caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Ultimul spasm al comunismului: valul revoluţionar din 1989

de (5-7-2009)

Eroziunea ideologică a fost una dintre principalele cauze ale marelui naufragiu.

Putem vorbi într-adevăr despre mizeria utopiei marxiste, despre epuizarea capitalului emoţional şi simbolic pe care se întemeia sistemul minciunii, fricii, suspiciunii şi delaţiunii. În iunie 1989 se aniversează bicentenarul Revoluţiei Franceze.

Cu acest prilej, principalul ideolog al gorbaciovismului, Aleksandr Iakovlev, ţine un discurs în care condamnă sacralizarea violenţei în concepţia leninistă. La Moscova se publică operele unor Soljeniţân, Pasternak, Koestler, Conquest. Se vorbeşte oficial despre valori umane universale, despre demnitate, libertate, stat de drept.

Andrei Saharov este membru al Congresului Deputaţilor Poporului, de la a cărui tribună proclamă necesitatea democratizării reale a sistemului sovietic. Ideea de proprietate privată încetează a mai fi diabolizată. Este limpede că URSS se îndreaptă rapid către abandonarea paradigmei întemeiată pe războiul claselor. În plus, noua viziune în politica externă implică renunţarea la doctrina Brejnev a suveranităţii limitate.

În China, însă, conducerea postmaoistă se agaţă de vechile dogme, mai ales în plan politic. Modernizările susţinute de Deng nu înseamnă şi deschidere către pluralism. Vizita lui Gorbaciov la Beijing îi stimulează pe protestarii din Piaţa Tienanmen. Unii lideri, în frunte cu secretarul general al PC Chinez (epurat în iunie sub acuzaţia că a cedat forţelor contrarevoluţionare), cer dialog cu manifestanţii. În cele din urmă, triumfă linia dură. Sub ochii întregii lumi, are loc masacrul din 4 iunie. Dogmaticii de la Bucureşti, Sofia, Berlin şi Praga îşi freacă satisfăcuţi mâinile sperând că Gorbaciov îşi va tempera pornirile „revizioniste”. Nu trece o zi fără ca presa din aceste ţări să nu condamne reformele.

În Ungaria, reabilitarea postumă a lui Imre Nagy este marcată de ceremonia reînhumării fostului premier şi a camarazilor săi condamnaţi la moarte prin spânzurătoare în iunie 1958. Liderul F.I.D.E.S.Z., Viktor Orban, rosteşte un discurs istoric, avertizându-i pe comunişti că nu au dreptul moral să se prevaleze de memoria celui pe care l-au asasinat.

„Nu ne răpiţi martirii”, spune Orban, invitându-l pe premierul Miklos Nemeth să părăsească ceremonia la care participă peste o sută de mii de oameni, o retrăire a demonstraţiei din 23 octombrie 1956. Se produce în aceste zile o renaştere a societăţii civile în statele Europei Centrale. Strategia noului evoluţionism, a revoluţiei autolimitate, preconizată de Adam Michnik şi Jacek Kuron, dă roade.

Frontul Patriei, organizaţie-satelit a partidului comunist, se autonomizează, iar liderul său, Imre Pozsgay, trimite semnale clare că este dispus să dialogheze cu opoziţia. Conducerea PMSU este tot mai derutată, în timp ce Opoziţia Democratică îşi formulează exigenţele cu maximă claritate.

Între liderii care se afirmă: Janos Kis, Gabor Demszky, Balint Magyar, Miklos Haraszti. În cadrul opoziţiei de orientare conservatoare, viitorul premier Jozsef Antall joacă un rol tot mai important. Peste doar câteva săptămâni, începe exodul turiştilor est-germani, facilitat de atitudinea cooperantă a autorităţilor maghiare.

„Prietenia veşnică şi de nezdruncinat dintre R.P. Ungară şi R.D.G.” se dovedeşte astfel un ridicol clişeu propagandistic, un balon de săpun. Pentru observatorii avizaţi, viitorul R.D.G. devine tot mai îndoielnic: hemoragia demografică se combină cu intensificarea mişcărilor autonome interne (eco-pacifiste, protejate de Bisericile catolică şi luterană). Tot la Budapesta îşi găsesc refugiul sute de cetăţeni români care izbutesc să treacă graniţa ca turişti. Se formează comitetul „România Liberă”, spre furia nedisimulată a regimului Ceauşescu.

Polonia este din nou în avangarda marilor schimbări: P.M.U.P. condus de Mieczyslaw Rakowski întelege că recursul la violenţă a devenit contrapoductiv, că există riscul unei greve naţionale care să paralizeze complet ţara. „Reinventarea politicului” înseamnă acum deschiderea către dialog, acceptarea garanţiilor mutuale ale unei tranziţii paşnice.

Masa Rotundă devine deci metoda prin care se evită războiul civil, fracţionarea corpului politic, rivalităţile fratricide. Radicalii ambelor grupări sunt frustraţi, acuză „trădarea” comisă de moderaţi (efectele acelor acuzaţii vor fi vizibile în 2006-2007). Este însă clar că Moscova nu va interveni, că a sosit clipa alegerilor libere şi că, oricare ar fi rezultatul, Gorbaciov nu va utiliza forţa.

Victoria Solidarităţii a fost un eveniment într-adevăr epocal, cum epocală a fost şi decizia comuniştilor de a ceda puterea (ori măcar unele componente ale acesteia). Tadeusz Mazowiecki, intelectual laic catolic, apropiat ca idei şi personal de Papa Ioan Paul al II-lea, devine premier, inaugurând un nou ciclu al istoriei europene şi mondiale.

Războiul Rece se apropie vertiginos de sfârşit (a se vedea în acest sens cartea lui Tony Judt, „Epoca postbelică. O istorie a Europei după 1945”, Editura Polirom, 2008, cu postfaţă de Mircea Mihăieş). Spasmul final al comunismului în Europa Centrală are loc fără lupte de stradă, fără baricade, fără tancuri, fără gaze lacrimogene şi baionete.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.62.170