Continuare din numarul trecut
De la Thorong-La urmeaza doar coboras. Drumul o ia constant la vale, sterp si abrupt. Muschii spatelui incep sa ma arda sub povara rucsacului greu. In fata, de gat, imi atarna aparatul de fotografiat care mi-e grozav de drag caci fotografia este o pasiune noua, in care m-am aruncat nebuneste in ultimele luni. Este o mare bucurie pentru mine, o patima datatoare de viata dar si un blestem in acelasi timp. Nu mai pot face nimic, nu ma mai pot duce niciunde fara aparatura fotografica care, pe masura ce o acumulez, devine din ce in ce mai incomoda si grea. Zile in sir am carat in rucsac doua obiective pe care nici macar nu am putut sa le folosesc in timpul zilei. Nu ai timp sa te opresti pe drum, sa scrutezi din ochi imprejurimile si sa schimbi lentila aparatului in functie de cerinte. A devenit clar pentru mine dupa cateva zile ca trebuie sa imi aleg in fiecare dimineata una dintre ele si cu ea voi face fotografii pe tot parcursul acelei zile. E un lux pana si sa te opresti in cale sa faci click-click. Cand ridici capul observi ca grupul a disparut in tromba si apoi, pune-ti picioarele la spinare sa-i ajungi! Nici macar nu pot folosi betele de drum, caci mainile imi sunt mereu ocupate de aparatul de fotografiat. Asa incat ele, betele, raman triste si inutile, agatate de rucsac in spate. Dupa cateva zile de umblat cu o povara apasatoare in spinare, Dan ma convinge sa imi impachetez cele doua obiective in sacul de dormit din geanta pe care o dau carausilor in fiecare dimineata. In felul acesta rucsacul devine un pic mai bland pentru umerii mei atat de incercati.
Iubesc sa fotografiez oameni. Nu oameni frumosi, ci oameni interesanti. Acei oameni ale caror imagini prinse in cadru spun o poveste. Sunt multe astfel de povesti acum in tolba cardurilor mele fotografice. Povestea fetitei cu caietele imprastiate pe o rogojina, incercand sa-si faca temele la umbra zidurilor casutei sarmane in care locuieste. Povestea barbatului in varsta din Besisahar, micut si pipernicit, ce tare si-ar fi dorit sa fie mandru si frumos si sa aiba o statura falnica, astfel incat sa innebuneasca femeile satului vazandu-l. Asa, rad toate de el si au ras toata viata. A ajuns acum batran sa nu aiba si el un suflet bun de femeie langa el, sa-i lumineze anii din urma. Povestea femeilor ce bat fasolea pe ulita, in aerul cald al diminetii…Povestea copilasului a carui singura jucarie este o periuta uzata de dinti si a fetitei cu gluga zmeurie, ce a facut ochi mari si uimiti cand a primit din senin doua bombonele. A ramas cu pumnutul intins si cu privirea petrecuta lung dupa noi… Povestea pruncului pe care tatal lui il invata sa urce pe cal si sa-l stapaneasca de la o asa frageda varsta. E tare speriat cum sta asa cocotat pe calul inalt si face eforturi sa isi stapaneasca lacrimile ca sa nu-si dezamageasca parintele cum ca n-ar fi curajos si de incredere. Povestea mamei ce-si poarta copilasul in brate, sub o umbrela colorata ce ii apara pe amandoi de soarele toropitor al amiezii. Povestea fetitei cu obrajii murdari si cu ochi ce reflecta un intreg univers, ce a imbracat astazi, pentru prima data, o rochita alba. Si multe alte istorii pe care aparatul meu de fotografiat le-a vazut mai bine decat mine…O viata intr-o imagine, o clipa intr-o viata. Am banuiala ca pasiunea pentru fotografie imi va fi un prieten drag atat cat voi trai.
[..]
