caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Romania



 

Aventura secolului trecut

de (21-11-2010)
1 ecou

Am răsfoit cartea lui Alain Peyrefitte, de la Academia Franceză, numită “Aventura secolului XX”. Autorul pune alături articolele cele mai importante din cotidianul de dreapta Le Figaro, apărute de la 1 ianuarie 1900 până la 31 decembrie 1999. De ce Le Figaro? Pentru că este singurul ziar francez care a traversat, zi de zi, secolul XX.

Exercițiul de a privi, în aceeași pagină, articole decupate din presa zilei, este util României începutului de secol XXI. Comparațiile cu oamenii și faptele de astăzi sunt pline de înțelesuri. Nu întotdeauna, însă, pline de optimism.

Mai întâi, frapează colosala densitate de personalități care au trăit și creat, unele lângă celelalte, zi de zi, la începutul secolului trecut. Dar, paradoxal, această generație europeană, plină de genii artistice și științifice, plină de oameni politici legendari și vizionari, nu a reușit să împiedice două dintre cele mai grave momente din istoria lumii: cele două războaie mondiale, echivalente cu două încercări succesive de sinucidere ale Europei.

În decursul unui singur an, 1900, legendarul ultim împărat al Chinei, Pu Yi, se urca pe tron la vârsta de 9 ani, avea loc premiera operei Tosca de Puccini, erau admirați actrița Sarah Bernhardt, compozitorii Gustave Charpantier și Claude Debussy, sculptorul Auguste Rodin, se fonda Academia Goncourt și mureau Friedrich Nietsche și Oscar Wilde. În același an, se deschidea la Paris Expoziția Universală (50 de milioane de vizitatori), începeau noile Jocuri Olimpice, inaugurate de Pierre de Coubertin, se inaugurau primele linii și stații de metrou parizian.

Dacă soarta lumii ar fi stat, la începutul secolului XX, în mâna compozitorilor, a sculptorilor, a inginerilor de metrou și a creatorilor de bunuri, atunci secolul ar fi fost, de la un cap la celălalt, o victorie. De fapt, a fost o imensă explozie de creativitate culturală, științifică și artistică, o crescândă aberație politică, o degradare instituțională și o catastrofală performanță militară. Poate că, în acest context, afirmația recentă a unor profesori suedezi, autori ai volumului „Funky Business“, conform căreia lumea viitorului are nevoie de tehnologie, instituții și valori, are și mai mult sens.

Între 1901 și 1905, moare Regina Victoria, Giuseppe Verdi, Toulouse-Lautrec, Emile Zola, Paul Gaugain, Jules Verne și artistul sticlar Emile Gallé; continuă să creeze Cehov și Romain Rolland, au expoziții Vincent Van Gogh, Marc Chagall și Pablo Picasso pe trei străzi apropiate din Paris, compun Jules Massenet, Maurice Ravel și Claude Debussy. Sully Prudhomme și soții Curie, Pavlov și Robert Koch primesc premiul Nobel.

Din 1906 până în 1910, compun lucrări celebre Puccini, Maurice Ravel, Igor Stravinski, Gustav Malher și Richard Strauss, scriu Anatole France, August Strindberg, Charles Péguy și André Gide; Carusso și Șaliapin fac succese în Europa, primește premiul Nobel Selma Lagerlof (1909), mor Paul Cezanne, Mark Twain și Jules Renard.

În îngusta noastră viziune dâmbovițeană, care ridică bietul râu secat la rang de orizont spiritual și de șiră a spinării geopolitică, primii ani ai secolului XX sunt văzuți ca un fel de preistorie a existenței noastre. De la generația mea încoace, momentul invaziei Cehoslovaciei de către sovietici este începutul istoriei, iar moartea Reginei Maria pare un eveniment cu conotații medievale. Cât despre domnia Regelui Carol I, ca și despre perioada dinainte de primul război mondial, ele sunt privite de o mare parte a oamenilor publici fie cu un zâmbet îngăduitor, fie cu un interes egal cu cel față de comuna primitivă.

