Poet, estetician, critic literar si de arta franceza, Charles Baudelaire (1821-1867) este considerat un principal punct de plecare al poeziei moderne. În poezia sa se întâlnesc elemente si atitudini variate, pe care geniul sau le-a întrunit într-o perfecta unitate organica, originala. Baudelaire îsi propune sa investigheze zone noi în arta, care sa descopere integral profunzimea vietii. El integreaza conceptului de frumos întelegerea concret-umanului, a raului, satanicului, urâtului, grotescului, mitului, considerând ca artistul are capacitatea de a învinge orice piedica, de a stapâni, prin analogie, simbol si corespondente, enigmele universului.
FLORILE RAULUI
Volumul ilustreaza tragismul conditiei umane moderne, incluzând si cele 18 poeme din ciclul Tablouri pariziene. Sentimentul scepticismului, dezgustul, plictiseala, “spleenul”, unite cu revolta, strabat în versurile sale.
SPLEEN
Când cerul scund si negru ca un capac se lasa
Pe sufletul dat prada urâtului si când
Ne toarna-o zi mai trista ca noaptea si cetoasa,
Întinsul cerc al zarii întregi îmbratisând;
Când lumea se preschimba-ntr-o umeda-nchisoare
În care-n van Speranta, biet liliac, se zbate
Lovindu-se de ziduri cu aripi sovaitoare
Si dând mereu cu capu-n tavernele surpate;
Când ploaia îsi întinde siroaiele ei dese
Ca gratiile unei imense puscarii
Si-o hoarda ticaloasa de mari paianjeni tese
În creierele noastre retele fumurii;
Deodata, mânioase, prind clopote sa sara
Si catre cer s-arunca si urla-ngrozitoare
Ca niste duhuri fara stapân si fara tara
Care scâncesc întruna cu încapatânare.
-Si lungi si nesfârsite convoaie mortuare
Încet si fara muzici prin suflet trec mereu;
Speranta-nvinsa plânge; si, rea, dominatore,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.
Dintre sonetele mai cunoscute, citam Albatrosul, simbolul poetului neînteles.
ALBATROSUL
Din joaca, marinarii pe bord, din când în când,
Prind albatrosi, mari pasari calatorind pe mare,
Care-nsotesc, tovarasii de drum cu zborul blând,
Corabia pornita pe valurile-amare.
Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinte stângace si sfioase
Si-aripile lor albe si mari le lasa, blegi,
Ca niste vâsle grele s-atârne caraghioase.
Cât de greoi se misca drumetul cu aripe !
Frumos cândva, acuma ce slut e si plapând !
Unu-i loveste pliscul cu gâtul unei pipe
Si altul fara mila îl strâmba schiopatând.
Poetul e asemeni cu printul vastei zari
Ce-si râde de sageata si prin furtuni alearga;
Jos pe pamânt si printre batjocuri si ocari
Aripile-i imense nu-i lasa loc sa mearga.
CORESPUNDERI
Natura e un templu ai carui stâlpi traiesc
Si scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceata;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viata
Si toate-l cerceteaza cu-n ochi prietenesc.
Ca niste lungi ecouri unite-n departare,
Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fara hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngâna si-si raspund.
Sunt proapspete parfumuri ca trupuri de copii,
Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niste câmpii,
Iar altele bogate, trufase, prihanite,
Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,
Ca moscul, ambra, smirna, tamâia, care cânta
Tot ce vrajeste mintea si simturile-ncânta.