Am mers ore in sir pana s-au ivit privirii casele orasului Muktinath. Ne aflam aici la 3800 de metri in altitudine. Hotelul la care am tras este mai mare si multe dintre camere au baia proprie. A mea nu are, asa incat fac un atat de ravnit dus cu apa calda la Dan si Marius, care au fost mai norocosi de data aceasta. Cand ies din baie cu prosopul infasurat ca un turban in jurul capului, numai ce il aud pe Dan: “Cami, hai aici sa ciocnesti cu noi!” Si toarna in trei pahare rom (caci vodka nu prea se gaseste pe aici) si Pepsi. E sarbatoare! (In ultimele zile barbatii din grup m-au corupt si sa beau cate o jumatate de pahar de bere la cate o masa. Mie nu-mi place berea dar trebuie sa recunosc ca in aceste conditii mi-a facut bine, e hranitoare si iti stinge usor setea.)
Sala de mese a hotelului nostru e mare si inundata de ritmuri muzicale nepaleze. Nu mai e nevoie de micul meu iPod, pe care, din pacate, l-am si pierdut pe undeva pe drum. Muzica se revarsa din doua boxe agatate pe zid si aici te simti chiar ca la discoteca. Comandam mancare din belsug. Eu cer un pui prajit care imi este adus sfaraind pe o plita de fonta montata intr-o tava de lemn. Nu pot sa mananc nici jumatate dar asta nu e niciodata bai. Nimic nu se arunca aici, impartim totul intre noi si cand nimeni nu mai poate lua nici o imbucatura tot se gaseste Andrew, care are un apetit grozav, sa curete farfuriile.
Dupa masa ne risipim la camerele noastre caci osteneala orelor trecute incepe sa se faca simtita. Ma spal pe dinti la o chiuveta aflata pe coridor (cu apa din sticla, desigur), cand numai ce il aud pe Ozzy din sala de mese: “Cami, aici erai! Hai la dans cu noi!” Ozzy si Adi ramasesera acolo cu cei cinci serpasi ai nostri si se pusesera pe dantuit! Nu scap de gura lor si ma infiltrez si eu in larma vesela ce incepe sa ia contur. Ram danseaza ca in transa, muzica parca il hipnotizeaza si il transpune in alta lume. Adi sta inca pe lavita si se uita in jur dar nu pot sa detectez daca privirea lui tradeaza amuzament sau doar apatie. Pe margine, personalul hotelului s-a oprit din trebaluit si se uita cu simpatie la noi. Simt ca sunt de nepretuit aceste clipe cand lumea noastra si a lor devine una singura, cand noi si ei suntem la fel, uniti prin muzica, dans, rasete si priviri complice. Printr-o usa deschisa se zaresc trei copii asezati pe jos in fata unui televizor batran. Se uita la desene animate dar mai arunca inspre noi ocheade curioase. Ma prind cu 
Ram si Ozzy in dansul fluturat al mainilor si pe rand, lasand timiditatea la o parte, ni se alatura si ceilalti. Il vad deodata pe Adi pleznindu-se cu palma de picior ca si cand ar fi luat o hotarare importanta si se ridica. “Oh, vrea sa plece, ii parem caraghiosi”, imi fulgera un gand. Surpriza! In loc sa iasa pe usa, Adi, care de obicei e mai sobru in felul de a fi, intra in valtoarea dansului nostru si incepe sa execute miscari de scena, de ne lasa pe toti cu gura cascata. Il cunosc de un timp pe Adi si am fost la mai multe petreceri impreuna. Dar credeti-ma ca niciodata nu l-am vazut sa danseze ca acum, in Muktinath, Nepal. Sa fi fost sentimentul de libertate? Ori aerul inaltimilor? Sau poate euforia reusitei? Nu am habar. Cert este ca ne-a lasat pe toti muti cu miscarile lui neasteptate, pe care serpasii nostri s-au grabit sa le imite.
[..]
In ziua urmatoare ne indreptam spre Marpha, localitate aflata mai jos de Jomson, unde se gaseste un aeroport micut, singurul in aceasta regiune. Peste cateva ore ne vom reuni cu cinci dintre prietenii nostri din Canada – Isabella, Cristi, Ivan (fratele lui Andrew) si fratii Tim si Matt – ce din motive de zile mai putine de concediu nu au putut veni cu noi pe tot traseul. 
Grupul lor zboara in dimineata aceasta din Pokhara in Jomson si planul e ca ne vom intalni cu ei in Marpha. Lucru care nu se intampla insa. Dupa o discutie agitata la celular, Ganga ne anunta ca zborul prietenilor nostri s-a anulat, din cauza conditiilor atmosferice nefavorabile. Lucrurile s-au schimbat, ei vor lua un autobuz si ii vom intalni a doua zi in Ghasa.
