caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

Discipolul lui Aron, Camus si Koestler: Eroica agonie a lui Tony Judt

de (8-8-2010)
1 ecou

Preluăm acest articol de pe blogul lui Vladimir Tismăneanu cu ocazia decesului marelui politolog britanic Tony Judt, încetat din viață pe 6 august 2010 la vârsta de 62 de ani.

Duminică seara, Adam fiind plecat cu amicii, ne-am uitat, Mary si cu mine, la filmul lui Julian Schnabel, Scafandrul si fluturele (“The Diving Bell and the Butterfly”). O meditatie dureroasa despre destin, nefericire, regasire de sine, despre moarte si viata, dar mai ales despre supravietuire in conditiile unei prabusiri complete a trupului, nu si a mintii.  Un film pe care un critic l-a numit “a rebirth of the cinema”.  Un film de o electrica intensitate.

Nu aveam cum sa presimt ca luni dimineata voi citi in New York Times (sectia “Arts”) articolul semnat de Patricia Cohen despre suferinta atroce prin care trece marele istoric Tony Judt, prietenul meu, dar si al atator intelectuali din Romania (Andrei Plesu, Mircea Mihaies, Livius Ciocarlie, Anca Oroveanu, Horia Patapievici, Teodor Paleologu si multi altii).  Prietenul grupului A Treia Europa, al Adrianei Babeti si al Gabrielei Coltescu, al lui Cornel Ungureanu si al lui Marius Lazurca, al lui Dorian si al Dacianei Branea, al lui Gabriel Kohn, al lui Tinu Parvulescu si al lui Sorin Tomuta.  Autorul fascinant, istoricul de superba vocatie umanista, publicat de Polirom, urmasul, prin atitudine si cultura, al unor Arthur Koestler, Albert Camus, Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, George Lichtheim, Leszek Kolakowski.

Intr-o epoca de dezolanta inflatie a adjectivelor, putem spune fara teama ca exageram ca Tony Judt este intr-adevar un influent, original istoric, un exceptional profesor si un neobosit intelectual public. Chiar si acum, cand un diagnostic implacabil a decis ca viata sa este o perpetua, nevindecabila suferinta, Judt continua sa fie activ.  Nu se poate anticipa cat va mai trai. La ora actuala, mi se spune, ingrijirea medicala avansata poate asigura cativa ani, ori chiar mai mult.  Oricum, procesul de declin fizic este ireversibil si irecuperabil, cu atat mai chinuitor cu cat spiritul ramane perfect treaz.  Tintuit la pat de maladia neurologica numita Lou Gehrig, Judt dicteaza frenetic fragmente de memorii si continua sa elaboreze lucrarea sa esentiala, Istoria social-democratiei, opus magnus al unui itinerariu care a inceput cu lucrarile despe stanga franceza (intre care faimoasa Past Imperfect, cea mai buna analiza a relatiilor dintre intelligentsia franceza si marxism in secolul XX) ) si amagirile ei.  O intreprindere, aceasta in curs de construire, care sustine, in consens cu ceeea ce scria Judith Shklar despre liberalismul de dupa Auschwitz si Kolyma, o social-democratie a fricii, deci una care sa renunte la ispitele profetice si la solutiile radicale de tipul nefastelor experimente de inginerie sociala ale veacului trecut.  Atunci cand nonagenarul Eric Hobsbawm (despre care a scris pagini de o scanteietoare onestitate) se obstineaza sa exalte virtutile unui marxism dovedit desuet stiintific si dezastruos politic, Tony Judt este exponentul  unui liberalism deschis care repudiaza corsetele ideologice de orice natura.  In traditia lui Kolakowski, ganditorul polonez de care a fost atat de atasat, Judt este un liberal conservator socialist anticomunist, suspicios in raport cu meta-naratiunile teleologice.  O formula deliberat eclectica despre care scria admirativ in urma cu cateva luni Alain Finkielkraut, cu prilejul republicarii faimosului eseu al lui Kolakowski in revista Commentaire.

Joia trecuta, la mine la universitate, la seminarul doctoral despre revolutii, democratie, nationalism si societate civila in Europa de Est si Centrala, am discutat reflectiile lui Judt din New York Review of Books (25 februarie 2010) despre disonantele axiologice si cognitive care au separat, in 1968, utopia occidentala de adevarata cautare revolutionara moderna simbolizata de miscarile renovatoare, anti-totalitare, anti-comuniste de la Varsovia si Praga:

“For all our granstanding theories of history, then, we failed to notice one of its seminal points.  It was in Prague and Warsaw, in those summer months of 1968, that Marxism ran itself to the ground.  It was the student rebels of Central Europe who went on to undermine, discredit, and overthrow not just a couple of dilapidated Communist regimes but the very Communist idea itself.  Had we cared a little bit more about the fate of ideas we tossed around so glibly, we might have paid greater attention to the actions and opinions of those who havd been brought up in their shadow”.

