caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cai Spre Noi Insine



 

Cum am devenit israelian și evreu (4)

de (26-9-2010)
7 ecouri

De-a lungul celor 40 de ani, de cind am devenit cetatean israelian, mi-am pus de multe ori intrebari legate de identitate. Acest gen de dileme nu ma caracterizeaza numai pe mine, ci pe toti israelienii si, probabil, pe locuitorii intregii planete. In presa israeliana apar, din cind in cind, sondaje, care incearca sa clarifice prioritatea auto-definirii cetatenilor, daca se considera, in primul rind, israelieni sau evrei. La prima vedere un sondaj absurd, dar, multi ani, tematica evreiasca raminea intr-un plan secundar, se incerca o desprindere de stereotipul evreului din Diaspora, crearea unei identitati diferite, a unui „om nou”, israelian curajos, care reuseste sa se confrunte cu ostilitatea tarilor arabe din zona, cu arma in mina si fruntea sus, sa se angajeze cu trup si suflet la dezvoltarea noului stat, sa construiasca sosele, sa fertilizeze desertul sterp, sa dezvolte o industrie avansata, competitiva cu tarile occidentale, fara complexe de inferioritate.

Pare de necrezut, dar, multi ani, pina si Holocaustul era abordat cu manusi de matase, generatia din care au pierit 6.000.000 prefera sa taca, pina si unica statie de televiziune din anii 70, exceptind Ziua Comemorarii (Yom Hashoah), transmitea rareori documentare sau marturii si, desi Memorialul Yad Vashem fusese intemeiat inca din 1953, supravietuitorii ajunsi in Israel preferau sa nu dialogheze, nici macar in familie, pe acest subiect. Nu e de mirare ca majoritatea celor care raspundeau la sondaje se declarau intii israelieni, secundar evrei. In memoria colectiva, evreul devenea un minoritar ratacitor, perindat prin multe meleaguri, persecutat, slab, legat de traditia religioasa, de stereotipuri dispretuitoare.

Ca multi altii, si eu ma consideram, in primul rind, israelian. Amintirile legate de Romania, de manifestarile antisemite, erau aruncate intr-un colt uitat, invelite cu bandaje groase, sub care ranile deschise se transformasera intr-o cicatrice care parea vindecata. Parintii mei vorbeau rareori despre Holocaust, aveau alte griji, sa se integreze in noua societate, sa se realizeze profesional, fara a retrai trecutul, iar razboiul din 1973, conflictele militare, ii preocupau mai mult. Ce rost avea sa ma tulbure cu experientele lor tragice? Nici bunica mea nu era dispusa sa-mi povesteasca despre lagarele din Transnistria, iar eu, desi citeam uneori carti despre al doilea razboi mondial, preferam sa nu ma las coplesit de evenimentele descrise, erau parte dintr-o istorie cu care ma identificam doar la nivel superficial, a fost, a trecut; prezentul si viitorul sint mai importante.

Evreu israelian la Frankfurt

Eram in vizita la Frankfurt, la rudele mamei mele. Sissi si  Leon locuisera, in Bucuresti, pe Calea Victoriei, intr-un mic apartament, frecventat de multe personaje celebre, artisti, cintareti de opera, medici, ziaristi, scriitori, elita intelectuala a capitalei. Sissi era, in ochii mei, o zeita, nu era frumoasa, dar intotdeuna eleganta, parca scoasa dintr-un jurnal de moda, o perfecta cunoscatoare a codului  manierelor elegante, recita in germana si franceza, nu pierdea un concert, o premiera… Iar Leon, un barbat aratos, numai zimbet, amabil, nu era foarte instruit, dar avea un farmec aparte si ii placea sa fluiere arii din opere… Ce mult ii iubeam eu in copilarie! Cind parintii ma luau in vizita, iar Leon ma aseza pe genunchii lui, pentru mine era o sarbatoare. Imi amintesc de periuta de dinti verde, pe care mi-o daruise Sissi, mi-a fost atit de greu sa ma despart de ea, si, desi se tocise, o pastram, alaturi de cea noua.

