PÂNĂ ÎN 2002, târgovişteanul George Geacăr (n. 1953) a publicat doar două plachete de versuri, alcătuite, şi ele, cu maximă parcimonie. „Intâmplări cu creierul meu” (Cartea Românească, 1997), distins cu premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, cuprinde doar treizeci şi două de poeme, iar placheta „Concert pentru coarde vocale şi nervi” (C. R., 2002), numai patruzeci şi opt. Cu toate acestea poetul posedă, mi se pare, un univers distinct, construit cu multă migală, un spaţiu al său, conturat în baza unui program depoetizant, aplicat cu severitate, într-un soi de chirurgie nemiloasă a realului şi a propriei condiţii.
Prima carte includea poeme reunite sub semnul unei sperate „ieşiri din tunel”, nutrite, aşadar, în ciuda unei lucidităţi dureroase şi a unui scepticism uneori aproape morocănos, de iluzia accederii la lumină: „miros de câmp/ chiar astfel visez: broboane de rouă/ iarbă jilavă, câmp gâlgâind.// nu un nenorocit de tunel.// aş sări într-un picior, aş ţipa,/ aş săruta pe oricine,/ aş scrie./ dimineaţa mă scuipă gol în lumină./ ies din tunel./ îmi frec pleoapele./ chiar astfel: ies din tunel”. În cea de-adoua, iluzia e sever reprimată, iar programul depoetizant se radicalizează definitiv – dovadă poemul următor, aşezat şi pe coperta a patra: „dezavantajul pe care-l am/ mă-mpiedică să văd lucrurile cum aş vrea: direct/ fără iluzii semnificaţii culturale implicare. curiozitate/ şi atât. retină avidă şi degete gata de scris. vreau/ să văd aglomeraţie umană în stradă şi să scriu/ aglomeraţie umană în stradă. vreau să văd zugrăveala/ veche a camerei şi să scriu zugrăveala veche a camerei. vreau să văd curtea domnească fără rost/ sub soarele incandescent şi să scriu curtea domnească/ sub soarele incandescent. dar se vede clar că vorbesc/ despre cu totul altceva şi anume despre spaimă. ştiu/ ce e spaima: curtea domnească zăcând fără rost./ imaginea ei de ruină penibilă. deja plutesc peste/ lucruri. fâl-fâl porumbelul păcii iar ai ratat. iar/ ţi-a ieşit un poem.” („Camera de luat vederi”). Sigur, e aici un pic de figuraţie, alături de un mic sofism: scriem realităţi sordide, exorcizăm orice umbră de poezie şi eşuăm fatal (dar, poate, şi salvator?) în poezie. Programul poetului depăşeşte însă sofismul acesta, căpătând consistenţă tocmai prin agresiunea realului, prin feeria lui întoarsă, neagră, sordidă şi, uneori, de-a dreptul infernală. George Geacăr nu se fereşte să numească spaţiul în care simte cum se consumă în chip absurd, aneantizant, propria-i existenţă, unde i se spulberă orice speranţă, unde el însuşi îşi reprimă metodic şi cu sânge rece orice amăgire, cu numele său real, scris întotdeauna cu literă mică: târgoviştea, românia, curtea domnească, micro doişpe, camera solitudinii sale încrâncenate, îmblânzită de prezenţa motanului pet, care, aidoma celui al romanticului Dionis, îşi desfăşoară solilocviile sale mute, de mască a poetului însuşi: „unii spun că decât în târgovişte/ mai bine la bucureşti/ unii spun că decât la bucureşti/ mai bine la Paris/ unii spun că decât în românia/ mai bine în lumea virtuală/ din care apeşi escape/ dacă nu-ţi mai convine. unii spun că existenţa gri îi doboară/ unii spun că alcoolul e o soluţie/ unii cred că important este/ să ai pe cine da vina./ iar trandafirului meu japonez/ nu-i pasă deloc de toate astea/ nu pentru că n-ar şti/ căci eu i-am spus.” („cugetările motanului pet”).
