi pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Naţiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiţi sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor.

    Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rânduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră şi arătate naţiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-aţi oferit să nu rămână izolată, vremelnică şi să nu pară o terapie momentană, când e vorba de fapt de nişte vicii de fond, care ţin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atât de scumpă. Aş vrea să cred că noi toţi vom înţelege în spirit critic şi autocritic marele dumneavoastră exemplu de înţelepciune şi curaj.

    Să trăiţi, Măria Voastră! Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Mihaela Pană: (10-11-2010 la 12:39)

    Din punctul meu de vedere, Adrian Paunescu este un fenomen istoric, ramas dator cantaretilor ce i-au promovat versurile si ca multe alte anomalii sociale nu m-ar fi surprins ca si el sa fie depus la Ateneul Roman ca si Ion Dolanescu si multi altii..sunt convinsa ca in scurt timp lumea va uita numele lui, desi exista posibilitatea de a fi introdus in manualele scolare ca poet national iar Flacara sa ocupe locul Junimii, ceea ce mi s-ar parea strigator la cer, dar nu m-ar surprinde!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Mitica David: (11-11-2010 la 05:33)

    Este f greu sa recunoastem valoarea unor oameni contemporani.Acum ca ADRIAN PAUNESCU nu este printre noi,cei invidiosi si incapabili sa convinga prin ceea ce fac ca este superior celor din jur ,aruca cu noroi in tot ce intelege ca fenomen.Adrian Paunescu a fost un FENOMEN prin care ROMANIA se va mandri.Un alt mare om de cultura(caruia nu-i voi da numele)a spus ca ADRIAN PAUNESCU a fost un TUNAMI pentru multi din cei care il denigreaza.Lasati-l in pace macar 40 de zile dela deces.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (11-11-2010 la 06:05)

    Domnule „Mitica David”,

    Ce-ar fi sa ganditi si singur si sa nu va lasati spalat pe creier de „oameni de cultura”. Ce argumente aveti impotriva celor scrise aici de Ovidiu Ivancu? Si chestia cu 40 de zile ce este, o invocare ipocrita a religiei, cea persecutata cu brutalitate de Nicolae Ceausescu, a carui sluga pupincurista a fost Adrian Paunescu?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 2

  • Ovidiu Ivancu: (11-11-2010 la 10:46)

    Domnule Mitica David,

    Comentariul dvs. e caragialesc. Invocati un nume de critic caruia nu-i dati numele, (persoana importanta parol!) si scrieti o fraza care la mijlocul ei are ceva din discursul lui Catavencu, devenind de neinteles („Acum ca ADRIAN PAUNESCU nu este printre noi,cei invidiosi si incapabili sa convinga prin ceea ce fac ca este superior celor din jur ,aruca cu noroi in tot ce intelege ca fenomen”). Pot fi de acord cu dv.: Paunescu este un fenomen (meteorologic, probabil), un tsunami de care ar fi bine poate sa nu mai avem parte cat de curand. Daca va imaginati ca sufletul lui Paunescu va mai sta printre noi in loc de 40 de zile doar 39 sau 38 din cauza unui articol scris de mine, atunci trebuie sa va revizuiti serios convingerile religioase!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Marius C.: (11-11-2010 la 21:54)

    Domnule Ivancu, dupa cum afirmati – total lipsit de modestie -, ii pierdeti pe altii pe drum daca intrati prea mult in scrierile lui Aristotel, dar chiar sa fiti intr-o asa mare confuzie, cu toata impresionanta biografie ( publica ! ), incat sa nu stiti autorul versurilor ”A venit aseara mama, din satucu-i de departe, Sa mai vada pe fecioru-i, astazi “domn cu multa carte”!”.Haida-de!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Dan Petre: (12-11-2010 la 04:13)

    Nu sunt nici pe departe un fan al lui Paunescu: nici al poetului si cu atat mai putin al omului. Ba dimpotriva, consider ca a scris ”mult si fara rost” si ca a fost un stalp de baza al comunismului. Dar ”dau Cezarului ce este al Cezarului”: ”Ruga pentru parinti” este greu de egalat. Nu cred ca exista un roman in lumea asta care sa citeasca sau sa o asculte (in sensibila interpretare a lui Stefan Hrusca) si sa nu simta emotie inefabila. V-as dori, domnule Iancu, sa traiti un moment de inspiratie ca acela in care a fost scrisa poezia aceasta!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (12-11-2010 la 05:41)

    Domnule Marius C.
    Autorul e Stefan Lazarescu, sper sa nu ma insele foarte tare memoria.Nu vad insa care e confuzia! Nu am facut parada de propria mea biografie, pe care nu o consider de altfel „impresionanta”, am vrut doar sa raspund comentatorilor care ma intrebau cine sunt. Am afirmat, de altfel ca are mai putina importanta cine esti, e mai important ce spui si daca ai argumente pentru ce spui. Sunteti cam eliptic, poate reveniti cu un comentariu ceva mai clar.