Sissi si Leon au emigrat cu mult inaintea noastra in Germania, iar eu, prin 77-78, am plecat la Frankfurt, sa-mi vizitez si alte rude, dar am poposit la ei. Era spre sfirsitul lui decembrie si nu mi s-a parut ciudat ca ei, evrei, sarbatoresc Craciunul. In prima seara am fost invitati la un inginer evreu din Offenbach, casatorit cu o romanca, pe care o cunoscusem inca la Bucuresti. Am aflat ca domnul Rappaport era din acelasi catun cu parintii mei, copilarisera impreuna. In timpul cinei festive, linga bradul impodobit, mi s-au povestit peripetii din Dorohoiul de odinioara, apoi am fost intrebat despre Israel, cum vad situatia politica, daca am prestat serviciul militar. In scurt timp inginerul m-a improscat cu epitete agresive la adresa Israelului: un stat militarist, care a cucerit un teritoriu strain, iar „poporul ales” , in numele unor percepte religioase, persecuta arabii. Orice argument al meu, istoric sau politic, se bloca de fraze pline de ura si etichete relativ la evrei, tonul lui era tot mai ridicat, atmosfera devenise tensionata, sotia a incercat sa calmeze spiritele, dar privirea lui m-a blocat, nu era doar o disputa fierbinte, simteam ca el ura in mine tot ce era evreiesc, poate chiar pe sine insusi. Am plecat abatut, dar Sissi si Leon m-au asigurat ca nu era un evreu antisemit, ci doar un om iute la minie si, poate tocmai pentru ca ii pasa, s-a incins, uitind faptul ca eram musafiri.

A doua zi, rudele mele organizau cina si m-au anuntat ca vor veni invitati germani si trebuie sa ma pun la costum si cravata. Theo, un domn in virsta, uscativ, plin de riduri, foarte elegant, era insotit de o nevasta pipernicita, cu obrajii marcati de timp, nefardata, imbracata sobru, si de amanta lui de-o viata, machiata in mod strident, imbujorata, dolofana, cu gene lungi si voce ascutita. Cele doua femei parca se completau. Conversatia s-a desfasurat in germana, deoarece era singura limba pe care o stiau musafirii, uneori Sissi traducea; le-am povestit despre viata cotidiana a Tel Aviv-ului, m-au intrebat de marile magazine din Frankfurt, pe care le vizitasem cu doua zile inainte, in Israel nici nu visam la un asemenea belsug, pe atunci oamenii erau modesti, cu pretentii limitate.

Theo ma privea in mod ciudat, ma scruta insistent, parca ar fi dorit sa afle si altceva de la mine. Era destul de informat in ceea ce priveste situatia beligeranta din Orientul Mijlociu. La un moment dat discutia a avut loc doar in germana, dar am prins citeva cuvinte, care ma nelinisteau, desi nu intelegeam contextul. Theo povestea ceva in detaliu si ridea, impreuna cu cele doua femei, rudele mele zimbeau, mai putin amuzate, dar eu simteam ca ceva nu-mi place. Leon s-a intors spre mine si mi-a soptit cu mindrie: – Theo a avut, in timpul razboiului, rang mare, era ofiter de Gestapo, la Paris!

M-am ridicat brusc de la masa, apoi mi-am luat pardesiul si am iesit in frigul strazii. M-am plimbat citeva ore, priveam cladirile albe, curate, masinile Mercedes, vitrinele impodobite, dar gindul imi fugea catre familia mea, Tel Aviv, Ierusalim, Transnistria, filmele despre razboi, lagarele despre care stiam atit de putin.

A doua zi mi-am luat ramas bun de la rudele mele din Frankfurt, ne-am sarutat, ne-am despartit in cele mai bune relatii. Nu s-a amintit nimic despre seara precedenta, orice cuvint era de prisos.