George Geacăr cultivă un esenţialism sui-generis, întrucât scrie o poezie a realului sordid, aneantizant, aşadar, măcar în primă instanţă, a amănuntelor. El însuşi se declară un adept al lirismului trecut răbdător prin alambic, distilat îndelung, înţelegând, probabil, prin această distilare, nu o acţiune tenace de îndepărtare a reminiscenţelor lumii concrete, dar a oricărei umbre de poetizare. Poemele sale sunt adesea mici „scene”, de o anume epicitate, tablouri în culori întunecate, mici reportaje (declarate ca atare) ale abrutizării provinciale, ale nonsensului, ale pustiului interior şi exterior, realizate cu o necruţare sarcastică (de sine) sau cu un zâmbet amar şi încrâncenat: „în gara târgovişte sud e un câine/ nu un câine de pluş/ cu limba roşie atârnând/ ci un câine adevărat/ fără mandibulă.// cum îl vezi îi arunci/ un sfert de covrig/ iar el şterge cu limba/ un metru pătrat de pavaj/ până-nghite cumva.// până vin trenurile/ mulţi aruncă bucăţele de pâine/ ca să vadă chestia asta. Aşa/ timpul trece mai repede”: („fără milă. reportaj”). Din asemenea notaţii crude, în limbaj direct, despodobit cu intenţie, acumulate răbdător, alăturate una alteia, se naşte imaginea unui spaţiu alienant, în esenţă bacovian, al singurătăţii fără remediu, al râsului „în hî, în ha”, al cărui corespondent ar fi, la George Geacăr, sfârşirea poemului în „hm!”, al derivei generalizate, al confuziei. Emblema lui e cartierul micro doişpe, cu blocuri sordide şi platouri de ciment, cu graffiti caracteristic, cu orizontul închis şi cu cerul lipsit de transcendenţă, devenit pântec de leviathan: „aici nu e tibetul/ aici e platou de ciment între blocuri/ aici nu e peştera cu inscripţii/ aici scrie pe ziduri:/ noi suntem ăia/ de care a zis mă-ta să te fereşti/ fuck the world/ fuck the police/ de-aici nu iese nici musca ne/ fu/ tută// aici la interferenţa culturilor/ în micro doişpe/ la poalele vulcanului./ cu siguranţă ăştia nu se mai satisfac privind.// e tăiată funia mu de lumină/ din creştet./ nu vom urca la cer. De-aia/ coboară cerul peste noi/ suntem în burta lui cenuşie/ orbecăim spre şambala”. În acest deşert răsfrânt în memorie semnalizează totuşi, aidoma unei flori de scaiete, aspre dar vii, un admirabil poem de dragoste: „am aflat c-ai ajuns în america/ iar cercelul tău de adolescentă/ e-n nisipul mării negre de şaisprezece ani// ai văzut inşi scormonind// ore-n şir lângă stânci. În şaisprezece ani/ eu am mai fost la mare/ dar nu la năvodari// unde e cercelul tău. Frunze în piatra/ spartă ai văzut? Eu aud foşnetul/ iar cercelul tău/ îl văd căzând în noaptea aia/ lângă tabără lângă camping şi pe tine/ te văd/ cum atingi asfaltul american cu un pantof întâi/ apoi cu celălalt şi trânteşti/ portiera. Ai în gene/ holograme de amuzament/ dar şi lacrimi: un bărbat/ scormonind în nisipuri/ la năvodari. Romania.” („cercelul de aur”). În asemenea versuri aflăm fulguraţia de lumină care, aidoma verdelui crud bacovian, dă sens încrâncenatei îndeletniciri a lui George Geacăr de a fixa întunericul pe o pânză neagră.
DACĂ nu mă înşel, cel de-al treilea volum de versuri al lui George Geacăr, “Eu. Zise el” (Editura Vinea, Bucureşti, 2005, 84 pag.) a beneficiat de mai puţine semnalări şi analize ca precedentele. Situaţia are, cred, două explicaţii. Prima ar fi mobilizarea, în ce-l priveşte pe autor, a interesului comentatorilor (pro sau contra) faţă de o altă carte a sa – “Marin Preda şi mitul omului nou”. A doua poate fi postfaţa lui Al. Cistelecan, plastică şi pătrunzătoare, care le “ia apa” eventualilor recenzenţi, spunând, în esenţă, cam tot ce se poate spune despre poezia lui George Geacăr.
Postfaţa în discuţie debutează cu o sumă de ironii la adresa micului spectacol contradictoriu pe care-l dau cei câţiva comentatori ai primelor două volume prin eforturile (necoordonate) de situare ca optzecist, post-optzecist sau pre-optzecist ori de aproximare a valorii şi noutăţii “reţetei” poetului. Dar continuă şi se sfârşeşte prin includerea fatală a lui Al. Cistelecan însuşi (care aderă la ideea că poetul ar fi un minimalist sau, cu un alt termen (pe care eu însumi l-am utilizat), un esenţialist, dar unul “cu ambiţii maximaliste”) în acest mic teatru al receptării pe care-l ironizează.
ÎNCERCĂRILE de situare a poetului George Geacăr în peisajul nostru poetic, marcat de mărunte (dar gălăgioase şi pline de ifose) dispute între promoţii şi generaţii care tot apar din cinci în cinci ani şi chiar mai des, sunt totuşi justificate prin faptul că, născut în anul 1953 şi debutând în presa literară în 1979 (dar publicând sporadic), el şi-a tipărit prima carte (“Întâmplări cu creierul meu”) abia în 1997. Era aproape imposibil ca generaţia căreia îi aparţine biografic (nu însă şi bibliografic) să nu-şi lase amprenta asupra scrisului său. Pe de altă parte, nefiind marcat definitiv prin dezvăluire, stilul său rămânea permisiv faţă de alte mesaje, cu nuanţările ori cu încercările lor de schimbare. Urmele acestei condiţii se văd pretutindeni în volumele poetului.
