In ultimii zece ani, membrii europeni din NATO si-au redus bugetele militare cu 15%. In acelasi interval, Statele Unite si-au dublat fondurile bugetare pentru fortele armate. Contributiile europenilor la NATO au devenit derizorii. Datoriile statale considerabile, criza financiara din zona euro si problemele socio-economice nerezolvate, asigura ca europenii din NATO vor continua procesul de degradare a cheltuielilor pentru aparare. In perioada Razboiului Rece, SUA acopereau 50% din cheltuielile NATO. In prezent, contributia americana a ajuns la 75%. S-a ajuns la o situatie in care Alianta Atlantica nu mai poate functiona fara participarea covarsitoare a SUA. Dar si administratia de la Washington, sub presiunea unui deficit bugetar de peste 14.000 miliarde USD, va fi fortata sa-si reduca fondurile alocate pentru Pentagon.
Dificultatile financiare din Europa s-au agravat progresiv in ultimii trei ani. Ceeace a pus presiuni mari asupra guvernantilor respectivi sa reduca si mai mult bugetele militare. Ministrul apararii american Robert Gates a declarat recent ca „NATO se confrunta cu o adevarata criza din cauza degradarii contributiilor aliatiilor europeni si a aversiunii lor de a utiliza forta armata”. Chiar si tarile mai instarite din Europa precum Franta, Germania si Marea Britanie si-au redus progresiv bugetele militare, numarul de soldati si capabilitatea tehnica a fortelor armate.
Germania a renuntat recent la conscriptia obligatorie. Guvernul de la Berlin a anuntat ca intentioneaza sa disponibilizeze cel putin 50.000 din cei 250.000 de militari din Bundeswehr si sa elimine 9,3 miliarde euro din cheltuielile pentru aparare in urmatorii trei ani. Impreuna cu Rusia, China, India si Brazilia, Germania a refuzat sa voteze la ONU in favoarea rezolutiei 1973 care a autorizat interventia militara NATO in Libia. Dupa rezolutia Razboiului Rece, Anglia si Franta au fost singurele puteri europene care au alocat mau mult de 2% din produsul brut intern pentru fortele armate.
Recent, Franta a decis sa reduca bugetul pentru aparare cu 3,6 miliarde euro in urmatorii doi ani. Guvernul conservator din Marea Britanie, timorat de cresterea datoriilor statale, a inaugurat in 2010 o campanie agresiva de austeritate fiscala. Premierul David Cameron s-a amgajat sa reduca bugetul militar al Angliei cu 7,5 % si numarul militarilor britanici cu 10% in urmatorii 3 ani. In 2014, armata tarii va avea 40% mai putine tancuri si 35% mai putine piese de artilerie grea. Ceeace va degrada capabilitatea Marii Britanii de a participa simultan la operatii de contrainsurgenta si la razboaie interstatale. In 1991, in Irak, fortele aeriene britanice au participat cu 20 de escadrile la mentinerea interdictiei aeriane. Acum, in Libia, pentru aceiasi misiune, Regatul Unit nu poate contribui mai mult de sase escadrile. Initial, guvernele statelor europene din NATO s-au angajat sa alocheze 2% din PBI pentru aparare. Cu cateva exceptii (Norvegia, Danemarca), europenii nu s-au conformat angajamentelor. Pe cand Germania cheltuie in scopuri militare in jur de 1,3% din PBI, Italia si Spania au ramas sub 1%. Consiliul pentru Relatii cu Strainatatea (Council on Foreign Relations) din Washington a publicat un raport in care afirma ca „Statele Unite vor trebui sa desconsidere NATO daca aliatii europeni insista sa mentina perceptii diferite de SUA cu privire la amenintarile „din afara” si daca ei nu accepta sa participe la interventii militare la scara globala impotriva exponentilor terorismului, a inamicilor existenti si potentiali si a proliferatorilor de arme de distrugere in masa.”
Din cauza crizei economico-financiare, a datoriior statale acumulate si a realitatilor globalizarii, membrii NATO inteleg ca restrangerea Aliantei este inevitabila. La insistentele liderilor de la Washington, Paris si Londra, in iunie 2011, ministrii apararii din statele NATO au decis sa reduca drastic structurile de comanda, agentiile si comitetele Aliantei Atlantice. Comandamentele fortelor terestre, aeriene si navale ale NATO vor fi reduse de la sase la trei. Numarul cartierelor generale, a sediilor si a statelor majore ale aliantei va scadea vertiginos. Comandamentele NATO vor disponibiliza 5.000 din personalul actual de 13.400. Din cele 400 de comitete din subordonarea aliantei vor continua sa functioneze mai putin de 100.
