Recent, într-un cadru artistic, a avut loc lansarea volumului intitulat \”Iluzia anticomunismului\”, apărut la Editura Cartier din Chişinău.
Ambiţia autorilor este de a propune o serie de lecturi critice ale Raportului Final al Comisiei prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste. Profit de acest prilej pentru a relua unele dintre intervenţiile mele pe blogul lui Cristian Pătrăşconiu pe teme legate de aceste evaluări critice. Unul dintre cei patru coordonatori este criticul literar C. Rogozanu. Domnul N.S. Dumitru, pe care dl Rogozanu nu l-a recunoscut la acea dezbatere de la MNAC, era în 1990 prim-vicepreşedintele FSN. El a fost principala persoană, alături de Gelu Voican-Voiculescu, implicată în îndeplinirea ordinului lui Ion Iliescu de aducere a minerilor la Bucureşti. Leninist impenitent, N.S. Dumitru nu a abdicat de la „iluziile comunismului“. Din câte mi s-a relatat, la discuţia de la MNAC, N.S. Dumitru a „explicat“ pe larg necesitatea sacrificiilor umane pentru împlinirea scopurilor progresiste ale doctrinei marxiste. Iacobinii au justificat întotdeauna băile de sânge prin „idealuri luminoase“…
Găsesc bizar faptul că autorii nu examinează serios mandatul Comisiei prezidenţiale formulat în decizia preşedintelui Traian Băsescu din aprilie 2006: „analiza instituţiilor, metodelor şi personalităţilor care au făcut posibile crimele şi abuzurile epocii comuniste“. Nu a fost nicicum obiectivul Comisiei pe care am coordonat-o să scrie un fel de „manual unic“. Ar fi fost o aberaţie. Dimpotrivă, cum se menţionează clar în nota Editurii Humanitas de la începutul volumului, Raportul este o sinteză pornind de la care vor începe noi explorări. În „Slavic Review“ a apărut, în 2007, recenzia lui Charles King, Raţiu Professor la Georgetown University, la Raport. În răspunsul meu, mulţumindu-i pentru analiza pertinentă, am fost de acord că există dimensiuni ale trecutului traumatic din anii comunismului care nu au fost elemente centrale ale analizei noastre. Ele trebuie evident adâncite: mă refer la problemele vieţii cotidiene, ale subiectivităţii sub comunism, dar şi cele legate de complicităţi şi colaboraţionism. Ele nu erau însă parte a ceea ce ne revenea nouă să facem, în parametrii Mandatului. Îi îndemn pe toţi cei interesaţi să privească de o manieră comparativă demersul nostru să citească volumul „Unspeakable Truths: Facing the Challenge of Truth Commissions“, de Priscilla Hayner, Routledge, 2002. Veţi constata că obiecţiile autorilor sunt aproape identice cu cele ale oponenţilor/criticilor comisiilor de adevăr în ţări precum Africa de Sud, Germania, Chile, Guatemala: Raportul este incomplet; cifrele legate de victime nu sunt convingătoare; nu ar fi trebuit rostite nume; tonalitatea este patetică; Raportul serveşte o cauză politică… În toate cele peste 20 de cazuri studiate de autoare, tirul criticilor (mai mult sau mai puţin civilizate) s-a concentrat pe preşedintele comisiei. Deci, nici la acest capitol, nu suntem originali. Ceea ce m-a surprins în volumul „Iluzia anticomunismului“ este absenţa referinţelor la literatura legată de memoria totalitarismului (excepţia este textul dlui Daniel Barbu). Nu se oferă măcar un document istoric care să contrazică ori să infirme concluziile Raportului.
Tot astfel, se afirmă că membrii Comisiei Prezidenţiale ar fi refuzat dezbaterile publice. Complet fals: am participat eu însumi la dezbateri la Institutul „Iorga“, la Universitatea din Braşov, la şcoala de vară de la Sighet. Colegi ai mei au organizat dezbateri la Institutul „Xenopol“ (Iaşi) şi Institutul „Bariţiu“ (Cluj). De câte ori am fost solicitat, am dat interviuri, răspunzând la orice întrebare (a se vedea interviurile cu dl Simonca în „Observator Cultural“). Cât priveşte refuzul „majorităţii editurilor“ din ţară de a publica această carte, nu pot să nu intuiesc un dram de auto-victimizare în această tendinţă de a detecta „o conspiraţie mai mare decât veacul“. Se uită deliberat că Raportul este o operă colectivă, asumată de toţi membrii Comisiei în spiritul şi metoda sa. Una dintre principalele recomandări ale Raportului a fost introducerea istoriei comunismului din România ca obiect de studiu în licee. Acum două luni, la Polirom, a apărut, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, primul Manual pe acest subiect. Este rezultatul conlucrării dintre istoricii şi politologii din cadrul IICCR şi cei din Comisia Prezidenţială Consultativă.
