caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Întortocheatele căi ale justiției române

de (20-9-2018)

 
Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, torturat și omorât în închisorile comuniste, a depus plângeri penale împotriva unor martori din dosarul tatălui său

Martorii respectivi sunt acuzați de mărturii mincinoase și denigratoare. Este vorba despre doi ofițeri de securitate și un subofițer de la arestul Miliției. Aceștia ar fi dat declarații care îi favorizează pe Marin Pârvulescu și pe Vasile Hodiș, foști ofițeri ai Securității Statului, acuzați de torturarea și asasinarea lui Gheorghe Ursu.

Gheorghe Ursu a fost ucis în noiembrie 1985 într-o celulă din arestul Miliției. Martorii spun că a murit lovit cu capul de calorifer. Cauza morții invocată de organele de anchetă a fost peritonita. Cazul Ursu avea ramificații până la cel mai înalt nivel al Securității statului. Pretextul arestării era că avea ilegal valută (la percheziție au fost găsiți 17 dolari) însă adevăratul motiv era că Ursu a fost turnat la securitate de o colegă pentru că asculta Radio Europa Liberă (ba a și trimis două materiale să fie citite pe post) și ținea un jurnal extrem de critic la adresa puterii comuniste. Jurnalul care cuprindea, se spune, 61 de caiete, a fost descoperit în arhivele SRI la începutul anilor 1990, pe când s-a declanșat ancheta pe marginea morții lui Ursu însă ulterior a dispărut cum au dispărut, au apărut și iar au dispărut nenumărate alte probe și declarații din dosar. Ursu făcea parte dintr-un grup de intelectuali, unii muzicieni, alții scriitori, printre aceștia numărându-se și Nina Cassian care i-a și prefațat un volum de versuri publicat în 1970. Auzind că Ursu a fost arestat, în septembrie 1985, Nina Cassian a rămas în străinătate. Există suspiciunea că anchetarea lui Ursu urma să ofere pretextul demantelării acestui grup.

Pentru moartea lui Gheorghe Ursu au fost condamnate trei persoane (Marian Clită, fost coleg de celulă cu Gheorghe Ursu și cel care l-ar fi asasinat, Tudor Stănică, fost şef al Direcţiei Cercetări Penale, şi Mihail Creangă, fost şef al Arestului Miliţiei Capitalei), dar lista celor vinovați de moartea scriitorului este mai lungă și fiul acestuia a fost nevoit să se lupte uneori singur, alteori cu ajutorul societății civile, pentru ca dosarul să nu fie închis pentru totdeauna.

Singurii rămași în dosar sunt foștii ofițeri de securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș. Până în 2014, procurorii militari au respins sistematic reluarea cercetărilor spunând că infracțiunea pe care ar fi săvârșit-o Pârvulescu nu mai există ori s-a prescris. Colonelul Gabriel Gunescu, pe atunci judecător la Tribunalul Militar Bucureşti, respingea cererea lui Andrei Ursu de a reveni asupra deciziei procurorilor de a nu-l ancheta pe maiorul de Securitate Marin Pârvulescu, coordonatorul anchetării disidentului înainte de moartea acestuia în 1985 și considerat de Andrei Ursu factorul determinant al asasinării tatălui său. Mai mult, colonelul Gunescu era de părere că Gheorghe Ursu nici nu a fost cu adevărat un disident politic, opoziţia sa la regim fiind „nesemnificativă” iar faptul că vizitase mai multe țări europene făcea din el un privilegiat, complice al sistemului. De aceea, susținea el, nu se poate pune problema unei crime împotriva umanității pentru că opoziția sa față de comunism a fost „nesemnificativă”, deci reprimarea sa nu a avut motive politice.

Magistratul spunea că infracțiunea reținută în cazul Ursu, omor calificat, este suficientă și celor trei condamnați nu le mai trebuie adăugați alții, mai ales că infracțiunea se prescrisese. O afirmație care părea cinică și răuvoitoare mai ales că Andrei Ursu depusese la dosar probe și declarații că leziunile care au provocat moartea tatălui său au fost produse în timp ce acesta era anchetat de maiorul Pârvulescu la instigarea șefilor cei mari de la Interne și Securitate. Afirmațiile magistratului care voia să termine odată pentru totdeauna cu acest dosar au scandalizat întreaga opinie publică stârnind un șir de comentarii și proteste al cărui ecou se aude și azi. Rezultatul? Colonelul Gabriel Gunescu a fost răsplătit pentru profesionalismul său: el este acum președintele Tribunalului Militar București și membru al Colegiului de conducere.

