caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Seminte pentru viitor



 

Cercul inchis al jocurilor finite

de (17-10-2010)
3 ecouri

Şi pentru că tot veni vorba de joc, cred că ar merita puţină atenţie la câteva detalii, ce pot ridica la nivel de filozofie de viaţă, o banală activitate …competiţională derivata din spiritul ludic, consecinţă a filiaţiei noastre la …lumea animală.

În fond, jocul este o competiţie între doi sau mai mulţi indivizi (celule) care respectă anumite reguli şi care se „luptă” pentru a câştiga ceva (jocul are o miză). Generalizând, jocul este o interacţiune între oameni conform unor reguli, fiecare „sperând” să câştige. Este un proces ce „sparge”, fragmentează întregul (jucatorii, societatea) în Invingători şi … Restul lumii.

Să luăm ca exemplu jocul de fotbal. Fotbalul este jocul dintre două echipe (2×11) între care există un acord: pasele se fac exclusiv folosind picioarele şi capul şi se caută marcarea unui număr cât mai mare de goluri pentru a câştiga meciul… campionatul… cupa; se instituie deci o constrângere (nu cu mâna), şi se defineşte un scop, respectiv o miză. Orice abatere de la această „viziune” simplificată este sancţionată în numele jocului.

Jocul are şi alt gen de constrângeri. Este amplasat şi limitat în spaţiu (aria unde jocul de fotbal se poate desfăşura) şi în timp (fluierul arbitrului întrerupe acţiunea după exact 90 de minute, fapt cunoscut de la început, în acord cu reguli speciale; deci ştim exact când îincepe şi când se termină). Acest ultim criteriu permite să considerăm jocul de fotbal ca fiind un joc finit. Il putem numi aşa deoarece: ştim exact unde se desfasoară, care şi unde sunt de găsit partenerii de joc, ştim şi cât durează. Odată început şi având o durată finită, jocul trebuie să se termine. Finalitatea lui constă în a stabili cine câstigă – singurul lucru neştiut de la început. Se joacă pentru a afla cine este învingătorul!

Ce sens ar mai avea jocul dacă nu am afla până la sfârşit cine a câştigat? (unii ar spune: frumuseţea jocului în sine; poate! Puţini sunt însă aceia care vor intra la meci la mijlocul partidei şi vor ieşi satisfăcuţi după 20 de minute… căci au admirat JOCUL). Altfel spus, întreaga acţiune de pe teren are ca scop primordial să stabilească cine este învingătorul dintre cele două tabere ce iau parte la joc. Două tabere implică o fragmentare a unui întreg în părţi: în echipa A şi echipa B, în jucători şi suporteri, în suporteri şi indiferenţi…

Ce se „câştigă” într-un asemenea joc? Ceva concret! Un titlu, cel de campion în 1920…în 1990… în 2010… Rămâne …mai departe (?!) doar numele celui înscris pe cupă… în rest… uitare (!?).  Puţini sunt cei care îşi amintesc frumuseţea unei partide, sau se gândesc şi empatizează cu ceea ce simt jucătorii pe teren, (care sunt sentimentele lor, frica, durerea în urma loviturii primite, etc.). Jucătorii, aidoma unor figurine abstracte, a unor „gladiatori” sunt asimilaţi în rezultate. Ne reamintim numai rezultate. Ele devin „ţintă”, valoare.  Restul… context, un fond din care se detaşează… „strălucitor”:  Invingătorul.

Rezultatul unui joc finit este definitiv, nu poate fi schimbat. Este istorie. Totul se poate schimba, dar nu putem schimba faptul că cineva a câştigat un anumit titlu la un moment dat. Putem juca acelaşi joc de mai multe ori; de fapt participăm în fiecare an la un nou campionat. În cadrul unui campionat se joacă câte un joc nou în fiecare săptămână; dar de fiecare dată când cineva câştigă sau pierde, rezultatele sunt definitive. Aceasta este o mare proprietate a jocului finit şi care aduce multa încrâncenare, frică, întunecă frumuseţea jocului, asimetrizează valoarea întregului în favoarea unei parţi ce vremelnic a ocupat o poziţie particulară.

