caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici Havas (partea III-a)

de (10-10-2010)

Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a  relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră.  „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.

Îmi doream obiele şi o bucată de săpun

Lida Burihovici Havas: Mama a murit lângă mine, împuşcată. Eu eram tânără şi voiam să trăiesc. Începusem să simt momentul apropierii pericolului şi mă târam în coate şi genunchi şi mă ascundeam printre cadavrele stivuite…

A.G.: Şi cum aţi scăpat ?

Lida Burihovici Havas: După ce mă vindecasem de tifos,  nici eu nu ştiu cum…Se pare că am avut zile. Într-o zi au venit în lagăr un grup de jandarmi şi unul dintre ei a strigat  către noi: „Aici, printre voi, împuţiţilor, se găseşte vreun ceasornicar?” Ştiam că Sioma, un băiat de vreo 13 – 14 ani,  a cărui mamă fusese împuşcată, la fel ca mama mea, se pricepea puţin la ceasuri. Tatăl lui fusese bijutier şi în atelierul său fusese şi un geam de reparat ceasuri. Băiatul deprinsese câte ceva, ştia să ţină penseta în mână, şi l-am îndemnat să se anunţe, gândindu-mă că poate vom căpăta şi noi ceva de mâncare.  Sioma s-a anunţat cu timiditate, iar jandarmii i-au spus „Hai cu noi.” Atunci Sioma le-a spus că vrea să ne ia şi pe mine şi pe sora lui, că are nevoie de ajutor. Jandarmul a fost de acord şi ne-a dus într-un hangar unde erau câteva găleţi pline de ceasuri. şi ne-a spus: „Ceasurile acestea trebuie reparate într-o săptămână, că plecăm la Galaţi în permisie.

A.G.: De unde credeţi că aveau ceasurile acelea ?

Lida Burihovici Havas:Păi toţi deportaţii fuseseră obligaţi să-şi predea bunurile. Nu ne puseseră şi pe noi să ne aruncăm în coşuri toate obiectele de valoare ?!

Auzind că jandarmii pleacă la Galaţi, m-am aruncat în genunchi în faţa lor, am izbucnit în lacrimi şi am început să-i implor: „Am familie foarte bogată la Galaţi, foarte bogată ! Vă rog să mergeţi acolo şi să le transmiteţi să-mi trimită nişte obiele. Ei habar n-aveau ce-s alea obiele ! Şi o bucată de săpun. Atât îmi trebuia. Nu aveam încălţări şi nici cu ce să mă spăl, eram plină de jeg, de păduchi, de râie.

A.G.: Şi l-au căutat pe unchiul dvs. ?

Lida Burihovici Havas: Da. S-au dus la el. Unchiul meu, Lev  Srulovici era un om tare cumsecade şi i-a dus în magazinele lui din Galaţi şi le-a spus : „Luaţi tot ce doriţi, încărcaţi câte camioane doriţi, numai să-i duceţi şi fetei mâncare şi haine, să nu rabde de foame şi să aibă ce pune pe ea!

Am fost acuzată de trădare şi condamnată la moarte

A.G.: Şi v-au adus ceva? Vă întreb pentru că am citit despre multe cazuri în care rudele din ţară ale deportaţilor au trimis pachete cu alimente şi haine prin diferiţi comisionari. Dar aceste pachete nu au ajuns niciodată la destinaţie.

Lida Burihovici Havas: Săpun mi-au adus, dar nu m-am putut bucura de el. Din discuţia cu jandarmii unchiul meu a aflat unde eram. Jandarmii nu ştiau că era obiectiv militar secret. Nici Crucea Roşie nu ştia de acest lagăr.

A.G.: De lagărul de la Domanovka?

Lida Burihovici Havas: Da. Lagărele de la Bogdanovka şi Domanovka erau obiective strict secrete. Unchii mei din Galaţi au  trimis o scrisoare adresată „D-nei Lida Waldingher, Lagărul de la Domanovka”. Scrisoarea a ajuns la Legiunea de Jandarmi de la Golta. Acolo s-a declanşat scandalul. Cum de aflaseră civilii din Galaţi despre lagărul de la Domanovka ?

Au venit în lagăr mai mulţi ofiţeri români şi germani şi am fost dusă la jandarmeria lagărului unde au început să mă ancheteze. Mă întrebau cum  transmisesem familiei mele că mă aflam la Domanovka? M-au snopit în bătaie. Mă loveau cu pumnii şi picioarele. Nu era locşor pe corpul meu care să nu fie plin de vânătăi, iar un ochi îmi erau atât de umflaţi încât nu mai vedeam nimic cu el. Mă întrebau cum îl chema pe jandarmul cu care am trimis vorbă, dar eu nu ştiam. Şi iarăşi mă băteau. După reprizele de bătaie mă aruncau printr-un chepeng în pivniţa de sub sala de anchetă. Sus, lângă plafon era un geamlâc fără sticlă, doar cu nişte gratii. Clădirea era situată la poalele unui deal. Se desprimăvăra, se topea zăpada şi se scurgeau în pivniţă. Apa rece îmi ajunsese până la piept.

A.G.: Cât aţi stat acolo ?

Lida Burihovici Havas: Nu ştiu…Eram mai mult moartă decât vie.

A.G.: Şi cum aţi scăpat ?

Lida Burihovici Havas: Între timp a fost descoperit jandarmul care îl vizitase pe unchiul meu la Galaţi. Şi s-a decis transferarea mea la Golta, unde era comandamentul. Înainte de plecare mi-au citit o decizie prin care eram condamnată la moarte pentru că trădasem unui secret de stat. Urma să fiu executată la Golta.

A.G.: Cum aţi primit vestea ?

Lida Burihovici Havas: Oricum eram aproape moartă… 

A.G.: Cum v-au afectat zilele petrecute în apa aceea rece, până la piept?

Lida Burihovici Havas: Toată viaţa am suferit cu plămânii. M-auzi cât de greu suflu şi cum tuşesc ? Plămânii mei au rămas numai cu o treime din capacitatea normală…

(Va urma)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.215.69