Mi-a parvenit, relativ de curând, una din cărţile tipărite la Editura Institutului Cultural Român. Este vorba de \”Întoarcerea\”, avându-l ca autor pe Yotam Reuveny, poet şi prozator de expresie ebraică, dar născut în 1949, la Iaşi, şi emigrat abia în 1964 în Israel – aşadar scrisă în limba română, o română limpede şi curată ca un izvor de apă vie. Autor a 12 volume în limba ebraică (fără să punem la socoteală nenumăratele traduceri, făcute cu precădere, din franceză şi engleză, sau scrierile care i-au fost publicate în italiană, franceză sau galeză), Yotam Reuveny ne-a făcut o surpriză de proporţii cu această poveste dureroasă, de o sinceritate brutală şi – pentru că scrisă, parcă, dintr-o singură răsuflare -, cuceritoare până într-atât încât cititorul (chiar şi cel avizat!) este tentat să acorde mai puţină atenţie originalităţii expresiei artistice (care, de altminteri, l-a impus pe autor în peisajul literaturii israeliene), lăsându-se captivat de conţinutul propriu-zis. Frazele erup cu o forţă covârşitoare, ca dintr-un gheizer, întreaga carte constituindu-se într-un bocet de jale, jalea nealinată şi de nealinat a celui ce cu inocenţă reîntorcându-se în ţara natală, nădăjduieşte că va izbuti să regăsească paradisul pierdut al copilăriei şi al iubirii dintâi, poate singura.
Precum, odinioară, Roberto, protagonistul \”Insulei din ziua de ieri\” a lui Umberto Eco, dar prin alte mijloace – firesc, câtă vreme şi \”povestea\” e alta – , personajul nostru încearcă să depăşească Limita Timp, să-şi recupereze trecutul, recurgând la un îngrozitor efort de întoarcere \”în acel spaţiu-timp în care se zăvorâse totul, o gaură neagră în văzduhul cel mai îndepărtat,[…], era o depărtare de vis în care eram numai noi […], era satul şi tu erai acolo, tu erai satul şi ora era veşnica oră a amurgului […]când încercam să mă apropii de tine[…], însă gravitaţia negativă mă respingea, mă arunca, cădeam, mă sfărâmam, auzi, ţipam în cele şapte limbi pe care le-am adunat de atunci, însă nu mă auzeai[…]\”.
Imensa traumă a copilului scos din mediul său, despărţit cu brutalitate de fetiţa pe care-o iubea cu inocenţă, de mormântul mamei – mama sa \”de pământ\” – şi de femeia ce-l crescuse – mama sa \”de floare\”, îl va stigmatiza pe tânărul Yotam, urzindu-l suferinţei fără sfârşit a neadaptatului: \”Şi cu ce spaimă, îţi spun, descopeream că nu mai aveam un loc de unde veneam, nu mai aveam loc de naştere, nu mai aveam nici un loc de pornire sau de reper, nu mai aveam un loc din care să-mi vină visele […], nu mai aveam nimic sub picioare, nici timp şi nici ţărână, eram un prunc de paisprezece ani, îţi dai seama, fără limbă şi fără nimic, jefuit de amintiri, de locuri şi de numele locurilor, de oameni şi de numele oamenilor […], şi ziceau Ai Mei că trebuie să plec, să plecăm toţi, imediat, a venit Aprobatul, ce-o fi şi ăsta, unde, Doamne, mi-au spus un nume, […] era departe de tine, am fugit, am trecut pe lângă casa ta, nu puteam să te chem, era târziu, m-am ascuns lângă gard şi te-am văzut când ai trecut cu ceaunul, te-am chemat în şoaptă, nu m-ai auzit aşa cum nu mă vei auzi decenii, secole, să vii cu mine, să ne răpim, să ne ascundem, să ne inventăm o stea, am fugit, m-am ascuns printre copaci la marginea Prutului, mi-era groaznic de frică […], era pedeapsa înaintea crimei, cum aveam să înţeleg mai târziu, dar încă eram lângă tine, m-au căutat, m-au găsit, m-au bătut că am fugit de ei, că m-am ascuns, că nu eram fericit să plec cu ei să mă salveze, spuneau Ai Mei, şi nu mai înţelegeam nimic, auzi, de ce să mă salveze, de cine, şi câinele vostru lătra într-una\”.
Curând după revoluţia din 1989, Yotam va reveni în România, în calitate de trimis special al \”Galei Zahal\”, postul de radio al armatei israeliene şi, peregrin bezmetic pe tărâmurile copilăriei – pentru că se va întoarce în sat -, îşi va revedea colegii şi rudele dinspre mama sa \”de floare\” (pe care, între timp, \”o luase cancerul\”, ca şi pe mamasa \”de pământ\”!… Aceştia \”s-au bucurat de mine sau de ce le-am dat, m-am bucurat de ei\”; şi, nu în ultimul rând, îşi va căuta cu spaimă şi disperare iubita despre care, ciudat, nimeni nu poate/nu vrea să-i dea vreo relaţie: \”[…]nu voiam să o întreb pe mama lui Răzvan nimic, să nu am confirmarea lucrului de care mă temeam, că nici de data asta nu voi da de tine, taică-tu era acasă, ştia de la vecini că l-am căutat, am stat puţin de vorbă, mă recunoştea, sau aşa zicea […], i-am dat bineînţeles ofrande de cafea şi bani, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat de tine, nu m-aş fi mirat dacă şi el mi-ar fi spus că nu ştie unde eşti, era o conspiraţie contra mea, sau, poate, o ocrotire, o povaţă de la un necunoscut, să nu încerc să te întâlnesc, spre binele tuturor, […] mi-a dat adresa ta la Ploieşti […], nu erai o himeră, existai, puteam să vin la tine[…]\”.
