Triumful de a exista, de Edith Södergran
De ce îmi e frică? Sunt o parte din infinit.
Sunt o parte din marea forţă a întregului,
o lume solitară, printre milioane de lumi,
o stea de mărimea întîi care se stinge ultima.
Triumf de-a trăi, triumf de-a respira, trumf de-a exista
triumf de a simţi timpul curgînd îngheţat în vine,
de a simţi şuvoiul mut al nopţii
şi de a sta în picioare pe stîncă în bătaia soarelui.
Calc pe soare, stau dreaptă, în picioare, pe soare,
nu ştiu altceva decît soarele.
Timp – care schimbi, timp – care nimiceşti, timp – care farmeci,
vii oare cu noi reţele de intrigi, cu o mie de şiretlicuri pentru a-mi oferi o viaţă
asemeni unui grăunţe, unui şarpe încolăcit, unui recif de mare?
Timp – ucigaş – înapoi!
Sorele-mi umple pieptul pînă la margine cu miere suavă
şi-mi spune: stelele toate pieri-vor odată şi totuşi strălucesc fără frică!
Poezia aflata la limitele dintre omenesc si stiintific a fost si inca mai este apanajul cunoscatorilor. Putini la numar, retrasi pina si din centrul cenaclistilor, haladuiesc singuratici, striviti de simtiri si cunostinte nebanuite.
Din pacate aceste fiinte se dovedesc extrem de fragile. Mor uitate de societate si de univers. Ei sunt cei ce au atins coarda sensibila a autocunoasterii universului, omul fiind doar o latura legica in acest mecanism.
Prin noi, prin gindurile si inima noastra universul se priveste pe sine!
Citi dintre noi isi dau insa seama ce favoare ni se face de catre esenta lumii?