caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Seminte pentru viitor



 

Jocul de-a …Viaţa

de (10-10-2010)

Legea „celui mai tare” faţă-n faţă cu Legea Moralei Universale – asta pare să fie marea bifurcaţie a acestui început de mileniu, când începe a se resimţi limita unei evoluţii exponeţiale pe o planetă finită. Competiţia este cunoscută, s-a rafinat până la absurd. Cooperarea pare pentru mulţi o utopie deşi se vorbeşte despre ea în majoritatea discursurilor de management modern.

Competiţia a fost regula de bază încă de la începuturi şi pare sinonimă cu viaţa însăşi. Lupta pentru supravieţuire! Lupta pentru a ajunge în fruntea “turmei”! Lupta pentru Puterea asupra celui asemenea! În lumea animalelor totul se reduce la “un joc” în care competiţia stabileşte treptat o ierarhie, caşi când, pentru a funcţiona, acest „organism” complex numit grup (social) trebuie să se ierarhizeze, să se structureze.

Competiţia pune în mişcare şi societatea Omenească. Ne aduce aminte de jocul copiilor. Un joc nevinovat, început sub deviza: „noi ne ascundem şi voi ne căutaţi” şi care s-a transformat pe nesimţite într-o luptă acerbă în interiorul aceleiaşi specii. Competiţia pare să fie o moştenire ancestrală greu de depăşit.

Starea ideală de cooperare, deşi dorită, se instalează doar sporadic, o dată cu apariţia unui „agresor” nou şi neaşteptat. Alianţe efemere şi fragmentări de grupuri pare să frământe societatea umană, dându-i în ansamblu o …curgere specială, cu perioade calme şi perioade de turbulenţă, în care câteodată, însăşi specia este pusă la încercare. Cooperarea apare doar ca o etapă scurtă, în care se schimbă echipa în vederea declanşării unei noi runde. Reîncepe mereu şi mereu o luptă pentru cucerirea partenerei, a unui teritoriu, a unei poziţii în societate, a unei poziţii în istorie, a unei poziţii în artă, a unei poziţii în tine însuţi…Şi dă-i şi luptă…

Câtă energie irosită în numele unui joc ce are pentru o clipă un singur învingător şi o armată de învinşi ce cumulează treptat durere, frustrare, pregătindu-se mocnit pentru revanşă. “Memoria” frustrării şi umilinţei îndurate formeză energia potenţială ce întreţine jocul care reîncepe imediat, prin contestarea explicită sau implicită a rezultatului. Şi din nou dă-i şi luptă…

Câtă bucurie nevinovată poate fi pe chipul unor copii care se joacă şi câtă ură pe chipul celor mari, deşi la urma urmei şi din perspectiva Timpului, jocul rămâne acelaşi…doar un joc! Ce diferenţă cruntă între candoarea nevinovată a copiilor ce uită de ei în orele de joacă şi patima şi înverşunarea celor mari ce confundă viaţa însăşi cu jocul. Acelaşi mecanism în fond, şi ce efecte diferite. Diferenţele le-aş găsi în intenţionalitatea acţiunii. Candoarea şi castitatea copilului sunt în contrast cu gândul vinovat al adultului. Copii se joaca pur şi simplu! capata pe nesimţite experienţă, abilităţi iar jocul este scop în sine! Intenţionalitatea, dorinţa mascată de mii de motivaţii, schimbă esenţial natura şi sensul jocului. Obţinerea plăcerii sau evitarea neplăcerii, a fricii dobândite în timp prin cumularea propriei noastre istorii devin motivaţii ale încheierii primului contract fraudulos. Frica, Plăcerea şi Durerea devin capcană. Jocul devine mijloc de a obţine altceva …sau oricum alte proprietăţi, alte abilităţi.

