caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Asia Centrală: între un lung Ev Mediu şi riscurile unei modernizări ratate (V): de la Marele Joc la lupta împotriva terorismului

de (8-8-2010)

Transformările structurale cu care s-a identificat epoca modernă,, de la grila valorilor etice şi estetice la relaţiile de producţie şi schimb, de la relaţia stat-societate la practicile politice internaţionale, au afectat Asia Centrală şi relaţia directă cu Europa în maniera mai profundă implicată de interferenţele directe. Dacă structurile sale sociale şi familiale şi-au prezervat existenţa anterioară fără modificări semnificative, competiţia născută de legea valorii, cheia de boltă a capitalismului, a vulnerabilizat şi mai mult statele de aici, rămase tributare unor practici şi loialităţi medievale sau exigenţelor minimale ale economiei de subsistenţă. În contextul darwinismului politic care a generat în ultimă instanţă expansiunea colonială, statele delimitate tot mai strict de Siberia rusă, Regatul Mijlociu chinez restaurat de dinastia manciuriană, Iran şi India devin ţinte ale intereselor multiple ale actorilor politici mai eficienţi şi care dispuneau de capacităţi superioare de a-şi asigura o poziţie privilegiată în procesul de acumulare a resurselor şi de control al rutelor. Din punctul de vedere al percepţiei străine, teritoriul şi oamenii care inspiraseră spaimele medievale sau curiozitatea publicului occidental premodern, sunt spaţii ale barbariei şi violenţei iraţionale, sau în cel mai bun caz parteneri de rang secund, utilizaţi în jocul de interese ale marilor puteri din proximitate. Reacţiia locală în faţa noilor provocări nu s-a limitat la o defensivă prudentă sau la observaţia suspicioasă a elparadigmelor occidentale, elitele politice şi intelectuale ale confederaţiilor tribale sau ale comunităţilor sedentarizate au dovedit disponibilităţi de adaptare, iar în măsura în care circumstanţele interne au îngăduit-o, au încercat chiar implementarea unor politici publice reformiste, destinate eradicării formelor de viaţă feudale şi stagnării culturale. Aceste eforturi identificate cu biografia unor personalităţi locale aveau loc pe fondul aprofundării contactelor interumane cu inamicul creştin tradiţional, iar diferenţa stridentă între formele exterioare ale vieţii moderne şi tradiţia conservatoare a islamismului militant confereau un caracter aculturant oricăror tentative reformiste. Episoadele de occidentalizare au fost percepute ca acte de invazie, iar leaderii care le-au iniţiat au fost asimilaţi străinilor şi ereticilor, fapt suficient pentru a-şi pierde suportul social absolut necesar unei guvernări eficiente. Problema incompatibilităţii între modelul societal occidental şi paradigmele civilizaţiei islamice, adusă în dezbatere în legătură cu lumea arabă şi mai ales cu Iranul în anii 70 ai secolului trecut, s-a pus în Asia Centrală dintr-o perspectivă mai puţin elaborată încă în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mefienţa majorităţii faţă de inovaţia culturală şi politică s-a tradus prin acte de insurgenţă, schimbări violente de regim politic, urmate de guvernări autoritare, exercitate cu participarea unor acoliţi recrutaţi din clanul conducătorului. Încercările puterilor vecine de a prelua direct controlul asupra structurilor politice de aici au activat ataşamentul tradiţional al locuitorilor pentru anarhia presupusă de nomadism, asimilată de unii autori cu dorinţa de libertate. În plan concret, impactul s-a tradus printr-o serie de înfrângeri ale agresorilor, pe fondul unor atrocităţi săvârşite de ambele părţi, cu impact politic modest, dar cu efecte pe termen lung asupra reprezentărilor ambelor tabere. Ferocitatea cu care paştunii, tadjicii sauturkmenii şi-au apărat specificicul a fost considerată o expresie a barbariei şi a incapacităţii de a încadra norme ale civilizaţiei, iar aceştia din urmă au devenit şi mai reticenţi la orice influenţe provenite de la inamici. În măsura în care aceste reacţii defensive au fost consemnate în scris, putem reconstitui preliminariile unei preferinţe pentru tradiţiile ancestrale ale acestor comunităţi, un paseism cultural recognoscibil în proza lui Aitmatov sau în poezia uzbecă. Etniile turcice, iraniene şi mongole de aici, aflate în proces de consolidare, împărtăşeau o soartă similară cu alte state şi popoare pentru care modernizarea cunoscuse un ritm mai lent şi mai puţin complet, iardeficitul tehnic şi cultural le plasau în imposibilitate de a rezista în faţa expansiunii unui Occident care începea să se autoidentifice cu civilizaţia, sau cu o Rusie fortificată de reformele petrine şi dispusă să-i conteste acestuia din urmă infailibilitatea pe solul unor spaţii de tangenţă.