George Geacăr este, dincolo de toate, un solitar. Atât din punct de vedere existenţial, cât şi literar. Trăind însă frustrările acestei condiţii şi aspirând în secret (dar şi în zadar) către solidarizare. Originalitatea demersului său liric (câtă este sau câtă i se poate concede) vine tocmai din această condiţie de marginal şi de frustrat. Minimalismul (sau esenţialismul) este evident, dar are (cum o subliniază şi Al. Cistelecan) notele sale aparte. Trebuie spus însă că el este programatic şi indus cu metodă şi obstinaţie unui temperament liric care este posibil să fie din altă substanţă. În orice caz, în fruntea primului volum se află o “Legendă” în parte ironică, în parte uşor edulcorată, privind puterea salvatoare a poeziei şi condiţia de nedreptăţit a poetului. Poemele din acel volum nu sunt altfel. Pentru moment, poetul scrie simultan în două registre. În timp, el elimină, obstinat, din propriile texte, care tind să ia aspectul de jurnal sau de reportaj, orice umbră de poetizare.
ASPECTUL DE JURNAL se menţine şi în „Eu. Zise el”, prin urmare şi componenta biografică. Dar este un biografism sui-generis: nu al omului social, ci al scriptorului: “spune ce ţi se întâmplă. spune tot/ despre ce ţi se-ntâmplă. e uşor să cerni ziua de ieri/ e uşor să arăţi cu degetul. greu e să spui/ ce e chiar acum”. Spunerea este, aşadar, mai importantă decât propriul ei obiect. Întâmplările nu sunt atât ale exteriorului, cât ale interiorităţii, nu sunt experienţe ale vieţii, ci ale scrisului. Realul devine, astfel, cale de acces, iar minimalismul e pur formal, subminat sau chiar trădat, ca în finalul acestui text: “un lucru atât de durabil/ clătinarea apei în pahar./ imaginea ei/ joc de lumini şi umbre proiectat pe perete/ născut din nimic/ se va întoarce în nimic de îndată ce degetul tău/ se va opri. el apare/ de câte ori loveşti paharul cu unghia. tu// de câte ori lovesc eu/ lumea cu unghia”.
Poemele sunt rodul explorărilor şi al imersiunilor. Pe orizontală primele, pe verticală celelalte. Măcar la prima vedere. Pentru că, în esenţă, rezultatul e acelaşi. Suprafaţa este obsedată de adâncimi, poezia pare a fi şlefuire obstinată până la transparenţă, până la transcendenţă: “să lustruieşti piatra este o meserie grea// să lustruieşti lentile de piatră/ până la transparenţă/ e şi mai greu// poate nu reuşeşti chiar atât dar/ lustrul pietrei dacă e ca oglinda/ şi îţi vezi acolo chipul viu/ asta nu e puţin.// aici însă e vorba să atingi piatra/ şi piatra să te atingă cu degetul ei.// să sune stins piatra şi trupul să fie atins.// dacă s-ar întâmpla aşa/ ar fi o şansă”. E de observat şi ecoul din Nichita Stănescu. De cealaltă parte, imersiunea nu rezolvă altfel lucrurile, dar justifică oarecum metafizica inclusă şi procedeele poetizante: personificarea (“apa în baie cade grijulie pe ţevărie/ cu degetul la gură”), comparaţia (“numai să fie linişte să pot auzi/ glasurile ca un radioamator emoţionat şi febril”), metafora şi inversiunea (“lamentaţia părului n-o auzeam/ cînd eram copil/ din cauza zumzetului maşinii de tuns”).
Sunt însă în volum şi câteva poeme care depăşesc, printr-o notaţie aspră sau tandru-nostalgică, sofistica deghizată a reflectării şi obsesia căii de acces. Iată, de pildă, acest fragment de viziune aproape nemiloasă: “tata/ după paisprezece ani în noroi. nu părea să-i lipsească ceva./ i-am văzut bastonul/ cu cap de fier. nu mai bocăneşte de paisprezece ani cu el/ neliniştit nu e/ ar putea să bocănească din nou ameninţător/ dac-ar fi cazul. tata înjura chirurgii fiindcă voiau/ să-i taie piciorul atacat/ de arterită diabetică/ tata urla pe coridoarele spitalului de la mănăstirea dealu./ tata a venit din caucaz cu un glonţ rusesc în picior/ tata înjura generalii care au întors armele şi i-au/ lăsat în rusia/ tata înjura comuniştii care i-au tăiat pensia iovr/ pentru c-a luptat în est./ tata a-ngropat cu el multă furie/ n-are cum să se plictisească. i-au strâns oasele/ i le-au pus într-un colţ. tata stă acum/ în colţul gropii într-un săculeţ de pânză/ tata tremură în noroi sub pânza albă stropită cu vin […]”. Dar, ca să preiau o constatare a autorului, şi aceste notaţii necruţătoare devin, în context, un poem. Amar, dureros, aspru, despodobit, scris, ca mai tot volumul, cum s-ar spune, cu degetele de la mâna stângă şi cu unghia pe tencuială, dar un poem.