Dacă analizăm o astfel de descriere a unui joc, putem afirma că: jocurile finite sunt bazate pe COMPETIŢIE şi pot fi considerate ca interacţiuni între oameni care ştiu că au ceva de câştigat şi ceva de pierdut.

Dar să urmărim şi o altă faţetă a „logicii” jocurilor finite. Este imposibil ca toţi oamenii care participă la joc să respecte toate regulile (măcar din greşeală le vor încălca). Dacă cineva care joacă fotbal prinde mingea cu mâna, acţionând astfel în contradicţie cu ceea ce prevede regulamentul, atunci această persoană este „pedepsită” pentru încălcarea regulilor. Încălcarea regulilor face ca rezultatul astfel obţinut să nu fie validat. Dacă cineva prinde mingea cu mâna şi o introduce în poarta echipei adverse, deşi mişcarea plasei confirmă finalitatea unei acţiuni în consonanţă cu obiectivul meciului (golul), acţiunea nu va fi omologată căci s-a violat o regulă în vigoare. Putem sugera că acestă acţiune generată din întâmplare sau intenţionat, din revoltă, din…prostie este modul în care se poate spune că s-a născut… rugby-ul (evident metaforic vorbind).  Din însăşi inima unui joc bine cunsocut s-a născut, s-a „inventat” un nou joc, invenţie ce a început cu o încălcare a unei reguli într-un joc existent şi cunoscut de toată lumea. Desigur, acel nou joc nu mai putea fi numit fotbal, deşi la urma urmelor, ar fi fost posibil ca această încălcare a regulamentului să fie ea însăşi omologată în fotbalul mondial. Aceasta af fi înseamnat că fotbalul ar fi „inghitit” (metabolizat) noutatea , rămânând un singur joc…dar altfel.

Nu s-a întâmplat aşa; fotbalul a rămas fotbal şi a fost inventat şi un nou joc. Acest nou joc a fragmentat acelaşi întreg în două … pasionaţii de fotbal şi pasionaţii de rugby… Atât cei ce doresc să joace direct cât şi spectatorii au acum o nouă problemă… unde să mă duc? Ce să joc? Ce spun celor din jur că îmi place? Să spun adevărul… sau să merg de partea celui mai tare?… sau a celor mulţi…? Dileme ce se multiplică pe măsură ce numărul „jocurilor” creşte… Fragmentarea generează comunităţi cu principii şi valori diferite ce încearcă să coexiste dar, fără să o dorească, moştenesc ceva din esenţa, din atitudinea jocului la care participă, caci toate presupun…  competiţia! Trebuie sa fiu MAI… Trebuie sa fiu… Trebuie…

Bătălia de pe teren se mută în „stradă” şi apoi în viaţă… Este un proces ce face ca să ajungi, cu sau fără o afinitate specifică,  să fi „împachetat” într-un grup…într-un joc. Să vezi realitatea din acea perspectivă, evident parţială şi limitată. Să te baţi pentru a ajunge măcar odată Nr. 1 sau, să te lupţi o viaţă întreagă cu presiunea statutului de învins, de manipulat…  Şi cum ai putea să continu viaţă din această postură „jalnică”, ce ai putea face mai departe… Sunt cîteva opţiuni clasice: să devi indiferent… sa te sinucizi… sa ataci şi sa bîrfeşti „jocul” fără însă să activezi coerent pentru a schimba ceva… să cauţi vinovaţi şi „conspiraţii”… sau să cauţi creativ o ieşire specifică şi personală…o STRAPUNGERE dincolo de bariera psihologică indusă de joacă şi joc… (reiterez aici filozofia filmului MATRIX)