Încă înainte de a se declanșa primul război mondial, Europa începea să cunoască un proces de modernizare remarcabil, atât din punct de vedere social, cât și economic ori politic. Efervescența culturală și cea științifică ședeau alături de industria automobilului, considerată o sursă de bogăție pentru balanța comercială a Franței (1905 și 1906), Marcel Proust scria eseuri despre telefon, Franța obliga bicicletele să aibă plăci de înmatriculare (1908), iar în Palestina se organiza o ceremonie pentru fundația viitoarei capitale israeliene, Tel Aviv (1908).

În primii opt ani ai secolului XX, înainte să apară semnele primului război mondial, s-au comis asasinate politice: au fost uciși ambasadorul Germaniei în China (1900), Regele Umberto I al Italiei (1900), al 25-lea președinte al SUA, William McKinley (1901), Regele Alexandru I și Regina Draga ai Serbiei (1903), guvernatorul Finlandei, generalul Bobrikov (1904), Marele Duce Sergiu al Rusiei (1905), Regele Carlos I al Portugaliei (1908). Regele Spaniei, Alfonso XIII și cel al Italiei, Victor Emanuel III, sunt țintele unor atentate nereușite.

Fapt mai puțin cunoscut de noi, cei care nu suntem specialiști în istorie, este că primul deceniu al secolului a fost plin de mișcări socialiste: la Paris se deschidea Congresul Internațional Socialist (1900), în Franța câștiga electoral Blocul de Stânga (1902), iar în SUA și Europa de Vest aveau loc nenumărate greve ale minerilor, filatorilor și țesătorilor. Jean Jaurés fonda cotidianul socialist „L’Humanité“ (1904), Leon Troțki devenea vice-președintele Consiliului muncitor al tipografilor de la Sankt Peterburg. În Franța se vorbește deja, în anul 1906, despre socialismul de stat (cumpărarea căilor ferate de către stat), este activ Sindicatul funcționarilor (1907) și se stabilesc alocații familiale (1908). Grevele continuă cu poșta, telegraful și telefoanele (1909).

După cum se vede, începutului secolului XX nu i-au lipsit creatorii de artă și oamenii de știință. Este uimitor cum în paginile aceluiași ziar puteai citi despre Verdi, Puccini, Massenet, Debussy și Ravel. Pe străzile Parisului găseai, în același timp, galerii de artă unde expuneau Toulouse-Lautrec, Gaugain, Van Gogh, Monet, Chagall, Rodin și Picasso.

Lideri politici precum Clemanceau și Briand, Eduard al VII-lea și George al V-lea, Nicolae al II-lea și Kaizerul german, împăratul Austro-Ungariei și Raymond Poincaré, precum și președinții americani nu încetau să ocupe prima pagină a politicii, aflată în plină agitație, pe măsură ce industria, comerțul și tehnologia începeau să se afirme mondial. Și, cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, două tragedii continentale și mondiale aveau să urmeze, fără a putea fi oprite sau înțelese.

Abia după 1945, în vestul Europei, și după 1989 pe întregul continent, a început să se consolideze o lume a noilor instituții și a valorilor împărtășite, bazându-se din plin pe tehnologie, comunicație și, în cele din urmă, pe globalizare.

Pentru România începutului de secol XXI, pe arena politică a căreia nu evoluează nici Clemenceau, nici Theodore Roosevelt, în ziarele căreia nu publică nici Gide, Nietsche ori Oscar Wilde, nici Cehov, Romain Rolland ori Proust, afirmația că valorile și instituțiile sunt fundamentul viitorului este singurul adevăr care contează.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Titusz: (22-11-2010 la 09:42)

    Multzumiri pentru recomandarea cártzii numită “Aventura secolului XX” si volumului „Funky Business“. Regretabil cá Europa nu a fost capabilá sá previna cele douá rázboaie pe care le vád mai degrabá ca niste cataclisme decát sinucideri. Dar este adevárat cá dacá reducem toatá panorama secolului douázeci la íngusta viziune dámbovitzeaná e ca si cum am pune magnifica si plenipotentiara civilizatzie ín fatza unui ciot, ín továrásia unei mici buturugi. Si íncepánd de aici, má íntreb, oare ce valori si ce institutzii ar putea fi cu adevárat fundamentul viitorului care conteazá..?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.73.22