Ajungem in Marpha, unde case albe de piatra se insiruie intr-o rana de o parte si de alta a unei ulite in panta. Pe o tablita la intrarea in sat sta scris: “Marpha – Delightful Apple Capital of Nepal”. Mere…Ce dor imi e de fructe si ce mult le simt lipsa! Ah, ce as vrea sa mananc cateva, dar proaspete, nu in placinta la cuptor…
In Marpha e invalmaseala mare de turisti. Nu se gasesc camere libere la hotel si cand in sfarsit am obtinut undeva cazare am avut o strangere de inima cand mi s-a indicat camera mea, prima usa pe stanga chiar la intrare. Mi-am bagat capul sa cercetez interiorul si aproape am izbucnit in plans: era o hruba mica si intunecoasa, de forma triunghiulara, fara urma de geam. Aerul statut duhnea a praf. Era in fapt o incapere ce folosise nu demult ca depozit si in care era trantit un pat ce ocupa cea mai mare parte a ariei triunghiulare. In colt se afla un morman inalt de ceva, acoperit cu o patura puturoasa – nu se zarea prea bine din cauza luminii chioare a becului ce agoniza, strangulat de tavan. Nici nu am intrat. Am ramas protapita in cadrul usii, facand eforturi sa imi stavilesc lacrimile. Eram tare obosita. Muschii spatelui ma ardeau, ma simteam naclaita, murdara, fara pic de vlaga. Si aici va trebui sa-mi petrec noaptea?? Nu, nu, nu…Nu!
Am vorbit pe data cu Nishan si Gonga si mi-au dat dreptate: “Cami, hai cu noi, o sa iti gasim o camera la alt hotel.” Si am pornit cu ei prin Marpha, sa batem din poarta in poarta. Intr-un sfarsit mi-au gasit probabil singura camera libera din zona care pe de-asupra, printr-un noroc de-a dreptul orb, avea si baia proprie. Amandoi ghizii mei ingrijorati nu stiau cum sa ma lase singura acolo si sa plece inapoi la hotelul unde era cazat restul grupului. Ii lamuresc ca sunt foarte bine si nu am nici o problema sa raman aici, ne vedem a doua zi dimineata. Un pic mai tarziu ma viziteaza Ozzy si Dan, ma gasesc in sala de mese si le fac cinste cu vesnicul rom cu Pepsi. Dupa care raman singura.
In incaperea mare a salii ma aflu doar eu si trei turisti: un barbat tanar ce sta la o masa si citeste o carte la lumina unei lumanari si doi rusi ce poarta o discutie inflacarata in limba lor din care nu inteleg nimic. Asteptam sa ni se serveasca cina. Incaperea e iluminata confuz, totul in jur e acoperit de umbre. Se si ia curentul de cateva ori si dau o fuga pana in camera ca sa imi aduc lampa de frunte. Stau intr-un capat la o masa lunga si goala, beau un ceai de menta si nu fac nimic. Doar ma uit in jur si gandesc. “Sunt aici, in noapte, in casa unor oameni dintr-un sat pierdut prin Himalaya. Doua femei vrednice imi pregatesc cina in bucataria alaturata, asezate pe jos in fata unor cuptoare scunde de lut. Sunt aici, in noapte, si sunt singura. Sunt aici, in noapte, si sunt atat de fericita…“
Dupa cina din care nu am putut manca prea mult din cauza ostenelii, ma duc sa vantur putin prin magazinele din preajma. Cumpar doua mere mari si frumoase si ma intorc in camera mea unde le mananc cu deliciu.
In noaptea aceeea ma trezesc si mi-e foarte rau. Mi-e capul greu si corpul nu raspunde la comenzi. Ma gandesc pentru prima data ca mi-e de ajuns si ca daca ma incapatanez sa continui voi cadea bolnava. Cand ma ridic cu greu din pat dimineata devreme, hotarasc sa imi las betele de hiking acolo. Despartirea de ele inseamna pentru mine mult mai mult decat gestul in sine…
– Va urma –