    Domnule Dan Petre,
    Empatia, inefabila sau nu, pe care cineva o poate resimti ascultandu-l pe Hrusca nu are legatura cu valoarea in sine a textului. Nu tot ceea ce ne emotioneaza are si valoare estetica. Emotia tine de „gust”, de experienta, de educatie. Pariez ca un procent covarsitor dintre cei emotionati de textele lui Paunescu nu simt aceeasi emotie citindu-l pe Shakespeare. Cu toate astea, nu cred ca exista multi care sa poata afirma ca Paunescu ii este superior lui Shakespeare. Pur si simplu textul literar se judeca folosind alte instrumente. Multumesc pentru urare, dar eu nu mi-as dori sa traiesc un asemenea moment de „inspratie”!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Dan Petre: (12-11-2010 la 06:46)

    Emotia legata de parinti (pe care unii ii mai avem, pe care altii nu) tine de umanitatea din noi. Raman la parerea ca poezia este buna, independent de interpretarea lui Hrusca. Si-mi place si Shakespeare si Whitman si Rilke…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Dan Petre: (12-11-2010 la 06:50)

    Erata la mesajul precedent: A se citi ”Si-mi plac si Shakespeare si Whitman…”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Marius C.: (12-11-2010 la 06:53)

    Poate o fi scris si Stefan Lazarescu vreo poezie dedicata mamei, cea la care facem ambii referire a fost scrisa de Vasile Militaru, cel omorat in temnita de la Ocnele Mari de comunisti.Departe de mine gandul sa va caut vreo vina, confuzia de care vorbeam priveste autorului.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (12-11-2010 la 07:41)

    Domnule Dan Petre,
    Una-i una, alta-i alta. iubirea fata de parinti nu e subiect de declamatie in piata publica, asta e ceva intim. Eu vorbeam de poezie.
    Domnule Mariu C,
    Am verificat, aveti dreptate. Nu imi e extrem de familiar Vasile Militaru.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Marius C.: (12-11-2010 la 08:56)

    Poate o fi scris si Stefan Lazarescu vreo poezie dedicata mamei, cea la care facem ambii referire a fost scrisa de Vasile Militaru, cel omorat in temnita de la Ocnele Mari de comunisti.Departe de mine gandul sa va caut vreo vina, confuzia de care vorbeam priveste autorul numitei poezii, nimic mai mult.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Dan Petre: (12-11-2010 la 10:16)

    O ultima parere: si dragostea este ceva intim si totusi se marturiseste prin arta, iar arta poate cobori – si uneori trebuie sa coboare – si in piata publica. Sigur, nu in mahala.
    Nu insist, caci nu mi-am propus sa va conving. Pana la urma eu nu sunt critic literar, ca sa evaluez aceasta poezie. Spun doar ca-mi place foarte mult si o consider foarte reusita: nu stiu daca asta denota gust indoielnic, lipsa de educatie, etc. 🙂
    ”De gustibus non est disputandum!”
    Sanatate, ca-i mai buna decat toate!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (12-11-2010 la 10:20)

    Eu nu am facut referire la textul lui Militaru decat in discutia cu dvs., nicidecum in text. Admit, insa, ca exista, ca tehnica de scriere si mesaj poetic, o paralela intre „Ruga pentru parinti” si textul din care ati citat dumneavoastra. Poate pe viitor cineva va scrie ceva si despre asta.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Razvan S: (13-11-2010 la 13:59)

    Felicitari si pentru acest articol, d-le Ivancu. La noi in tara doar analfabetii, tiritoarele si lingaii au iesit la lumina, intr-o colectie bogata de „genii din Carpati”. Toti cei care ar fi putut face ceva pentru tara asta au fost nevoiti sa-si canalizeze eforturile in afara granitelor RSR. Iar din ’89 pana acum nu s-au schimbat prea multe; din pacate. Nu m-ar mira sa vina cineva care sa propuna sa i se faca statuie in fata Uniunii Scriitorilor, sau sa schimbe numele comunei Birca … totul e posibil. Romanii nu au simtul ridicolului.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • viorica iovan: (15-11-2010 la 19:10)

    . geniu = inalta creativitate + inalta inteligenta + inalta sensibilitate
    . lipsete una?
    . salut geniu!

    . domnului Paunescu ii lipsea inalta inteligenta + inalta sensibilitate!
    . avea creativitate girla dar pe un fond intelectual de nivel mediu si o sensibilitate la fel

    . o inalta sensibilitate nu ar fi rezonat niciodata cu acel domn dictator caruia ii inchina versuri de inalta creativitate dar de joasa inteligenta

    . iar actualul dictator nascut din mama democratie i-a facut nici mai mult nici mai putin: „FUNERARII NATIONALE!”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • viorica iovan: (15-11-2010 la 19:53)

    .pe ultimul sau drum, Mozart a fost condus de cinele sau si de o mina de oameni . a fost ingropat intr-un mormint anonim stiut numai de ciinele care nu s-a mai despartit de locul in care a disparut cosciugul, pina la moarte

    .iata final de destin al unui om care ar fi meritat pedeplin funerarii nationale, poate chiar ianternationale daca asa ceva s-ar fi inventat

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • viorica iovan: (16-11-2010 la 07:12)