După ce colonelul Gunescu a respins cauza spunând că s-a prescris, în noiembrie 2014, Andrei Ursu a intrat în greva foamei. Ancheta a fost deblocată iar crima fiind reîncadrată. În 2015 Marin Pârvulescu era urmărit penal pentru infracțiuni contra umanității, adică tocmai acea infracțiune despre care colonelul Gunescu spusese cu câteva luni înainte că nu poate fi vorba. Un an mai târziu, procurorii militari îi trimiteau în judecată în același dosar și pe fostul ministru de Interne George Homoștean și pe Tudor Postelnicu, fostul șef al Securității (decedați amândoi între timp) pentru ca după aceea alături de maiorul Pârvulescu să fie prins în dosarul Ursu și colonelul Vasile Hodiș, învinuit și el că l-ar fi torturat și ucis pe Ursu.

Cei doi sunt pensionari de lux iar perioada de capitalism sălbatic de după decembrie 1989 i-a transformat în rentieri și proprietari prosperi. În 2017 s-a pus poprire pe o treime din veniturile lor pentru garantarea daunelor reparatorii dar chiar și-așa au rămas niște români bogați. Apoi au depus contestație. Avocatul lor spunea că plata despăgubirilor ar duce la îmbogățirea nejustificată a lui Andrei Ursu și că „Daunele materiale sunt nedovedite, cele morale supraevaluate,” citându-l parcă pe colonelul Gunescu. Cine spune că sistemul juridic românesc este incoerent?

În felul acesta dosarul Ursu a avansat în cercuri concentrice, de multe ori pe punctul de a fi închis pentru a fi redeschis apoi, în urma presiunilor publice. Întreaga istorie a cazului este o probă concretă a părtinirii magistraților și a politizării actului de justiție, a rețelelor de interese și influență din România de după 1989, dovedind că mai-marii sistemului comunist de securitate ca și foștii membri importanți ai Partidului comunist au fost protejați sistematic de magistrații de la toate nivelurile. Fără scrisorile adresate oficialităților, fără protestele publice și ca pericolele la care s-a expus fiul pentru ca adevărul să iasă la iveală, cazul Ursu ar fi rămas, ca multe altele, îngropat în arhivele Securității.

Din acest șir de subterfugii și eschive fac parte și declarațiile date recent de cei trei martori din dosarul Pârvulescu-Hodiș, mărturii pe care Andrei Ursu le consideră mincinoase. Unul dintre martori susține că la percheziționarea casei lui Gheorghe Ursu s-ar fi descoperit că acesta făcea bișniță cu haine din străinătate printre vecini sau colegii de serviciu. Este un amănunt incriminant și, spune Andrei Ursu, calomnios, care nici măcar nu era menționat acum treizeci și trei de ani, în procesele verbale făcute de același martor, cu ocazia percheziției. Alt martor pretinde că niciun ofițer de Securitate nu l-ar fi scos din arestul Miliției pe Gheorghe Ursu contrazicând însă declarațiile lui Marian Clită în 1990. Al treilea martor, subofițerul care lucra în 1985 în arestul Miliției, a dat mărturii contradictorii negând și apoi recunoscând că a stat de vorbă cu colegii despre acest caz. De asemenea, el s-a contrazis de-a lungul timpului în legătură cu implicarea securiștilor în anchetarea lui Ursu. Toate aceste mărturii contradictorii la limita sperjurului vin în sprijinul celor doi foști ofițeri de Securitate, iar judecătorii de la Curtea de Apel le-au admis fără comentarii.

Pentru România, cazul Ursu este important pentru că decizia tribunalului ar reda încrederea în justiție și ar demonstra în mod clar voința de a deconspira Securitatea ca instituție teroristă și criminală. Până astăzi niciun securist nu a răspuns penal pentru omorârea lui Ursu. De fapt, niciun securist nu a răspuns penal pentru crimele din perioada comunistă. Ei sunt liberi și-i găsim nu doar în structurile serviciilor secrete, ci și în bănci, partide, presă, instituții de stat și private, mereu în funcții de decizie, mereu în poziții de putere, gata să rescrie istoria.

Sorin Șerb, 20 septembrie 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.158.208.189