Ruşi şi britanici în Marele Joc

Confruntarea modernă dintre vest şi est nu a avut iniţial caracterul axiologic pe care l-a dobândit în secolul XX, fiind mai curând rezultatul unor raţiuni pragmatice, inspirate de date economice şi de securitate. Preliminariile sale sunt date de progresele realizate de comercianţii britanici în India şi de transformarea acesteia în Perla Coroanei Britanice. Evenimentele nau avut iniţial un caracter exclusiv public, ci a implicat interese private, reprezentate de East India Company, fondată în doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Forţa intrinsecă a acestei corporaţii şi resursele de lobby de care a dispus pe lângă Cabinetul de la Londra au făcut ca punctele sale de vedere privitoare la gestionarea problematicii din Orient să concureze şi chiar să se impună în raport cu strategiile promovate de autorităţile civile şi militare britanice. Această dualitate prelimina abordarea pluralistă, specifică sistemului anglo-saxon de luare a deciziilor în planul relaţiilor internaţionale. Cele două părţi porneau de la premise comune, securizarea Indiei ca posesiune britanică şi mai ales ca placă turnantă a iniţiativelor de business în Asia. Diferenţa intervenea în ceea ce priveşte identificarea riscurilor, dacă oficialitatea privea securitatea Indiei în termeni politici şi identifica principala ameninţare în expansiunea Rusiei, puterea cu care Imperiul Britanic concura şi pentru controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, mediul de afaceri opta pentru securitizarea regiunilor de nord, locuite de sicşi şi de paştuni, încercând să exercite un control politic asupra lor prin acţiuni de mână forte. Acest din urmă punct de vedere a prevalat într-o primă fază, iar consecinţa directă a fost primul război anglo-afgan din 1839-1842. Consecinţele politice ale acestui conflict au fost unele neglijabile, dar impactul în plan psihologic a fost unul de substanţă. Eşecul corpului expediţionar britanic şi masacrul miilor de soldaţi şi civili în drumul de la Kabul la Djalalabad a relevat caracterul specific al războiului de guerilă purtat de triburile afgane şi obstacolele care stăteau în calea translatării formelor de viaţă britanice dincolo de frontierele Indiei. Desfiinţarea Companiei Indiilor în urma răscoalelor indiene din 1857 şi interesele geopolitice au făcut ca factorii politici britanici să-şi impună priorităţile în chestiunea afgană. Chiar dacă instabilitatea politică din Afganistan şi litigiile dintre afgani şi iranieni au mai provocat izbucniri militare, dinaştii de la Kabul şi plenipotenţiarii britanici au tins către stabilirea de bune relaţii şi au încercat chiar stabilirea unor frontiere exacte. Acest din urmă demers a avut urmări prea puţin faste pe termen lung, deoarece linia de demarcaţie separa teritoriul tradiţional de habitat al paştunilor, aşa-numitul Paştunistan. Problema va greva asupra relaţiilor dintre Afganistan şi Pakistan în secolul 20, iar autoritatea de stat nu s-a impus niciodată pe deplin asupra jurisdicţiilor tribale.