    . cînd au părăsit această lume Einstein, Eminescu ….. contemporanii lor au simtit nevoia sa le cerceteze creierele
    . atît de mult au incitat prin stralucirea lor
    . nimeni nu a simti nevoia să facă acelasi lucru cu materia cenusie a arhicunoscutului Adrian Paunescu

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sorin Munteanu: (18-11-2010 la 06:06)

    Multumim d-le Ovidiu Iancu pentru o analiza atenta – chiar daca scurta ! – mai vrem ! – a infatigabilului talent literar al unui domn Paunescu.
    Ceea ce ma ingrijoreaza pe mine – si nu am realizat cat sunt de singur pana nu am povestit putin tema cu cativa prieteni – e reactia nationala, spiritul pasop-trist,rom-antic,umflat,gaunos.
    Comparatia cu Eminescu nu e chiar de tot deplasata: si acesta se adreseaza uneori maselor (largi, populare – nu ingust- etiliste!).
    Si acesta – adica Eminescul – da pe dinafara uneori de nationalism si xenofobie – care a prins si prinde.
    Cu o doza sincera de protocronism, si acesta il acuza pe Mircea cel Batran ca ar fi castigat la Rovine – imediat dupa Nicopole ! cand era viceversa, ma-ntelegi : Rovine 1395, Nicopole 1396 – si ca noi ne aparam saraciile ( interesanta ipostaza – de ce oare nu ne aparam bogatiile, de-o pilda cele sasa casa frumoasa si 3-4 milioane de Euro ? – mister.)
    Dar inefabilul dulcei mame prin negura de vremi, dar turnarea- n noi forme de limba veche si inteleapta ( spre deosebire de turnarea la propriu, in urechile large ale Cooperativei Ochiul si Timpanul),dar vitriolantele scrisori catre puternicii vremii, in care noi ? noi, epigonii ? Ei bine, aici Eminescu se urca si se aseaza de tot la locul sau de geniu.
    Harfa zdrobita a Paunescului mai pune pe jar inimioarele ganditoare si simtitoare ale natiei, revarsand hectare peste hectare de ”poezie” de coada la pui la Gostat.
    Si de ce, ma rog, l-as lasa 40 de zile ca sa-i discut productia si sa-mi exprim parerea – neavizata, recunosc, dar nu trebuie sa fii gaina ca sa apreciezi omleta, dupa cum ne invata Maiorescu – parerea, spun, despre isteria facatoare de genii a natiunii ?
    Ne uitam doar la masura poeziei. Sunt – deseori – dezamagit de democratia internetica, in care parerea oricarui beotian ( repede ! pe Google ! ce e e aia beotian ? ne insulta asta !) e echivalenta cu parerea unui om de cultura .In ceea ce priveste arta, nu ma supun democratiei. Chamfort zicea pe undeva ca se poate paria ca daca un ceva place multimii, apoi acel ceva e o prostie.Parerea multimii nu ne-a parvenit.
    Si raman la opinia Dvs, care e si a mea : nu simt ca fac parte din Romania lui Adrian Paunescu. Nu sunt – si nu sunteti deci – singur. Noi suntem in alta Romanie, si se pare ca prea putini pentru a impiedica de-formatorii de opinie.
    Ne salveaza tot Eminescul, sireacul : ce e val, ca valul trece.
    Cu deosebita consideratiune,
    Supsemnatul

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • gheorghita zbaganu: (12-9-2011 la 04:16)

    O prostie. Stie Ivancu cine e poet mare si cine nu!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (12-9-2011 la 04:47)

    Domnule propagandist comunist Gheorghita Zbaganu, dar dumneavoastra stiti cine e poet mare si cine nu?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 2

  • Ovidiu Ivancu: (12-9-2011 la 08:26)

    Domnule Gheorghita Zbaganu,

    Ce anume este o prostie? As fi vrut ca ceea ce am afirmat eu in acest articol, anume ca Adrian Paunescu e un poet minor, sa fie… original. Insa, multe alte voci literare avizate au aceeasi parere. Am, insa, certitudinea, din modul in care scrieti (ati mai postat un alt comentariu la fel de inconsistent) ca nu prea aveti habar de lucrurile despre care incercati sa vorbiti.Daca stati toata ziua cu ochii in televizor si, in pauze, vizionati casete cu Cenaclul „Flacara”, evident ca nu puteti exprima mai mult decat ati exprimat deja. Mai cititi cate o carte din cand in cand, notati-va de acolo ceva argumente serioase si discutam aplicat. Asa, ca pe stadion, nu se poate vorbi!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Gavriil Stiharul: (9-2-2013 la 14:04)

    In lucrarea sa „O istorie a literaturii ro­ma­ne”, volumul III, istoricul literar Ion Rotaru spune despre poetul de la Barca ca este „cel mai ma­re poet roman in viata”. Surprinzatoare aceasta voce a criticii romanesti, mai ales ca majoritatea confratilor lui adoptasera un ton mult mai moderat cand venea vorba de Adrian Pa­u­nescu. Si mai surprinzatoare ramane aceasta afirmatie, mai ales ca poeti mult mai valorosi, contemporani cu Paunescu, au fost, pe nedrept, minimalizati.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.91.58