O analiză mai atentă a mecanismelor implicate în această permanentă luptă de a fi primul în „ceva” sugerează că jocul, în sine, nu este nici bun nici rău. El poate fi descris ca o interacţiune delimitată în timp şi spaţiu (landscape), ce are o miză (sugerscape) şi se desfăşoară corespunzător unui set de reguli acceptate de cei ce joacă. In acest sens, in teoria Compexităţii a fost modelat prin tehnica Automatelor Celulare , a “Agenţilor Inteligenţi” , a Vieţii Artificiale! Automatul celular este în fond tot un joc dar din care putem învăţa multe! O interacţiune dintre “ celule” cvasiidentice ce defineşte treptat o stare de ansamblu pe care cercetătorii încearcă să o determine, să o deducă din legea locală. Ceea ce nu este inclus în modelarea prin paradigma Complexităţii este însăşi scopul profund al acestor interacţiuni: evoluţia Omului în contextul în care Omenirea are O menire!

„animale” auto-generate

Dacă jocul în sine permite dezvoltarea de abilităţi şi aptitudini, dintr-o perspectivă filozofică, Fair-play-ul poate fi înţeles ca o necesitate fundamentală pentru ca mecanismul să-şi producă roadele principiale: transformarea spirituală a omului ce îşi validează prin experienţă propria-i părere şi opţiune. Fair-play-ul poate fi văzut ca un set de reguli mai profunde decât cele ce aparţin unui joc în sine. Este setul de Legi Primare! Este condiţia esenţială pe care, în jocul evoluţiei, omenirea pare să o fi uitat. Acceptând această afirmaţie, se naşte o profundă întrebare: „uitarea” poate fi rezultatul evidenţierii treptate a unei trăsături de caracter incluse în structura profundă a naturii umane sau poate fi efectul intenţionalităţii unor „metamanipulatori”?

Ideea machiavelică „scopul scuză mijloacele” poate fi considerată ca o instigare la a uita de setul primar de legi şi a accepta ca normalitate lovitura pe la spate, lipsa de cavalerism. Falsul şi minciuna „pe jumătate”, acceptată în profunzimea individului chiar şi numai ca modalitate de a face faţă unei situaţii de moment, reprezintă punctul critic al unui destin în care se face pact cu arbitrariul, cu relativitatea dintre alb şi negru. Este punctul de scufundare în întuneric. În spatele acestui moment de compromis în care spiritul cedează plăcerii de a obţine un lucru CU ORICE PRET este Dorinţa, moment după care restul evoluează în derivă, de la sine.

Încercam prin cele de mai sus să sugerez că resortul care întreţine acest joc perpetuu, producător de competiţie şi implicit durere, este starea de frustrare a celor învinşi, care, privind spre podium, văd bucuria victoriei împlinite orientată din toate părţile către CAMPION. În acest moment, care ar trebui să fie de bucurie colectivă, învinsul poate simţi pentru prima dată o stare ciudată numită INVIDIE! Acest sentiment opturează din păcate un adevăr: există alţii mai buni! sau am ajuns din întâmplare în acel joc! Nu este jocul meu! voi încerca un altul! Momentul sărbătoririi Câştigătorilor, în loc să trezească sentimentul bucuriei de a fi participat la frumuseţea întregului joc ce a condus printre altele şi la o ierarhizare principial efemeră, induce în majoritatea participanţilor drama învinsului. Unii se ambiţionează să încerce încă şi încă odată! Alţii îşi dau seama brusc că nu vor ajunge niciodată pe podium. Din principiu! Căci au evaluat greşit capacitatea şi proprietăţile necesare unei victorii pe merit. Şi această dramă devine resortul altui mecanism aberant, care apare spontan, consecinţă a neînţelegerii marelui joc de-a Timpul şi Materia. În loc să fie fericit că a descoperit că NU ACEEA ERA CALEA SA şi să folosească timpul rămas pentru a încerca alt drum în care să se împlinească cu-adevărat, se fixează pe ideea de a obţine locul dorit – Victoria !?- CU ORICE PRET. „Locul acela va fi AL MEU!” este singura idee care se instalează, hotărând practic destinul unei celule individuale, ce nu înţelege în acel moment că a devenit germenele activ al unei tragedii individuale cu consecinţe la scara societăţii.