Interesul Rusiei pentru Asia Centrală a apărut în circumstanţe oarecum similare cu cel britanic. O agendă rusă în Asia Centrală a implicat mai curând interese locale, ţinând de consolidarea colonizării Siberiei şi de asigurarea poziţiilor în Caucaz, câştigate la finele domniei lui Petru I. Eşecurile suferite în confruntările cu forţele din Khiva şi centrarea interesului politic pe alte fronturi în prima jumătate a secolului al XIX-lea au făcut ca iniţiativa în relaţiile cu hanatele central-asiatice să aparţină oficialităţilor militare şi civile din Orenburg, pentru care preocuparea esenţială consta în asigurarea securităţii comercianţilor ruşi activi în regiune şi eliberarea celor care ajungeau în captivitatea triburilor locale, aflate sub un control politic din ce în ce mai scăzut. Dinamica pe care Marele Joc a cunoscut-o odată cu înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeiei şi mai ales politica europeană a Germaniei lui Bismarck, au relevat establishmentului politic rus potenţialul reprezentat de regiunea încadrată de posesiunile sale asiatice, aflată înafara unor reglementări juridice internaţionale şi greu accesibilă acţiunii puterilor maritime. Astfel de planuri erau potenţate şi de raţiuni economice, odată cu descoperirea unor resurse de materii prime în aceste regiuni. Hanii şi leaderii uzbeci, tadjici şi turkmeni devin interlocutori ai plenipotenţiarilor ruşi şi britanici, primii justificându-şi înaintarea prin motive de securitate a supuşilor ruşi, expuşi raidurilor nomazilor, cei din urmă încercând fără succes să obţină solidarizarea forţelor locale pentru apărarea libertăţilor proprii împotriva ruşilor. Determinarea elitei politice ruse şi resursele militare pe care le-a pus în serviciul cauzei proprii a prevalat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în mai puţin de două decenii de la Congresul de pace de la Paris, Buhara şi Khorezmul erau încorporate în districtele Turkestanului Rusesc. Acest ultim triumf al Rusiei ţariste avea să cunoască şi eşecuri de natură să sublinieze limitele succesului militar, cel mai cunoscut dintre acestea fiind bătălia de la Geok-Tepe, când un corp expediţionar rus a fost masacrat de luptătorii unor triburi turkmene, episod urmat de expediţia condusă de generalul Mihail Skobelev, unul din simbolurile naţionalismului velikorus modern. Prezenţa rusă în Asia Centrală a presupus o anume difuziune a germenilor modernităţii în rândurile comunităţilor de aici, vectorii de progres au constat în edificarea unor centre urbane şi în revitalizarea celor vechi, iar rigurozitatea unor administratori şi întemeierea de noi aşezări căzăceşti au asigurat o mai bună valorificare a resurselor. Fenomenul a determinat şi transformări în plan socio-cultural, odată cu apariţia unor categorii intermediare de intelectuali, comercianţi şi artizani, dar şi a unui proletariat orăşenesc, tentat de ideile revoluţionare. Adeziunea populaţiei locale a fost una moderată, tentativele administraţiei de a destructura comunităţile tribale şi formele de viaţă nomadă au determinat acţiuni de revoltă, ai căror leaderi au devenit personificări ale naţionalismului panturcic.. Unul din aceştia a fost ultimul han al kazahilor, redescoperit în anii de după proclamarea independenţei. Iniţiative de modernizare au tentat şi leaderii singurului stat central-asiatic rămas înafara controlului european, Afganistanul, unde iniţiativele şahilor Dost Mohamed, Abdurrahman şi Amanulah au vizat reformarea învăţământului şi o anume liberalizare a regimului politic şi a iniţiativei economice. Acţiunea oficială era minată însă de lipsa de coeziune a societăţii afgane şi de disputele teritoriale ce separau comunităţile, eforturile de a edifica o naţiune afgană în jurul majorităţii paştune au degenerat în confruntări pe care azi le-am asimila campaniilor de purificare etnică. Victimele acestora au fost şiiţii hazara, obligaţi la exil în masă în Iran sau India.

