ACUM.TV

Ultima vacanță de vară ca studentă. Eram în Timișoara, se apropia sesiunea de examene a anului III, studiam cu sârg, iar lunile de vară, le așteptam cu nerăbdarea tinereții. Mai ales, doream să petrec timp cu familia, pe care o vedeam prea rar în timpul anului universitar, apoi să citesc cărțile care mă așteptau în teanc pe noptieră. Mi-era dor de prietenii arădeni, care urmau să se adune la cuiburile lor, după ultimul an petrecut în toate colțurile ale țării.

Visele însă, mi-au fost spulberate de un plan grandios, elaborat la nivele dincolo de capacitatea mea de înțelegere și acțiune. Am fost înștiințată, împreună cu alți colegi de an că, deja la mijlocul lunii iulie, vom fi dusi la București, unde, timp de o lună, vom fi instruiți și pregătiți pentru spectacolul care avea loc, an de an, la aniversarea zilei de 23 august. Eram în anul 1989. Pe atunci nu bănuiam că aceasta avea să fie ultima manifestație de acest gen, un montaj monstruos, sume uriașe de bani risipite, mii de vieți ale participanților înghețate într-un stop cadru de 30 de zile, și toate acestea pentru a arăta lumii întregi măreția României, că românii sunt fericiți, împliniți de dragoste de țară și mai ales pentru „cel mai iubit fiu al poporului”.

Am ajuns astfel la București, împreună cu miile de studenți, într-o fierbinte zi de iulie. Grupul de timișoreni a fost cazat la căminele Institutului de Agronomie, în condiții insalubre. Eram obișnuită cu viața studențească, locuiam de trei ani într-un cămin în Timișoara. Eram șase în cameră, iar ușa nu se putea încuia.  Deasupra clanței trona o gaură circulară, care ne amintea condițiile minunate de viață din România acelor ani. Șocantă a fost explicația primită de la organizatori: „ Nu aveți nevoie de cheie la ușă. Nimeni nu fură aici. Sunteți doar toți studenți aleși, modele ale OMULUI NOU”.

Nopțile erau un calvar. Camerele erau împânzite cu gândaci roșii. Ne țineam hainele si lucrurile personale încuiate în geamantane. Se urcau pe pereți, pe tavan, în pat. Într-o noapte, reușisem să ațipesc, dar la scurt timp m-am trezit înspăimântată, simțind gândacii urcându-mi pe corp. Vroiam să cumpărăm un spray contra gândacilor, dar eram cazați departe de centrul comercial. Puteam părăsi zona, doar cu permisiune, și ore prestabilite. Mijloacele de transport puține, eram în 1989…

Mereu același program zilnic. Dimineața eram transportați, într-o coloană de autocare, spre Stadionul 23 august, unde ni se făcea instrucția. Repetam exercițiile ca niște roboți, pe muzică compusă special pentru idolatrizarea „geniului din Scornicești”, într-o mulțime de oameni abrutizați, pe călduri insuportabile. După-masa reveneam în cămine, iar seara aveam „program de voie”.

Am beneficiat și de mici înlesniri, care la momentul respectiv ne bucurau. Ne distra faptul că opreau circulația ca să poată trece coloana noastră. Mâncarea la cantină era mai bună decât cea cu care ne obișnuisem în centrele universitare de origine. Primeam apă minerală, de mulți ani nu îi mai simțisem gustul. Ba chiar am primit și ciocolată. În fiecare seară se organiza discotecă în fața cantinei. În orele libere de după-masă sau dumineca, trăgeam o fugă la Herăstrău. Prieteniile de atunci au dăinuit peste ani.

Pe stadion, eram fiecare o rotiță dintr-un angrenaj uriaș. Prietena mea purta la gât un lănțișor cu cruciuliță. I s-a atras atenția și a trebuit să renunțe la ea, motivul fiind „ești în primul rând și nu cred că vrei să creezi probleme”.

A venit și ziua de 23 august. Spectacolul, așa cum era de așteptat, a fost un succes, o dovadă a funcționării mașinii de manipulare a oamenilor, încă o dovadă a rinocerizării populației sub Ceaușescu. Scurtă i-a fost însă bucuria….Decembrie 1989 era peste doar patru luni.

Acest articol a fost publicat duminică, 22 august 2010 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.