Care să fie oare preţul? Aceasta pare să fie o problemă doar a celui ce analizează, căci cel ce se angrenează în asemenea demers nu mai este interesat de nimic altceva. Este orbit de dorinţă în asemenea măsură, încât spiritul său nu mai aude glasul interior care îi „suflă” neobosit conţinutul Legii Primare.

Noua atitudine se structurează rapid, orientându-se spre înţelegerea mecanismelor ce guvernează jocul din care tocmai s-a ieşit şi în care, printr-o participare cinstită nu are şanse de reuşită. Se caută pârghiile prin care se poate exercita „controlul” în vederea obţinerii rezultatelor dorite DE CĂTRE CEI AFLAŢI ÎN EXTERIORUL jocului. Nu trebuie să joc! Voi cumpara echipa! Ea va juca pentru mine! Echipa Mea va câştiga! Jucătorul, cel care evolează pe teren, care lucreză şi luptă, devine un simplu pion! un “gladiator” cu înfăţişări diferite în funcţie de timpuri.

Apare astfel un, JOC din UMBRĂ” suprapus peste un „JOC în LUMINĂ”. Începe marele joc al manipulării! Se inventează reguli noi, specifice. Se formează o structură aflată în întuneric. Începe o perioadă în care scara valorilor se deformează treptat, spre stupoarea jucătorilor cinstiţi care nu mai înţeleg nimic, dar nici nu au curajul să iasă din joc. Treptat, totul devine neînţelegere, durere. Valoarea nu mai este percepută ca atare, ci doar prin contravaloarea stabilită din umbră, la bursa „neagră”.

Dar, pentru ca cineva să fie manipulat (deviat de la propria credinţă) este necesar să i se inducă întâi o serie de „puncte de control”, puncte slabe. Manipulatorul trebuie să apese pe „ceva” care să determine reacţia scontată, iar acel „ceva” dacă nu există, trebuie indus, crescut, dezvoltat…

Manipulatorul trebuie să acţioneze în aşa fel încât să camufleze punctele create, ascunzându-le de o eventuală analiză a conştiinţei celui manipulat. Conştiinţa (acel glas interior ce spune întotdeauna Adevărul) trebuie redusă la tăcere! Este singura cerinţă pentru ca procesul de manipulare să poată avea loc. Însăşi rostirea cuvântului Conştiinţă trebuie să producă în viitorul candidat la manipulare o puternică reacţie de repulsie, asociată unui lucru aberant, unei utopii, unei stări pe care duşmanii (?) o induc pentru a te opri din drumul propriei deveniri (?). Ce fascinantă inversiune! La umbra „omenescului” promovat şi apoi iertat săptămânal de biserică, se conservă o „specie” de lucrător pe tabla de şah a manipulării, căreia i se „permite” să nu fie serios, să mai glumească, să mai bârfească, să mai înşele, să mai fure un pic, să mai omoare… E omenesc să faci un mic chef, dar a cărui măsură este dificil de estimat. Conştiinţa este o invenţie à comuniştilor! Conştiinţa trece prin stomac… Este obositor sa fii întotdeauna corect?!?! Este omenesc să mai scapi un pic pe de lături…

Întrebarea care se pune: este oare cu-adevărat această atitudine uşuratică a omului o caracteristică profundă sau este indusă la un moment dat în evoluţia sa? Homo Universalis, schiţat de logicianul nostru Anton Dumitriu este limita spre care se îndreaptă Omenescul plecat din regnul animal? sau doar amintirea unui Om decazut spiritual şi care nu poate să se mai ridice dar care, din când în când, ca prin ceaţă, întrevede o fantasmă pe care o descrie ca ideal şi ţintă?

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.78.135