Revoluţii, invazii şi războaie civile

Perioada contemporană inaugurată în istoria Europei de Revoluţia din Octombrie a însemnat noi provocări pentru locuitorii Turkestanului şi Afganistanului. Izbucnirea războiului civil în Rusia a oferit ocazia elitelor locale să articuleze o mişcare autonomistă ce amalgama idealuri naţionaliste panturcice, idei liberale moderate şi tentaţii anarhice tribale. Aceşti basmaki, susţinuţi de forţele expediţionare ale Antantei şi capacitând solidaritatea publicului turc din fostul stat otoman, s-a opus înaintării Armatei Roşii dincolo de Urali, dar eşecul forţelor albe şi apariţia unor mişcări comuniste locale au asigurat reîncorporarea regiunii, de această dată în frontierele Rusiei Sovietice. Acţiunea puterii sovietice a avut un impact oarecum diferit în raport cu alte regiuni pe care aceasta din urmă le-a controlat, în sensul că dimensiunea economică a prevalat asupra impactului politic. Dezvoltarea regiunii a fost subordonată intereselor centrului, iniţiativele economice s-au circumscris planului general de industrializare a Uniunii, cu impact asupra unor ramuri tradiţionale. Industria grea, vizând valorificarea resurselor minerale, a afectat grav economia pastorală, iar opţiunea pentru cultivarea bumbacului a făcut republicile central-asiatice dependente de livrările de alimente din republicile apusene. Stepele deşertice ale Kazahstanului şi Turkmenistanului devin zone predilecte pentru amplasamente militare şi cosmice, dar şi spaţii punitive, unde sunt instalate comunităţile deportate în anii 50, sub acuzaţia de colaboraţionism cu ocupanţii nazişti. . În plan spiritual, chiar dacă stalinismul a căutat să destructureze fundaţiile islamiste, exigenţele războiului şi necesitatea de a capta loialitatea locuitorilor au necesitat o anume acomodare între cele două părţi. Regimul sovietic nu a fost niciodată popular în rândurile naţiunilor care locuiau periferia islamică a Uniunii,iar puterea în organizaţiile republicane de partid se exercita în maniera tradiţională, în beneficiul unor clanuri locale, fidelizate prin distribuirea de bunuri şi oficii publice. Internaţionalismul sovietic a impus o anume toleranţă faţă de tradiţiile culturale, iar încercarea de a aplatiza tensiuni interetnice prin înfiinţarea de regiuni autonome a potenţat ambiţiile naţionale. Caracterul periferic al acestor republici şi o anumită toleranţă a autorităţilor centrale a făcut ca funcţiile statului modern să nu se manifeste în plenitudinea lor, iar consecinţa firească a constat în ponderea dobândită de mediile infracţionale în viaţa socială.Eşecul cel mai răsunător al politicii sovietice în Asia Centrală a constat în ultima încercare de a exporta revoluţia socialistă, care a dus la invazia Afganistanului, stat neutru, în care forţele de stânga, tentate de paradigmele sovietice şi maoiste, concurau cu islamiştii paştuni şi tadjici şi presau forţele centriste grupate în jurul monarhiei. Incapacitatea Armatei Roşii de a anihila rezistenţa mujaheddinilor afgani este considerat unul din catalizatorii prăbuşirii Uniunii Sovietice, dar pentru învingători, aceasta a fost mai curând o victorie a la Pyrhus. Statele occidentale au susţinut economic şi militar rezistenţa afgană, dar prioritatea acordată inamicului din războiul rece a dus la ignorarea unui pericol mai grav prin dimensiunile lui axiologice, fundamentalismul islamic. Acesta din urmă a capitalizat victoria împotriva sovieticilor, la concurenţă cu conducătorii militari ai rezistenţei, implicaţi după 1992 într-un război civil ce aminteşte de epoca lui Timur Lenk.Afganistanul şi republicile care şi-au proclamat independenţa în 1991 ezită încă între formule politice şi alianţe economice. Mediile liberale, dominate de intelectualitatea laică şi susţinute de unele cercuri economice au o influenţă periferică, limitată de exponenţii elitelor postsovietice care exercită puterea prin intermediul unor regimuri de autoritate personală, dar şi de forţele născute din revitalizarea islamismului militant şi exclusivist, care combat deopotrivă reminiscenţele sovietice şi afinităţile occidentale. Afilierile ideologice continuă să fie relative, fiind concurate de afinităţile familiale sau regionale. Pe de altă parte, statutul de periferie şi o percepţia limitată a ideii de legalitate au transformat Afganistanul şi republicile adiacente  într-unul din centrele producţiei şi desfacerii de narcotice. Factorii politici occidentali au tolerat situaţia în anii 90, câtă vreme astfel de activităţi asigurau suportul economic pentru rezistenţa antisovietică sau facţiunile antiiraniene, după cum de pe urma unei toleranţe similare au avut de câştigat organizaţiile fundamentaliste sunite. Pericolul subversiunii acestora i-a tentat pe unii ideologi neoconservatori atunci când putea capacita rezistenţa antirusească, dar s-a dovedit un experiment scăpat de sub control şi o gravă provocare pentru securitatea mondială. Un aspect subsumat dimensiunii de securitate constă în oportunităţile economice, născute din necesitatea diversificării surselor de energie pentru economiile dezvoltate. În pofida afluenţelor de proiecte elaborate în mediile politice sau corporatiste, insecuritatea regională inhibă orice eventuală concretizare în teren. Simptomatică din acest punct de vedere este situaţia grupului Enron, cel care prin evoluţia sa a preliminat criza capitalismului speculativ din actualitatea imediată. La apogeul existenţei sale, compania finanţa un studiu de fezabilitatepentru un gazoduct care să conecteze Marea Arabiei cu resursele Uzbekistanului şi Turkmenistanului, prin Afganistan. Acest creuzet generează o gravă instabilitate politică, pentru care comunitatea internaţională şi mediile politice autohtone nu au găsit soluţii eficiente.

Asia Centrală mai are de scris pagini fascinante ale istoriei umanităţii, iar înţelegerea destinului spaţiului şi oamenilor este mai presus de sfârşitul clamat al istoriei sau de conflictul simplist între civilizaţii.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.151.24