Fire si rezonante

Din acea zi am inceput sa citesc tot mai multe carti din biblioteca tatalui meu, despre istoria razboiului mondial si Holocaust, am vizitat doua lagare, la Mauthausen si Dachau, am vizionat filme documentare, am cautat sa ma informez, dar, de la familia mea, nu am putut smulge prea multe destainuiri. Rareori, bunica imi relata, ca intr-un reportaj, fara inflexiuni in glas, unele  momente cumplite pe care le-a trait in lagarele din Transnistria. In 1984 a murit mama mea, iar in 1991 bunica, astfel ca singurul care imi mai putea istorisi cite ceva era tatal meu. Paradoxal, dupa moartea lor, a inceput sa-mi povesteasca, deseori fara sa il intreb nimic. Cumpara fara discernamint orice gasea, in ebraica, franceza, engleza, carti pe subiectul Holocaust, era ca un testament prin care dorea sa-mi impartaseasca ceea ce trebuia sa stiu demult, dar nu avusese taria sufleteasca sa mi se destainuie. Nu cred ca l-am intrebat vreodata de ce au tacut de-a lungul anilor.

In 1994, un an dupa filmul „Lista lui Schindler”, Steven Spielberg a infiintat Survivors of the Shoah Visual History Foundation, in cadrul careia voluntari, din intreaga lume, luau interviuri video supravietuitorilor Holocaustului. Intimplator am gasit in ziar un anunt, se cautau persoane, in Israel, care doreau sa se angajeze la proiectul de a stringe 50000 de marturii, misiune tot mai dificila, pentru ca numarul celor care puteau povesti se imputina pe zi ce trece. Am urmat un curs si apoi, insotit de un coleg care filma, alergam din oras in oras si intervievam, timp de trei-patru ore, oameni care trecusera prin iad si doreau sa transmita posteritatii un mesaj comun, in speranta ca un asemenea genocid sa nu se repete. Cel mai greu interviu l-am avut cu tatal meu, parca isi rupea o bucata din suflet, in timp ce-si depana amintirile, sufeream alaturi de el, vibram la durerile sale, la fel cum rezonam la trairile altor supravietuitori, dar simteam totodata ca ma apropii de familia mea, de evreitatea lor, traita atit de tragic, fiecare cuvint al sau atingea evreul din mine, ascuns in spatele identitatii israeliene, care se voia rupta de imaginea evreului din Diaspora, minoritar persecutat. Aproape doi ani am participat la aceasta goana contra timpului, voiam sa string cit mai multe marturii, de fapt alergam dupa mine insumi, dupa o parte din mine care credeam ca este incompatibila cu conditia mea de israelian.

In rindurile de mai sus v-am povestit doar citeva momente din evolutia mea, intre notiuni pe care le doream bine definite, parametri ai unui sistem de referinta, care trebuau sa-mi clarifice, mie insumi, dilemele adunate de-a lungul anilor. Azi stiu ca sint evreu si israelian si simt ambele amprente, fara a cauta un raport intre cele doua identitati. Cuvintul „jidan”, chiar latrat cu ura, nu ma mai afecteaza. Un fir invizibil ma leaga de alti evrei din lume, care, poate, se simt minoritari pe alte meleaguri. Un alt fir ma leaga de Israel, imi confera sentimentul de apartenenta. Sint constient ca existenta Israelului, chiar si atunci cind legitimitatea sa este pusa la indoiala de tari ostile, confera evreilor din Diaspora un sentiment de demnitate. Azi, antisemitismul se mascheaza, de multe ori, in spatele termenului de antisionism. Intr-o lume dirijata de interese si ipocrizie, cu principii decolorate si ura alimentata de extremisme, idealul spre care aspiram, de cetatean al universului, risca sa devina o utopie.

