caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Extern



 

Rămas bun, domnule Președinte federal Köhler

de (4-7-2010)

Ca o ştire de genul celei legate de victoria Germaniei – prin reprezentanta ei Lena, la „Eurovision“ (între timp propusă pentru „Bundesverdienstkreuz, împreună cu impresarul ei, Stephan Raab) – să fie detronată de pe prima pagină, este un fenomen rar în peisajul presei germane – inclusiv al celei de bulevard. Şi totusi aşa s-a întîmplat; ştirea a venit în după-amiaza zilei de luni şi „a zguduit întreg peisajul politic al Republicii federale precum un adevărat cutremur“ (comparaţia aparţine revistei „Spiegel“ care a dat imediat ştirea în ediţia ei on-line). Celelalte ştiri sosite, cum ar fi incidentele legate de Israel, criza monedei euro sau situaţia din Grecia au fost „împinse“ mai la urmă. Nu exagerăm dacă constatăm că o întreagă naţiune a rămas stupefiată la aflarea veştii că cel de al nouălea preşedinte al Republicii Federale Germane, Horst Köhler, în vîrstă de 67 de ani, şi-a înaintat demisia. Stupoare, şoc, confuzie.

De ce neapărat demisia? Explicaţia o dă chiar cel în cauză: criticile pe care le consideră nejustificate şi prea dure la adresa unor declaraţii ale sale legate de implicarea militară a Germaniei în Afganistan, declaraţii pe care le-a făcut la Berlin, într-un interviu oferit postului de radio “DeutschlandRadio-Kultur”:

„O ţară de dimensiunile noastre, cu o asemenea orientare către export şi cu o asemenea dependenţă de export, trebuie să ştie că, la o adică, are nevoie şi de o intervenţie militară, pentru a-şi apăra interesele, ca de exemplu căiile comerciale libere, sau combaterea instabilităţii regionale” a declarat Köhler la întoarcerea din Afganistan. Explicaţiile ulterioare ale Administraţiei Prezidenţiale (din pacate prea tardive!) au fost, că Preşedintele se referise de fapt la intervenţiile împotriva piraţilor din Somalia.

„Mi se reproşează lucruri neadevărate, cum că susţin o implicare militare a Republicii federale care nu ar respecta Constituţia, reproşuri cărora nu le găsesc nici o justificare şi dovedesc o lipsă de respect pentru funcţia pe care o ocup“ – au fost chiar cuvintele sale, rostite într-o vădită tensiune, parcă abia stăpînită, alături de el aflîndu-se soţia sa Eva-Luise, cu care a părăsit mână în mână după cîteva minute sala din castelul Bellevue, unde avusese loc această scenă, retransmisă apoi de toate canalele de televiziune.

Horst Köhler s-a născut în 1943 ca al şaptelea din cei opt copii ai unei familii de germani basarabeni, într-o localitate din Polonia ocupată de trupele germane (regiunea Warthegau din „Generalgouvernement”), după ce părinţii săi originari din satul Răşcani (actualmente Rîşkanovka din Republica Moldova, circa 30 de km de oraşul Bălţi), din Basarabia românească la acea vreme, au trebuit să-şi părăsească gospodăria şi locurile natale ca urmare a cedării Basarabiei în iunie 1940, si, conform chemarii „Heim ins Reich” sa se reaseze intr-una din „noile provincii” germane. Nu au stat însă mult timp acolo, fiind nevoiţi să se refugieze din nou în 1944 lîngă Leipzig, de data aceasta în faţa Armatei Roşii ce înainta spre Germania. Au rămas aici pînă în primii ani după sfîrşitul războiului; în 1953 s-au refugiat însă şi de aici, unde se locul dictaturii naziste îl luase cea stalinistă, stabilindu-se în Germania Federală.

