caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

Moş Crăciun, Dan Diaconescu, Becali şi alte personaje de basm

de (5-9-2010)

După unele zvonuri susţinute de o şaradă lansată pe piaţă de către un consilier prezidenţial cam jucăuş, partidul lansat la OTV de Dan Diaconescu nu numai că ar avea şanse de a face parte din viitorul Parlament, dar ar fi cotat cu cifre ameţitoare (20%, au decriptat unii exegeţi). Cifra ar putea fi reală, la fel de bine cum ar putea fi o simplă intoxicare. De fapt, nu are nici o importanţă.

Prin 1998, Alianţa pentru România era cotată de către majoritatea sondajelor cu peste 25% din intenţiile de vot, iar preşedintele partidului, Teodor Meleşcanu, era plasat pe locul al doilea la prezidenţiale. N-a intrat în Parlament, aşa cum nu a intrat nici Noua Generaţie, partidul lui George Becali, cotat şi el, în 2007, cu scoruri din două cifre. De obicei, mai ales atunci când alegerile sunt încă îndepărtate, intenţia de vot exprimată în sondaje este importantă mai mult ca evaluare a stării de spirit a electoratului decât ca instrument de predicţie. Manifestarea simpatiei către partidele „exotice” denotă o dezaprobare a acţiunii politice a partidelor „tradiţionale” – de unde şi denumirea de „partide-colector”, care sugerează capacitatea acestor constructe de a valorifica rebuturile vieţii politice.

Fără a crede în posibilitatea ca un asemenea partid să joace, cel puţin deocamdată, un rol semnificativ pe scena politică românească, nu pot să nu mă întreb cum se face că un procent semnificativ (n-or fi 20%, or fi 10%, dar tot e mult, după gustul meu) din conaţionalii mei acordă credit inepţiilor debitate de către vedeta OTV. Nu pot califica altfel promisiunile de a plăti fiecărui român câte 20.000 de euro, ceea ce înseamnă de vreo trei ori PIB-ul României. De tot râsul sunt şi sursele pe care le are în vedere noul candidat la preşedinţie – o taxă de 50% pe toate transferurile către offshore-uri (ca şi cum ar fi o problemă să transferi banii în orice ţară fără OTV, şi de acolo în offshore). Altfel, cum să nu votezi Partidul Poporului? O să mărească pensiile şi salariile, o să reducă taxele şi impozitele, o să instituie cauţiuni mici pentru borfaşii cu venituri reduse… Poate doar dacă o să-şi facă partid şi Adrian Minune, care să ne ofere 40.000 euro la fiecare sau chiar, cine ştie, „fără număr”, plus cântări gratis la nunţi şi botezuri.

Cum spuneam, deocamdată nu-mi fac griji. Partidul de la OTV se va dezumfla la fel de repede pe cât s-a umflat, ne-am procopsit deja cu un europarlamentar pe baza arestărilor aiurea, dar istoria nu se repetă chiar întocmai. Numai că tot istoria îmi aminteşte că, în 2000, nu ne-a lipsit decât un pas ca să ne trezim cu Vadim preşedinte. Din păcate, de douăzeci de ani încoace alegerile sunt mereu câştigate de către cei care promit mai mult (n-avem memoria atât de scurtă încât să fi uitat miile de kilometri de autostrăzi şi promulgarea legii de majorare a lefurilor profesorilor). Deocamdată, avem de-a face cu un personaj care îşi ambalează promisiunile într-un mod extrem de rudimentar. Mâine va veni unul cu ceva mai mult ştaif, alb ca zăpada, va face promisiuni similare, dar mai puţin ţipătoare, va milita nu doar pentru reducerea Parlamentului, ci şi pentru desfiinţarea subvenţionării partidelor şi eliminarea salariilor demnitarilor (adică desfiinţarea democraţiei), va profita de culoarul generos oferit de lipsa unor opţiuni consistente din partea celorlalte partide şi, atunci când electoratul se va trezi din visare, va fi prea târziu.

De altfel, fenomenul nu e doar românesc. Să nu uităm că alegerile pentru municipalitatea Capitalei unei ţări din Uniunea Europeană au fost câştigate în vara aceasta de către „Partidul cel mai bun”, a cărui ideologie se rezuma la miştocăria la adresa clasei politice. Peste tot, transformarea politicii în spectacol, a discursului public în talk-show, a oamenilor politici în vedete reprezintă un fenomen din ce în ce mai prezent. Succesul în politică înseamnă tot mai mult succes de public, rating. Iar legile ratingului sunt clare: nivelarea în jos, victoria kitschului asupra autenticului. Este aproape anormal ca oamenii să acorde mai multă încredere vedetelor de televiziune decât politicienilor. În fond, meseria vedetei este să placă publicului, iar politicianul care încearcă să concureze exclusiv pe acest teren e perdant din start. Eu unul nu cred că există Moş Crăciun. Dar statisticile arată creşterea numărului de brazi vânduţi de la un sfârşit de decembrie la altul.

http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/mos-craciun-si-alte-personaje-de-basm-198230.html

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.42.146