Ecouri

  • Andrea Ghita: (27-9-2010 la 16:06)

    Articolul lui Vlad Solomon m-a impresionat si mi-a starnit amintiri.
    Am participat si eu la proiectul Survivors of the Shoah si am trait cu intensitate povestea fiecarui supravietuitor intervievat. Printre ei s-a numarat si mama, dar nu si tata. El n-a vrut sa povesteasca in fata camerei de filmat cele patimite la Auschwitz si Buchenwald si foarte greu s-a lasat induplecat sa apara in cadrul final al video-interviului mamei, alaturi de ea si de mine (in calitate de intervievator si de membru de familie) . A fost ultima imagine in trei… Peste cateva luni tata avea sa se stinga din viata, fulgerator. Eram atat de marcata de moartea subita a tatei, incat am vrut sa renunt, sa nu mai continui sirul de interviuri. Apoi mi-am dat seama ca trebuie s-o fac si pentru el. Sa adun crampeiele de amintiri ale fratilor sai de lagar, pentru a reconstitui, intr-un fel, si povestea pe care el nu o spusese.

  • wanda lucaciu: (27-9-2010 la 16:56)

    Toate patru episoduri m-au impresionat, profund. Am plins, am ris citeodata (nu de multe ori din pacate) si printe lacrimi i-am tradus fiicei mele toate patru articole. Raspunsul ei, a fost: “I cannot believe what you went through.I am so lucky I never experienced this type of discrimination in my life”. I am happy, too.
    Multumesc si felicitari pentru aceste articole care mi-au rascolit amintiri din copilarie si adolescenta si pe care le-am “inmormintat” undeva, adinc in sufletul si memoria mea.

  • Nanu Peri: (28-9-2010 la 20:43)

    Bravo, Vlad, o serie salutara, prilej (sper) si de meditatie/intelegere a motivelor plecarii noastre din Romania in Israel. Noi nu am plecat pentru a trai mai imbelsugat, cum simplist multa lume crede, ci pentru a nu mai auzicuvantul ‘jidan’. Cuvantul asta, de fapt o caldare cu laturi care ni se arunca in fata (sau eventual pe la spate) ne-a fost servit si de cine te asteptai si de cine nu te asteptai sa-l foloseasca. Copiii nostri, (acum in jur de 40 de ani) veniti cu noi in Israel la varsta gradinitei, vorbesc, scriu si citesc perfect romaneste. Faptul ca deabia oameni mari fiind, m-au intrebat ce inseamna cuvantul „jidan” (singurul cuvant pe care nu l-au inteles intr-un text romanesc, un material asemenator aceluia pe care il comentez acum), acest fapt il consider ca cea mai buna ilustratie a principalului scop al transplantarii noastre in Israel.

    Am asteptat inchiderea ciclului de relatatari ale celor patru etape definitorii in voata multora dintre noi, colegi de generatie cu autorul, astazi evrei israelieni dar formati in Romania. Noi suntem un grup pentru care obsedanta problema identitara si-a gasit rezolvarea pe care Sebastian (de pilda) nu o vedea . Am rezolvat problema, daca nu complet pentru noi (unii dintre noi inca isi mai pot pune intrebarea „ma simt sau nu ma simt acasa in Romania?”), dar in mod sigur pentru cei de dupa noi.

    Cine nu cunoaste „bancurile” din societatea romaneasca in care insuri ca frica, avaritia sau lipsa de moral erau atribuite personajelor „Strul si Itzik” iar „Rifka” aparea obligatoriu ca o femeie de moravuri usoare…La un asemnenea „banc” roseam (de manie si rusine) dar taceam jenat. Acum, nu mai am nici o problema sa-l injur in limba noastra materna comuna pe eventualul cretin care mi-ar servi o asemenea mostra de „umor”. Cum de altfel s-a si intamplat intr-un grup de romani din California. Neobisnuit cu o asemenea reactie, gazda si-a cerut scuze in numele „bancosului”, care desi stia ca eu veneam din Israel, a vrut sa se distreze, dupa obiceiul din tara de origine.

    In concluzie, felicitari, Vlad, pentru aceste marturii, in care multi ne recunoastem.