Studii de economie şi ştiinţe politice la renumita universitate din Tübingen şi un început de carieră universitară tot aici în domeniul cercetărilor economice aplicate, cu un doctorat cu tema „Relaţia dintre progresul tehnic şi piaţa forţei de muncă”, precum şi activitatea politică în rîndurile Uniunii creştin-democrate (CDU), al cărei membru este din n1981, l-au condus către ocuparea unor posturi de răspundere în cabinetul premierului landului Schleswig-Holstein şi apoi şi în ministerul federal al finanţelor, ajungînd să fie consilierul cel mai important al cancelarului Helmut Kohl în practic toate problemele de economie şi finanţe internaţionale.  Intre1998 si 2000 este preşedinte al BERD (Londra), apoi la propunerea cancelarului Schröder (SPD) devine director executiv al FMI (Washington D.C., funcţie în care militează pentru o transparenţă crecută a acestui for şi pentru o cooperare mai bună cu Banca Mondială. In 2004 candidează la funcţia de preşedinte federal.(604 din 1202 voturi învingînd-o pe Gesina Schwan, iar la 23 mai 2009 este reales (cu 613 voturi) pentru încă un mandat de 5 ani.

A dorit să fie „un preşedinte al tuturor germanilor“, după propriile sale afirmaţii – iar presa din aceste zile tocmai aici îi găseşte o lipsă; se pare că tocmai aici a dat greş – după părerea unor comentatori – într-o încercare de a „redefini într-un fel naţiunea germană“ într-un context contemporan (observaţia aparţine unui comentar de pe pagina lui „Spiegel“). Or, se ştie cît de alergici sunt mediile de aici la auzul cuvintelor „naţiune“, patrie, respectiv patriotism“ şi altele din aceeaşi categorie. Pentru cititorii din România poate suna straniu, ca nişte afirmaţii ale unui preşedinte de stat în care cere „mai mult respect pentru soldaţii noştri“ în misiunile lor din Afganistan în scopul „asigurării libertăţii şi securitatea ţării noastre“ (citate din declaraţiile făcute la „DeutschlandRadio“) să constituie un motiv de reproş din partea majorităţii mass-mediei şi a politicienilor, care au vazut indeclaratiile sale astazi incriminate o justificare economica a unor razboaie duse pe teritorii straine.

Prin mulţimea şi varietatea caracterizărilor făcute de diverşii comentatori – „lipsă de responsabilitate“(„Bild“), „argumentaţie jignitoare“ („Tageszeitung“), dar şi „final de figură tristă“ (Frankfurter Allegmeine Zeitung“) – care în majoritatea lor îl critică fără înconjur pe fostul preşedinte razbate o nota de insatisfactie surda fata de prestatia presedintelui in general si in ultimul timp in special. O senzatie neexprimata foarte distinct, dar parca subinteleasa de aproape toti cei din preajma administratiei prezidentiale si, de ce nu, si de o buna parte atit din guvernamentali cit si din opozitie. Nemultumire fata de aparitiile si declaratiile publice ale unui presedinte care, cu o mina de o usoara dar perceptibila neajutorare, venea cu afirmatii incomode, percepute ca atare de reprezentantii celor mai diferite culori politice: sprijinul vadit, parind chiar partizan, pentru clasa intreprinzatorilor, care i-a atras nemultumirea celor din stinga spectrului politic, dar si o atitudine in anumite privinte perceputa ca „prea conservatoare“ din partea unei mari parti a celor de centru-dreapta (in Germania denumirea de „dreapta“ este in general evitata de partidele opuse „stingii“, pentru a nu fi confundate cu formatiunile de „extrema dreapta“ cu accente neo-naziste). Nu a fost crutat de unii comentatori nici in priinta unor detalii din cariera sa: a fost subliniat faptul ca, in pofida unei cariere de serios si competent profesionist in domeniul economic si financiar, Horst Köhler nu a condus nici o mare firma sau concern, iar pe plan politic nu a avut niciodata o functie de conducere intr-unul din landurile federale. Afirmatia sa „Germania va trebui să devină o ţară a ideilor” nu a convins prea mult.