În toate cazurile, miza unui joc presupune că este ceva de câştigat… Dacă ar fi vorba de experienţă, abilitate, valoare, competenţe ar fi minunat (dar pentru asta trebuie să fi în joc, acolo pe teren, acolo unde se decide prin „luptă” învingătorul, acolo unde muşchii, inima şi mintea se unesc pentru victorie. Unde adevăratul câştig este în dezvoltare personală). Câştigul de a fi… spectator şi „cârcotaş” pe marginea jocului, împreună cu …prietenii care …ştiu de ce…în acea postură în care muşchii se atrofiază de stat, mintea se înţeţoşează de aburii berii şi burta se umflă aberant de „mâncarea” înghiţită în stres, câştigul spuneam, sigur nu este al individului, al spectatorului…ci al celui ce organizează acest joc. Al celui ce culege banii de la tot ce se întâmplă pe lângă joc, în numele unui „business” inspirat şi inteligent construit… De la fel de fel de gadget-uri la curent electric, transmisiuni de radio şi televiziune, internet, şi mii de alte „jocuri” colaterale ce abosrb TIMP şi VIAŢĂ!

Putem spune deci că orice acţiune umană, ce are ca scop final obţinerea prin competiţie a unui „titlu” ce condiţionează participarea ulterioară la alte actţuni, poate fi vazută ca un joc finit. Într-un joc competitional finit: – există o fragmentare implicită a întregului social în două categorii de participanţi: jucători şi spectatori, activi şi pasivi, invngatori şi învinşi etc; – completiţia are ca scop câştigul (miza) şi generează o ierarhie;  –  educaţia jucătorului implică formarea sa în spiritul acceptării şi respectării reguli de joc; odată intrat totul se reduce la respectarea regulamentului (individul devine sclavul unui mecanism ce îl formează, il valorizează în interesul Jocului, îl aruncă dacă nu mai face faţă, nu mai aduce… victorii…?!);  –   lipsa de etică şi morală crează condiţii pentru apariţia unor jocuri perverse care  „spirjină” ajungerea la varf, la „bucate” a unora ce nu au calităţile necesare, sau crează iluzia unnei asemenea posibilităţi; –   se generează şi se acumulează frustrare, care determină la un momentdat, brusc şi neaşteptat, colapsarea însăşi a jocului; frustrarea ce poate apărea pe nesimţite în unii participanţi ai jocului finit poate fi cauza unui abandon, a unui moment tensionat ce poate fi „sămânţa” unui nou joc… cu un alt nume … cu alte reguli şi alţi spectatori… dar în final tot un joc finit.

Am putea oare să ne imaginăm şi un altfel de… joc? unul… infinit? unul fără competiţie? cu o miză în afara Eu-lui?

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Stefan N. Maier: (18-10-2010 la 09:50)

    Florin, intrebarea pe care o pui aici este una foarte grea. Intreaga natura este construita pe principiul luptei pentru resurse care nu exista pentru toti. Femela este fertila doar un timp limitat dar masculii sunt construiti sa vrea sa creeze urmasi tot timpul. Apare o disproportie numerica avand drept consecinta lupta intre masculi care duce la obtinerea de catre cel mai puternic a dreptului de a crea urmasi, cu consecinta ca acesti urmasi vor porni in viata ca sa transmita mai departe, prin mecanisme altfel aleatoare, trasaturi genetice ale unui parinte mai puternic.
    Aceeasi paradigma se transmite si in domeniul jocurilor finite in care, ca oameni, toti ne dorim ceea ce este cel mai bun. Cum „cel mai bun” nu e pentru toti, nu exista efectiv, in cantitatile fizice necesare, trebuie sa ne luptam si sa obtinem cat de cat ceva. Chiar si in jocurile colaborative exista un inamic, fie si generic, de care ne delimitam si pe care incercam sa-l invingem, plasandu-l „in afara noastra”. La ACUM acest inamic se numeste fundamentalism religios, xenofobie, lipsa de educatie, ingustime a mintii.
    Intamplator si articolul meu din aceasta saptamana atinge un pic subiectul tratat de tine, din perspectiva grijii de a ne recunoaste mai corect prietenii si dusmanii!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Florin Munteanu: (18-10-2010 la 17:04)