Cand a scris despre Romania in NYRB, au fost destui care au sarit ca arsi (fara sa-l fi citit, fara sa-l fi inteles).  Atunci cand a gresit, si-a recunoscut erorile.  Ii repugna pretentiile de infailibilitate, mascaradele oraculare, retorica vindicativa.  Tony Judt nu a pretins vreodata ca are solutii perfecte la dilemele lumii de azi, in Europa, in Statele Unite ori in Orientul Mijlociu. Am polemizat eu insumi cu unele pozitii ale sale legate de mostenirea filosofico-morala a disdidentilor.  Strain de orice resentiment, profesorul Judt m-a incurajat sa public acel text in volumul meu Fantasies of Salvation (despre care a scris apoi elogios).   Am dialogat intotdeauna cu franchete si respect mutual, ca intre buni prieteni de idei. In iunie 2002, am petrecut o luna ca Fellow la Institutul Remarque de la New York University condus de Tony.  Duminica dimineata ieseam impreuna cu Adam, cu Tony si cei doi fii ai sai in Washington Square (el locuieste intr-una din cladirile ce strajuiesc acest punct central al topografiei spirituale new-yorkeze). Baietii practicau baseball, noi conversam despre obsesiile spirituale comune. Au fost printre cele mai intense si frumoase saptamani ale vietii mele.  Am prezentat atunci o prelegere despre comunism si fascism cu titlul kolakowskian, ce avea sa devina al cartii mele ajunsa in fine la bun sfarsit The Devil in History.  Ne-am intalnit la Washington, la Bloomington, la Viena, la Potsdam. L-am invitat anul trecut sa fie keynote speaker la conferinta despre anul 1989 pe care am organizat-o aici, la Washington, in noiembrie. Ar fi fost comentatorul ideal al evenimentelor pe care le-a considerat intr-adevar world-historical.  Nu a fost sa fie.  Nu realizasem cat de avansata, cat de devastatoare era boala.  A raspuns insa imediat, urandu-ne succes. Mi se strange inima cand scriu aceste randuri.

De-a lungul anilor, profesorul Tony Judt si-a facut publice interogatiile si incertitudinile, a fost celebrat, dar a fost si adeseori stigmatizat pentru curajul de a sfida tabu-urile impietrite. Recomand aici cu precadere trei din cartile sale, toate aparute la Polirom: Povara responsabilitatii: Blum, Camus, Aron si secolul XX francez (traducere de Lucian Leustean); Epoca postbelica (traducere de Georgiana Perlea, postfata de Mircea Mihaies) si Europa iluziilor (traducere de Daciana Branea si Ioana Copil-Popovici, prefata de Vladimir Tismaneanu, postfata de Dorian Branea). Asemeni cartilor comentate zilele trecute pe acest blog, asemeni operelor magistrilor sai, volumele lui Tony Judt fac parte din indispensabilul, nepretuitul canon al libertatii.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/02/08/discipolul-lui-aron-camus-si-koestler-eroica-agonie-a-lui-tony-judt/

Acest articol a fost scris pe luni, februarie 8th, 2010 la 13:47 şi este înscris în Argumente, Bibliografii, Biografii, Istoria comunismului, Istoria ideilor, Secolul XX, totalitarism.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • CHARLIE: (9-8-2010 la 22:44)

    Draga Vlad! Tot ce ai scris despre Judt m’a miscat.Dupa cum am mai scris si in New York Times : regret ca nu l-am intalnit in persoana desi am intretinut cu el o corespondenta interesanta. Cand am discutat cu el problemele Romaniei dupa 1989 a fost foarte interesa t si m’a invitat sa ne intalnim la New York. Am discutat cu el si despre „faimosul” lui articol despre Romania mi-a spus ca a regretat ce a scris. Alta data cand am scris despre impresii Bucurestene m’a incurajat s’o public ceace am si facut luand legatura cu Andrei Codrescu.Am citit cu mult interes faimoasa lui carte despre Franta intre cele doua razboaie. Nu am acceptat parerea lui cam „abstracta” pentru rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu dar asta nu m’a impiedecat sa coninuu sa-l admir. Cum se spune in Arameica: pacat despre cei care s’au pierdut si nu se reintorc.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.235.137.159