caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

Cu ce gânduri îmi părăsesc ţara?

de (11-10-2009)

De câteva zile, în mailul meu şi pe măsuţa de lângă laptop sunt două obiecte de o importanţă majoră pentru tot ce înseamnă relaţia mea cu România: un bilet dus-întors pe ruta Bucureşti – New Delhi şi o viză pe un an de zile pentru India. Sigur, plecarea către un alt colţ al lumii nu are nimic din dramatismul plecărilor definitive (mă gândesc acum la toţi exilaţii şi auto-exilaţii români, începând chiar cu bătrânul Caragiale); e doar o călătorie ceva mai îndelungată… nimic altceva. Cu toate acestea, multe dintre ideile pe care le-am vehiculat de ceva vreme în revista „Acum” şi nu numai, vor trece în curând testul validităţii. Voi putea verifica în curând dacă substratul etnic pe care îl purtăm fiecare dintre noi înseamnă nu patetism gratuit, ci luciditate şi pragmatism; voi vedea de asemenea dacă de la o distanţă rezonabilă, ţara aceasta est-europeană se poate reabilita substanţial nu prin trecutul şi prezentul ei politic, ci prin cultura ei, atâta câtă e; voi constata în ce măsură dincolo de zgomotul de fond al ziarelor şi televiziunilor româneşti contemporane se mai ascunde o altă Românie pe care nimeni nu o poate percepe tocmai din cauza fundalului.

Oricum, personal am un enorm avantaj. În vremuri de criză, cei mai avantajaţi dintre români sunt profesorii de ştiinţe umaniste. Cel puţin câteva ore pe zi, cinci zile pe săptămână, oamenii aceştia vorbesc despre universuri ficţionale, despre realităţi culturale în care nu pică guverne, nu se iniţiază moţiuni de cenzură şi nu se negociază coaliţii de guvernare. Asta este de fapt semnificaţia profundă, întotdeauna actuală, a sintagmei „rezistenţă prin cultură”. Retragerea într-un spaţiu alternativ, mereu revitalizant. Dacă reuşeşti ca, departe de zgomotul patriotard al zilelor noastre, să transferi toată această lume cât mai departe de peisajul românesc debusolant de azi, atunci se pot crea premizele unui patriotism autentic, non-declamativ. În ţară, politicienii noştri sunt, din păcate, atât de greu de ignorat (ei te asaltează oriunde ai merge şi orice ai face); în afara ei, figurile palide ale politicii româneşti devin din fericire şi mai palide, sper suficient de palide încât să nu mai conteze absolut deloc.

În România, nu m-am putut niciodată amuza la auzul declaraţiilor agramate ale unor indivizi puternici şi fără şcoală. Oricât aş fi vrut, platitudinile rostite de oamenii politici, umorul lor involuntar, nu mă puteau bine-dispune pentru simplul motiv că ştiam foarte bine că toţi aceşti oameni de plastilină iau decizii care m-ar putea afecta. Nu aveam, deci, alternativă. Să schimb canalul tv se putea dovedi periculos: deciziile în România se iau la televizor, marile reforme tot la televizor se proclamă. Nu am avut, deci, niciodată luxul de a-i ignora cu adevărat pe toţi aceşti politruci care domină viaţa politică românească. La câteva mii de km depărtare, însă, odată ce au devenit relativ inofensivi, poate că portretele lor vor căpăta doza de ridicol pe care o merită.

Şi acum, îmi permit un mic şi naiv exerciţiu de imaginaţie: când mă voi fi întors în ţară, sper să găsesc o Românie în care cetăţenii ei să nu cunoască numele tuturor miniştrilor din cabinet. Căci, într-o ţară normală, un ministru are atât de multe de făcut încât apariţiile sale televizate ocupă un rol marginal în ceea ce înseamnă activitatea sa. Apoi, într-o ţară cu sisteme funcţionale, nici n-ar trebui să mă intereseze cine este Ministrul Economiei, spre exemplu. El nu va fi altceva decât un administrator de sistem, un individ care va asigura continuitatea proiectelor. Visez la politicieni lipsiţi de spectaculozitate în spaţiul public; visez la politicieni care să nu mai facă rating. Asta ar însemna un discurs calm, lipsa total de invective . Mai visez şi la ziua când pahare de apă nu vor mai fi aruncate în prime time direct înspre adversarul politic.

Cât despre patriotism, mă tem că voi continua să cred că el e mai degrabă util prin luciditatea sa, prin forţa sa de exorcizare a metehnelor şi nu prin caracterul lui festivist. A aduce în prim-plan tare ale societăţii în care trăieşti nu e un moft sau o simplă dorinţă de a epata, ci într-un fel o datorie inclusiv faţă de cei care au murit în decembrie 1989. Practicarea acestui exerciţiu de civism este cu atât mai necesară cu cât am experimentat deja, cu efecte dezastruoase, atât naţionalismul cât şi exagerările dreptei legionare. Am văzut că evoluţia unei societăţi nu urmează întotdeauna şi indiferent de reacţia noastră un drum ascendent. Ca în pelicula de Oscar „The Curious Case of Benjamin Button”, putem parcurge atât de uşor drumul invers: ne putem trezi pe nesimţite în plin infantilism social, putem face atât de uşor alegeri greşite care să anuleze decenii de evoluţie firească.

Pe parcursul ultimelor luni, am fost acuzat de multe lucruri, toate reducându-se în esenţă la o singură şi fundamentală acuză (îmi cer scuze pentru patetismul ei!): că nu îmi iubesc ţara! Răspunsul meu este tranşant: nu o iubesc şi nici nu trebuie să o iubesc. Ţările nu se iubesc, ci se respectă. În cazul în care este posibil. Dacă nu, trebuie să vedem ce îi lipseşte unei ţări pentru a fi respectată. Statul e o entitate abstractă, sumă de paradigme şi sisteme administrative. Cetăţenia română este un dat nu o construcţie asumată individual. Or, faţă de lucrurile care îţi sunt în felul acesta „date” nu se dezvoltă sentimente de natură intimă precum iubirea sau ura. Poţi fi nostalgic faţă de spaţiul în care te naşti, faţă de peisajele familiare copilăriei sau tinereţii tale. Poţi iubi sau detesta oameni concreţi, cu nume şi biografie reală, poţi manifesta simpatie faţă de personaje istorice sau politice. Statul, însă, nu poate cere de la tine astfel de sentimente. Faţă de stat, ai întotdeauna reacţii lucide şi argumente. Ele trebuie acceptate în mod raţional. Cât despre oameni, ei sunt, aşa cum se întâmplă oriunde aiurea pe planetă, de toate soiurile. Cu ei trebuie să interacţionăm personal şi nu să-i subsumăm unei etnii anume.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Ce_Ci: (11-10-2009 la 00:00)

    Baftă, Ovidiu!
    Deus tecum.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.183.183