Cunosc multa lume care a avut ocazia să colinde lumea în toate colţişoarele ei şi când a tras linie a spus: Ciprul… acolo mi-a plăcut cel mai mult.
Am plecat aşadar foarte încărcată de aşteptări şi nu am găsit paradisul, ci o ţară prietenoasă.
Nu am găsit o vegetaţie luxuriantă, colorit înnebunitor (înţeleg ca ianuarie este luna cea mai verde acolo), o curăţenie şi o ordine elveţiană, dar am avut şansa să trăiesc momente autentice: să rămânem în pană pe drumul spre Pietrele Afroditei, în mijlocul lui niciunde, şi să vad cum aproape toate maşinile care nu aveau număr de închiriere opreau să ne ajute.
Am văzut curţi în care se mai păstra una alta, că, ştiţi cum e, poate trebuie… Am intrat şi într-un hotel de 5 stele care arăta de toate stelele afişate, dar am văzut si hoteluri ieftine în care te simţeai foarte bine.
Am văzut pisici.. multe, foarte multe pisici pe străzi care au avantajul că nu muşcă… am găsit o climă atât de prietenoasă în final de octombire, încât nu ai cum să nu îţi spui că totuşi când în fiecare dimineaţă îţi bate soarele în geam nu poţi fi trist.
E drept ca în iulie şi în august nu poţi trăi decât cu telecomanda de la aerul condiţionat în mână…. e necesară o hibernare în vară, motiv pentru care ciprioţii pleacă în zone mai răcoroase atunci.
Am mâncat capere puse la murat de bătrâne cipriote, cu totul altfel decât ceea ce găsim noi în magazine… aşa încât am senzaţia că cei care adoră Ciprul, admiră nu Kurionul, nici Pietrele Afroditei, nici peisajul, frumos, dar nu extrem de special, ci căldura oamenilor din zonă, firescul din tot.