  • Jeanine Teodorescu: (30-9-2010 la 02:48)

    28 septembrie 2010
    Draga Vlad,

    Citesc mereu articolele tale deosebit de interesante si excellent scrise. De aceasta data, cele patru eseuri despre cautarea adevaratei tale identitati m-au impresionat adinc; te-ai intrecut pe tine insuti si ne-ai daruit ocazia de a reflecta asupra unei probleme spinoase si poate pentru unii inca nerezolvata.
    In timpul comunismului, dupa cite stii, nu se vorbea niciodata despre ororile Holocaustului si generatii de elevi si studenti nu aveau informatii despre aceasta perioada.
    Mi-a trebuit destul timp pentru a afla frinturi despre comunitatea evreiasca din Romania cit si despre evenimentele dezastruoase din tara. Intii am vizitat cu un grup de turisti israelieni Templul Coral din Bucuresti, apoi cimitirele din mai multe orase in care am vazut si mormintele unor ofiteri evrei care isi dadusera viata pentru Romania (in timpul Primului Razboi Mondial), ceea de m-a miscat profound; apoi am vazut in Sighet monumentul dedicat evreilor care fusesera trimisi in lagare de exterminare. Descopeream ceva incredibil si tragic. Adevarata mea iluminare s-a petrecut insa in Statele Unite, unde am facut multe cercetari despre situatia evreilor din Romania in timpul Garzii de Fier si a guvernarii lui Antonescu. Descoperiri complesitoare care m-au devastat si m-au revoltat.
    Iti multumesc pentru emotionanta ta poveste, pentru luciditatea si curajul de a infrunta antisemitismul din Romania, inclusiv, in mod paradoxal, si atitudinea anti-Israeliana a unui coreligionar. Cautarea identitara s-a implinit. In timpul lecturii, ca imparatul din poveste, cu un ochi am plins, insa cu celalalt m-am bucurat nespus pentru tine. Multumesc.

    Cu multa admiratie,

    Jeanine

  • Jeanine Teodorescu: (30-9-2010 la 02:52)

    Draga Vlad,

    Citesc mereu articolele tale deosebit de interesante si excellent scrise. De aceasta data, cele patru eseuri despre cautarea adevaratei tale identitati m-au impresionat adinc; te-ai intrecut pe tine insuti si ne-ai daruit ocazia de a reflecta asupra unei probleme spinoase si poate pentru unii inca nerezolvata.
    In timpul comunismului, dupa cite stii, nu se vorbea niciodata despre ororile Holocaustului si generatii de elevi si studenti nu aveau informatii despre aceasta perioada.
    Mi-a trebuit destul timp pentru a afla frinturi despre comunitatea evreiasca din Romania cit si despre evenimentele dezastruoase din tara. Intii am vizitat cu un grup de turisti israelieni Templul Coral din Bucuresti, apoi cimitirele din mai multe orase in care am vazut si mormintele unor ofiteri evrei care isi dadusera viata pentru Romania (in timpul Primului Razboi Mondial), ceea de m-a miscat profound; apoi am vazut in Sighet monumentul dedicat evreilor care fusesera trimisi in lagare de exterminare. Descopeream ceva incredibil si tragic. Adevarata mea iluminare s-a petrecut insa in Statele Unite, unde am facut multe cercetari despre situatia evreilor din Romania in timpul Garzii de Fier si a guvernarii lui Antonescu. Descoperiri complesitoare care m-au devastat si m-au revoltat.
    Iti multumesc pentru emotionanta ta poveste, pentru luciditatea si curajul de a infrunta antisemitismul din Romania, inclusiv, in mod paradoxal, si atitudinea anti-Israeliana a unui coreligionar. Cautarea identitara s-a implinit. In timpul lecturii, ca imparatul din poveste, cu un ochi am plins, insa cu celalalt m-am bucurat nespus pentru tine. Multumesc.

    Cu multa admiratie,

    Jeanine

  • Radu Cosma: (3-10-2010 la 14:49)

    Felicitari dle Solomon. Un articol emotionant! Felicitari!

  • Liliana Popescu: (10-8-2011 la 06:28)

    Sunt deosebit de impresionata de cele ce scrieti in seria celor patru articole. Ati facut un lucru extraordinar relatand ce ati trait si simtit. Toata stima mea



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Cazanul istoriei

Anii, Maxilarele timpului, Ne tranşează, ne mestecă pentru cazanul istoriei.

Închide
3.236.112.101