Cu nici macar o saptamina inainte de „lovitura de teatru” de luni 31 mai se intreba un comentator de la „Spiegel” presimtind parca „cutremurul” din zilele urmatoare „Cum va rezista oare Köhler inca cei patru ani pina la sfirsitul celui de al doilea mandat?” Articolul respectiv era intitulat in bataie de joc „Horst Lübke”, facind aluzie la un episod penibil – poate mai putin cunoscut de cititorii de azi, dar inca prezent in memoria celor din prolitica si din presa – in care Heinrich Lübke – presedintele RFG intre 1959 si 1968 (demisionind si el tot inainte de finele celui de al doilea mandat!) la o intilnire protocolara la cer participau si diplomati din tari africane, s-a adresat intregii audiente cu cuvintele: „Doamnelor si domnilor, dragi negri!”. Evident rautacioasa, aluzia nu facea decit sa reflecte o atmosfera deloc prietenoasa si degajata din preajma unui presedinte, al carui rol in Republica Federala este in principal unul reprezentativ.

Desi speculatiile de genul „ce ar fi fost daca…” nu sunt in general acceptate de observatorii seriosi, ele sunt prezente in multe din analizele evenimentelot politice. De aceea ne-am putea permite si noi citeva remarci. Cum ar fi fost daca un blogger nu ar fi observat ca intre textul aparut pe situl lui „DeutschlandRadio” nu este identic cu cel al lui „Deutschlandfunk”(cel din urma necitind pasajul incriminat!) si nu ar fi adus imediat detaliul la cunostinta intregii prese?

Si ce s-ar fi intimplat daca noua purtatoare de cuvint a administratiei prezidentiale si-ar fi luat in primire postul (dupa ce predecesoruil ei isi daduse demisia cu putin timp inainte!) macar cu o zi inainte de interviul cu pricina? Si poate ca ar fi incercat – si reusit – sa atenueze sau chiar sa corecteze o eventuala impresie nedorita produsa de pasajul incriminat din acel memorabil interviu?

Ca sa-l parafrazam pe Stefan Zweig: a fost poate o „ora astrala” a lui Köhler, in care s-a despartit de o  cariera politica, in care, fara multa experienta de conducere a incercat sa si guverneze, nu numai sa conduca,

Intre timp coalitia intre CDU (crestini-democrati) si FDP (liberali) si-a propus candidatul: Christian Wulff, in prezent prim-ministru al landului Saxonia Inferioara – o figura nu neaparat de prim-plan, dar care dupa cit se vede a reusit sa invinga principalul contracandidat, de fapt o  contracandidata – actuala ministereasa a familiei Ursula von der Leyen (mama a sapte copii), care a avut de luptat cu multe critici aduse proiectului de lege propus de ea de blocare a accesului in Internet in cazul accesarii unor situri cu continut pornografic relativ la minori. Se pare insa ca a cintarit si un alt aspect: doua functii supreme in stat si in guvern ar fi fost ocupate de doua protestante (nu faptul ca ar fi fost doua femei ar fi deranjat!) – o situatie cu care – dupa parerea unor comentatori de la „Spiegel“ – nu ar fi fost pe placul majoritatii conservatoare din Uniunea Crestin-Democrata CDU, unde, se sie, elementul catolic este cel predominant prin traditie.

Deocamdata se asteapta consacrarea definitiva a lui Wulff (o majoritate confortabila in Bundestag il va sustine, contra lui Gauck (fostul presedinte al comisiei pentru cercetarea arhivelor Stasi – candidat propus de SPD si Verzi ) la 30 iunie.

Candidatura lui Gauck a involburat între timp şi mai mult apele. Creştin-democraţii se văd pînă la urmă nevoiţi să-l susţină pe Wulff (aşa cere partidul!) deşi din partea centru-dreaptza a spectrului politic sunt din ce în ce mai multe voci care îşi arată pe faţă simpatia pentru Gauck, o personalitate cu care este în fond greu să nu fii de acord; apariţiile sale la televiziune, dovedind un spirit deschis, cu argumentări logice şi cu experienţa unei vieţi de confruntare cu o ideologie totalitară au apărut în mod vizibil în contrast cu cele ale lui Wulff, o figută incoloră, care nu face decît să repete nişte idei cunoscute ale partidului său, obedienţa sa faţă de „conducerea superioară“ fiind probabil – după cum sugerează nu puţini dintre analiştii politici – calitatea sa cea mai apreciată de partidul d-nei Angela Merkel

Pînă atunci la 15 iunie a avut loc ceremonia oficala de ramas bun a fostului presedinte – cu onoruri militare.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.78.135