Debilitatea militara a europenilor din NATO a devenit evidenta in Afganistan. In urma atacului terorist impotriva SUA din 11 septembrie 2001, statele europene din NATO s-au simtit obligate sa participe la razboiul anti-taliban din Afganistan, in baza Articolului 5 al Tratatului NATO care obliga aliatii sa actioneze militar in comun atunci cand un membru este atacat „din afara”. Avand o capabilitate militara jenant de limitata, aliatii europeni au facut eforturi financiare, tehnice si umane „disperate” ca sa mentina in stare relativ functionala un contigent intre 25.000 si 40.000 de militari in Afganistan. Dar trupele europene au trebuit sa se bazeze pe resursele americanilor in probleme de logistica, recunoastere, informatii si coordonare. Zece ani de razboi in Afganistan au epuizat rezervele de armament si munitii ale europenilor si au deceptionat majoritatea publicului european care nu a perceput niciodata o amenintare „existentiala” din partea talibanilor.
Mediocritatea militara a militarilor europeni a devenit si mai evidenta in campania NATO impotriva regimului dictatorial al lui Moamar Gaddafi din Libia. In martie 2011, fortele Aliantei Atlantice, cu participarea simbolica a unor tari arabe si cu mandat de la ONU si de la Liga Araba, au initiat bombardamente aeriene in Libia „ca sa protejeze civilii din orasele controlate de rebeli impotriva asalturilor armatei libiene loiale dictatorului Gaddafi, ca sa previna import de armament si ca sa stabileasca in Libia o zona de interdictie aeriana. In prima saptamana a campaniei, Statele Unite au participat activ la asaltul aerian cu bombe ghidate de laseri si rachete de croaziera care au degradat apararea antiaeriana, aeropoartele si centrele de comanda ale loialistilor lui Gaddafi. Dupa o saptamana, asa cum promisese, presedintele american Barak Obama a trasferat „oficial” interventia din Libia sub comanda NATO. In cadrul Aliantei Atlantice, interventia militara din Libia nu a fost dezbatuta si nu a fost pusa la vot inainte de initierea bombardantelor. Din cele 28 de state membre NATO, numai jumatate s-au implicat oarecum in campania din Libia. Ceilalti au refuzat orice participare. Singurele tari care au acordat sustinere tactica rebelilor libieni au fost SUA, Anglia si Franta.
Unii comentatori au avertizat publicul occidental ca hotararea NATO de a interveni militar in Libia a fost neinspitara si impulsiva ca in Irak si Afganistan. In cele din urma, interventia din Libia ar putea fi detrimentala pentru libieni, pentru NATO si pentru Orientul Mijlociu. A devenit clar ca membrii europeni ai aliantei nu au suficiente resurse ca sa sustina activitatea militara din Libia. Anglia si Franta si-au epuizat rapid rezervele de bombe ghidate cu laseri. Avioanele franceze nu pot acomoda bombele cu precizie din arsenalul american. Fara interventia unor trupe terestre din strainatate, razboiul civil dintre rebeli si armata libiana a ajuns la impas. In primele patru luni, interventia NATO in Libia a costat in jur de 4 miliarde USD. Din cauza lipsei de munitii, a fondurilor limitate si a intransigentei lui Gaddafi, europenii dau semne de „oboseala”. NATO incearca sa obtina acces la cele 30 miliarde USD ale Bancii Centrale Libiene, sechestrate in banci occidentale. Se pare ca Gaddafi, avand la dispozitie un jur de 1000 miliarde USD in bancnote si 144 de tone de aur, are suficiente fonduri sa-si recompenseze loialistii si mercenarii pentru multa vreme.
Ministrii apararii din statele NATO, intruniti la Bruxelles in inue 2011, au votat impotriva expansiunii ofensivei militare din Libia. Douazeci de membrii au refuzat orice participare la interventia militara anti-Gaddafi. Solicitati sa reintervina direct in actiunile militare din Libia, amercanii au ripostat ca ei sunt deja implicati in conflicte majore in Irak si Afganistan. Razboiul inconclusiv din Libia a contrubuit la cresterea pretului la titei pana la 112 USD pentru un baril. Scumpirea petrolului importat de occidentali ameninta sa deraieze redresarea economica, de altfel destul de firava, din America si din Europa. Contrariati de lipsa de progres in conflictul cu Gaddafi, liderii occidentali se simt fortati sa considere masuri aditionale in speranta ca ele vor forta inlaturarea dictatorului Libian. De exemplu, furnizarea de arme, bani si consilieri pentru rebeli. Poate chiar si o invazie terestra cu mercenari sau trupe straine.
Deceptionati cumplit de inabilitatea aliatilor europeni din NATO de a contribui resurse pentru Alianta, unii comentatori americani au sugerat ca Statele Unite sa abrogheze Articolul 5 al Tratatului sau chiar ca SUA sa se retraga din NATO. Din fericire, acesti comentatori nu au sprijin oficial. Parerea multora este ca acesti fondatori de opinie intentioneaza sa puna presiune asupra europenilor ca sa-si restructureze prioritatile de securitate si sa-si reformeze modul irational, fragmentar si necoordonat in care isi utilizeaza cele 300 miliarde USD din bugetele pentru aparare ale statelor europene din NATO.