O speranţă nebună şi o luciditate amară se împletesc, se resping, se atrag, se ciocnesc pe tot parcursul cărţii. O iubire lipsită de orice echivoc îl leagă pe Yotam de ţara în care s-a născut şi pe aceste două iubiri, care sunt, până la urmă, una singură, se clădeşte întreg edificiul cărţii: \”În acea zi de decembrie m-am tot învârtit prin casă, am ascultat ştirile la câteva posturi străine. Aşteptând, ştiind că-i o nebunie, să se spună ceva despre tine, sau chiar să te aud, să mă chemi să vin, şi n-am mai putut, mă sufocau glasurile care veneau de la aparat, se prefăceau în mâini care se apropiau şi mă sugrumau, că am tăcut toţi acei ani şi nu am făcut nimic, am tăcut şi am închis ochii, când trebuia să ţip, să urlu, să jonglez cu medaliile mele la ONU, mi-era ruşine că voi nu faceţi nimic, popoarele mele gemene erau popoare de laşi, unul s-a lăsat ars şi ucis de toţi, de nemţi şi de voi, şi celălalt a lăsat comuniştii să facă din el ce voiau[…]\”.
Că depăşirea Limitei Spaţiu-Timp nu poate fi decât o splendidă dar amară utopie, Yotam Reuveny n-avea cum să nu ştie. Aşa cum de altfel ştim cu toţii că Timpul nu poate fi învins şi că, de fapt, ÎNTOARCEREA nu există. Asta nu înseamnă că nu încercăm mereu, cu îndârjire, cu încăpăţânare, să luptăm împotriva evidenţei şi să nădăjduim nebuneşte că vom învinge. Nu izbutim decât să ne amăgim. Dintr-o astfel de încleştare nu putem ieşi altfel decât învinşi. De aceea, cred eu, cartea lui Yotam Reuveny mai poartă un titlu, un titlu secret care lipseşte de pe copertă. Ea s-ar putea numi, tot atât de bine, ÎNFRÂNGEREA.
După ce am citit-o cu sufletul la gură, parcurgând întregul traseu iniţiac al autorului, am descoperit şi adevărul, care este dezvăluit fără menajamente: \”[…] Timpul ne-a biruit, ne-a despărţit pentru totdeauna […] numai cei care rămân într-un timp comun pot să-şi găsească, la sfârşit, picioroangele proustiene […] cei plecaţi, cei exilaţi în alt timp trebuie să recunoască că picioroangele lor s-au rupt […] ei nu-şi vor regăsi niciodată Timpul […] dar ispita va fi prea mare ca ei să poată să i se pună în cale, vor înscena tot felul de viclenii […] şi dacă nu se vor elibera de prizonieratul acesta vor înnebuni, probabil, sau, dacă-i în firea lor, vor renunţa […] se vor mulţumi cu un prezent care nu poate fi deloc absolut, că nu are nici o bază […] şi niciodată nu-l vor putea ţine drept, cum mă clătinam eu la uşa ta când mi-ai spus, DAR EU NU VĂ RECUNOSC PE DUMNEATA, DOM’LE (subl. mea, N.B.).
Duritatea inocenţei. Drumul şi căutarea lui Yotam se sfârşesc chiar în uşa femeii cu un copil în braţe şi altul prin preajmă. Jocul himerelor nu mai poate continua, pentru că autorul nu se mai poate autoamăgi: \”Timpul ne schimbase total, ne făcuse cu totul alţii. Răzvan nu m-a recunoscut, nici Maria, nici directorul şcolii, nimeni din cei din sat şi, în special, cei care s-au jurat că m-au recunoscut, era imposibil […]eram un străin pe care-l vedeau pentru prima oară […] aveau alte lucruri să-şi întipărească în minte decât faţa unui copil plecat […] nimeni nu recunoaşte pe nimeni […] eu nu-l recunoscusem nici măcar pe Răzvan […] mă prefăceam că-l recunosc şi se prefăcea că mă recunoaşte […] nu aveam nici o fotografie de-a noastră aşa cum fusesem atunci ca să ne-o facem mască […] când stăteam la iaz, ca astfel să ne apropiem cât mai mult cu putinţă de ritualul Kabuki al întoarcerii, pe care eu îl voiam, sau credeam că-l vreau, ca pe ceva în sine, căci deja nu mai ştiam ce să fac cu el, era inefabil\”.
Asta-i tot. Ce s-a mai întâmplat pe urmă cu Yotam nu ştiu, dar sunt convinsă că voi mai auzi de el vreodată. Cineva care a putut îndura o asemenea întoarcere-înfrângere, convertind-o, ulterior, într-o foarte mare victorie, nu poate fi decât un om cu totul de exceptie. Şi un scriitor pe măsură.
Yotam, îţi aşteptăm cartea următoare! Noi te vom recunoaşte întotdeauna.