    Din pacate ai mare dreptate! Criteriu de valoare ar trebui sa fie rezultatul unei „confruntari” cinstite, bazate pe reguli clare si dinainte cunoscute. In multe cazuri in zonele civilizate si la un nivel mai mic…aproape de noi ca oameni de rand … se si intampla acest proces de valorizare si ierarhizare. Pe masura ce miza creste insa, jocul incepe sa fie din ce in ce mai ne-etic si din pacata asta a cauzat omenirii multa durere ( in numele democratiei, al religiei, poate acum al stiintei facute si aplicate fara discernamant…). Acea latura perversa a „jocului” de care vorbeam in ultimile doua articole este mai putin prezenta in lumea animalelor – in mare masura acolo, cel puternic invinge …

    As dezvolta insa cu extrem de mare atentie o idee. Subiectul este sensibil si poate genera imediat reactii emotionale… iar dezbaterea se transforma in disputa… personal as spune ca propun sa meditam asupra acestei idei (exagenrand putin, pentru mine, a medita nu inseamna a sta si a reproduce la nesfarsit o mantra ci a explora din directii diferite – istorice, semntice, epistemice, ultura, etc un cuvant…o notiune… )

    Revenind, as spune ca Realitatea se comporta precum lumina … si Unda si Corpuscul …si asta in raport cu EXPERIMENTUL (intrebarea) pusa de OM… Intr-un context experimental este unda in altul corpuscul… deci NU este o problema de „adevar” ci de intelegerea contextului in care o anume „presiune” mentala (interbare, tensiune psihologica…)a observatorului poate devoala una din multele (probabil) ipostaze ale luminii…

    La fel ar fi si aici… Intr-un anume context, poate cea mai „naturala” este Lupta… GRADIENTUL…diferenta… tensiunea… batalia… data fiind apropierea noastra de regnul animal (atat anatomico-functionala cat si din perspectiva darvinista ..) Este un motor pe care il vedem in „esenta” viului si in mod extrem de abstract ca negentropie…”lupta” pentru a se structura impotriva tendintei naturale de destructurare (induse de tendinta entropica a evoluteiei materiei anorganice)… structurarea (ierarhizarea!?) in gradient pare sa fie pentru viu regula generala. sa fie si pentru OM?

    Studiile de fizica cuantica, experienta filozofica si chiar evenimente izolate personale scot in evidenta si o alta dimensiune. O dimensiune spirituala, dincolo de „cuvinte mari” si „limbaj de lemn” ce propovaduieste un misticism de nivel vulgar sau motiveaza un fundamentalism stupid si vulgar. In aceasta directie, intentionalitatea este principala problema. De exemplu, Intentionalitatea de a „vedea ceva” implica o actiune … insasi „cercetarea” implica ceva de gasit… ambele fiind „active” …

    Rolul intentionalitatii devine cheia unei bifurcatii profunde. A cerceta vs. A contempla de exemplu.
    A contempla este o proprietate extrem de interesanta in care – pentru perioade scurte – insasi intentia de a gasi sau activa sau interactiona dispare… in aceasta stare – poate de constiinta modificata cum apare ea denumita in studiile din stiinta cognitiei- apar fenomene(?!) noi ce merita explorate. De cele mai multe ori aceasta atitudine…postura… este capabila sa dezvolte abilitati personale, conexiuni si implicit intuitii, stari inefabile si dificil de pus in cuvinte si mai ales de demonstrat. Cred ca dialogul dintre David Bom si Krisnamurti poate fi elocvent in incercarea de a delimita o viziune academica de cea a „mamei omida” ( poate nu este cel mai inspirat dar asta am gasit la o prima cautare – http://www.youtube.com/watch?v=Knu4ujA1rfU).

    Nu vreau sa lungesc interventia, dar personal studiez Intentionalitatea in „setarea” unei anume functionari cognitive… este un domeniu fascinant ce structeaza ceea ce devine din ce in ce mai elaborat … stiinta MINTII. A avea …presupune „batalie” … A fi insa…????

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Liviu Marinica: (17-2-2012 la 10:28)

    Se poate oare rupe a fi de a avea, dupa un milion de ani de evolutie pe baza de selectie…naturala ? Sa fi oare cultura, cunoasterea, pasul decisiv spre Omul nou ? Si oare natura va fi de acord cu aceasta sau ne va penaliza ? de exemplu cu diminuarea fortei vitale a organismelor ? cu atrofierea unor functii vitale…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
18.232.188.251