Înţeleg frustrările, fobiile şi dorinţa unor jurnalişti cu morgă de „political scientists“ de a dobândi faimă aşezându-şi discursurile sub drapelul unui iresponsabil marxism-leninism à la Zizek (pe acest subiect a se vedea articolul lui Adam Kirsch din „The New Republic“ tradus în „Idei în Dialog“, decembrie 2008). Efortul lor crispat mi-a adus în minte o frază a marelui gânditor social Albert Hirschman: „Duşmăniile împărtăşite conduc la legături amoroase bizare“. Strania indiferenţă a autoproclamaţilor antianticomunişti faţă de elucubraţiile nostalgic-iacobine sugerează formula unei insolite combinaţii de (naiv?) bovarism stângist şi leninism resuscitat. Pentru noi, ceilalţi, anticomunismul, ca şi antifascismul, reprezintă o ripostă la iluzia normalităţii totalitare.
Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/830796/SENATUL-EVZ-Iluzia-normalitatii-comuniste/
Dle Tismaneanu,
Din pacate asistam si probabil ca pe fondul crizei vom asista la o recrudescenta a teoriilor marxiste, revolutionare de tipul cele sustinute de NS Dumitru sau de dl Iliescu la care stralucita si perfecta teorie socialista-comunista nu poate fi decat intinata de eroare umana.
Este un fenomen periclos mai periculos decat antisemitismul care nu prea mai are nici-o motivatie decat teorii conspirationiste si alte gogorite de tip UFO , pe cand pe fondul unei crize teorii contra proprietatii private sau a economei liberale pot mult mai usor prinde si …
Referitor la criticile pe care le aduce volumul discutat autorii sustin ca nu apara comunismul ca nu sunt contra fondului dar de fapt va reproseaza un fel de lipsa de corectitudine sa nu-i zic politica desi constat ca corectitudinea asta este ca si castravetele lui Mircea Crisan , buna la orice, adic felul stilul virgulele pozitia subiectului in fraza evident exagerez si sunt bancurile alea cu rusul care dupa o serie de critici justificate are in final un raspuns nelegat de nimic din ce se discutase de tipul: da dar voi sunteti rasisti fata de negri.
Referitor la mentalitatea de care dau dovada autorii cartii Iluzia anticomunismului, este interesant un articol din ultimul numar din Idei in dialog, scris de Horatiu Pepine si intitulat „Despre anti-anticomunisti” de la care retin urmatoarea idee si citez:
„Anticomunismul este din punctul de vedere al autorilor, planul moral care interzice jubilatia intr-un context vinovat sau macar indoelnic si de aceea faptul cel mai caracteristic pentru acesti autori este discursul emancipator care condamna Raportul ca si cum acesta este o autoritate care trebuie denuntata de pe poziti democratice. ”
Cu alte cuvinte se sugereaza ca autorii Raportului procedeaza autoritar, poate chiar totalitar in schimb ce dlor dupa niste pozitii corecte politic denunta in numele democratiei acestea.
Constam aceiasi rasturnare a scarilor de valori caracteristice comunismului, tuturor domniilor lui Big Brother, dar camuflate in ceva care ar fi corect politic.
Continui sa consider Raportul ca un act profesional si prin consecinte, politic deosebit, demn sa intre in istoria finalului acestei epoci pe care cu atata neobosita indarjire si competenta o analizati.
Este ciudat cum domnul Ion Adrian consideră marxismul – o teorie complet desuetă, abandonată pretutindeni în lume, cu excepția unor centre academice din Occident, mai periculos decât antisemitismul – vechi de 3000 de ani – și care este responsabil în mare măsură de conflictul întreținut de extremiștii islamiști cu impact în lumea întreagă.
Dar nu este de mirare că domnul Ion Adrian, care nu ratează o ocazie să pună la îndoială numărul victimelor Holocaustului să minimalizeze orice fenomen antisemit, emite astfel de judecăți de valoare.