Muenchen(urmare din numarul trecut)
Vineri e zi scurta, multi se plimba, eu lucrez pana la 13.00. De obicei imi fac ultimele targuieli, ajung acasa pe la 14.30, inchid telefonul si faxul, ma bag in pat, iau ziarul Yedioth Aharonot, citesc citeva randuri si adorm, pana la 19.30 cel putin, sa recuperez orele de nesomn din cursul saptamanii. In vinerea aceea insa, a doua zi dupa convorbirea tacuta cu C., m-am culcat, dar nu am scos telefonul din priza, nu asteptam sa ma cheme nimeni. Tocmai citeam pagina de sport, cand a sunat telefonul, la capatul liniei, de dincolo de Marea Mediterana, vocea ei…
Priveam tavanul, demult nezugravit, numaram punctele, receptorul la ureche, glasul ei de alergator la Olimpiada, fraze sacadate, ritm de samba, vorbea o romaneasca fara accent, brusc caldura, atata caldura in vocea ei, parca n-au trecut toti acesti ani, unde ne-am pierdut sau oprit, sunt aici, langa tine, privirea ta de 45 de grade…
Acum nu mai erau taceri, ne inundam cu povesti, amintiri, evenimente traite, intrebari cu si fara raspuns sau sens, marturisiri incomplete, Cismigiul, primul sarut, parca a fost in spatele liceului Lazar, sau pe aleea scriitorilor – nu, a fost la tine pe terasa, intr-o seara cand priveam parcul impreuna,- in ultimele luni erai ca o obsesie, nu ma puteam debarasa de ea, – am vorbit de mai multe ori despre tine, intre prieteni, am povestit ca ai fost primul meu sarut, am spus-o cu naturalete, multi te cunosc in zona asta, ii stii pe P., pe DE, pe… si iar despre noi, copii in Bucuresti, apoi prin 72 in Rishon LeZion, ne-am intalnit sau nu, dupa vederea trimisa de tine? – sigur, tin minte unde locuiai, parintii, – tatal meu a murit de curand, mama in 84, bunica in 91…-nici tatal meu nu mai traieste, mama e in Israel cu sora mea, am fost de multe ori, am vrut sa te caut, nu stiu de ce n-am facut-o, au trecut anii…
Am stat la povesti o ora, despre Israel, plecarea ei in Germania, cotiturile din viata mea, cariera, dar, mai ales, despre intersectiile noastre, de ce s-a intrerupt filmul de doua ori, nu stiam raspunsul, nici ea, nici eu. Apoi am hotarat sa ne scriem e-mailuri, acum eram mai priceput, ma antrenam pe lista Rom-Jews, conversam cu fantome, ce frumos e internetul, parca traiesti alaturi de oamenii-nume care vorbesc intrebati si neintrebati. In acea vineri dupa amiaza, din care imi amintesc fiecare punct al tavanului, nu am mai adormit, ziarul de vineri a ramas necitit, C. era prezenta peste tot, in jurul meu, stiam ca trebuie sa fac ceva, eram atat de tulburat, incat am fugit la bucatarie, mi-am facut o cafea tare, si am adaugat o lingurita cu sare.
Seara am ajuns la prietena mea, M., ca in fiecare vineri – mare masa mare.
-Vlad, esti nedormit, ce s-a intamplat, ti se rostogolesc ochii, parca nu esti tu!
-N-o sa ma crezi, am descoperit-o pe C., am vorbit o ora la telefon, parca a stat timpul in loc, s-a oprit orologiul din piata mare…
-Intr-adevar, o surpriza, de luni de zile imi vorbesti de C., parca ai intuit ceva, cum v-ati regasit?
Intre felurile de mancare, din care abia ciuguleam, ii povestesc prietenei mele despre Daniel, despre DE, lista Rom-Jews, telepatie, Duesseldorf , ce am simtit si cat de ametit sunt de situatia ireala in care pluteam.
-Cred ca ar trebui sa va intalniti, si cat mai curand.
-Nu avem cum, doar plecam in curand la Paris, ea nu are in plan sa poposeasca pe-aici, cand va fi, va fi, nu conteaza. Doar daca ai vrea sa renuntam la Paris, sa ajungem in Germania, poate la Muenchen, ne intilnim si cu alti prieteni, cu Wolfgang, poate cu P., cu DE, apoi facem o excursie in locuri inca nevizitate.
-Nu crezi ca ar trebui sa pleci singur? Aveti amintiri comune, un capitol neincheiat, e al vostru.
-Hai sa uitam de toata povestea, zburam la Paris, asa am decis, asa ramane, nici nu sunt convins ca ar vrea sa ma revada. Si oricum, nu mai gasim locuri pe avioane. E o copilarie, m-am prostit la batranete.
-Bine, pana la desert ai timp sa-ti schimbi ideea.
Desertul a fost grozav, placinta cu mere, amintea de strudelul din Austria, dar si de placinta pe care o facea bunica mea.
Nu v-am povestit cat de mult imi place placinta cu mere. M. a invatat sa o faca special pentru mine. Multe lucruri s-au schimbat in gusturile mele culinare, am perioade cand tinjesc dupa feluri italiene, alteori sunt un client fidel al restaurantelor de peste, sau ma cuprinde nostalgia mancarurilor romanesti (nu si mamaliga, sa nu o vad), ador bucataria franceza, dar placinta cu mere si strudelul raman la loc de cinste. Sunt in stare sa temin 5 portii, fara sa-mi dau seama. In seara aceea am mancat, cred, vreo 7. Iar ideea, ideea mi-am schimbat-o de 10 ori.
*
* *
E-mailurile si convorbirile telefonice nu sunt aceeasi mancare de peste. Am descoperit asta in timp. In scrisori nu se aude tonul vocii, iar la telefon nu poti analiza fiecare cuvant. Banalitati? Poate, dar deseori am fost inteles gresit, pe celebrele noastre forumuri sunt colegi care folosesc semne explicative (emoticons), poate au dreptate. Eu nu le agreez, imi amintesc de perioada in care studiam teatrul si aveam grija ca fiecare replica interpretata pe scena sa nu fie \” ilustrativa\”, de exemplu, cand un personaj spune \” ma doare capul\”, nu trebuie sa se si apuce de cap. Oare problema ilustrarii o avem si in pictura, sau sculptura? Nu stiu, \” Ganditorul\” lui Rodin isi sprijina capul cu mina, dar nudul muschiulos, unghiul membrelor cu trupul, creaza o tensiune, si fara tensiune nu exista drama, dinamica, actiune. Acum imi vin in minte diferentele intre arta statica si cea dinamica, intre arta presentativa si cea reprezentativa; ar fi deosebirea intre o pictura, care e mereu aceeasi, si un spectacol pe viu, diferit de la o reprezentatie la alta.
Vorbeam de liste, de e-mailuri, poate tocmai absenta fetei, a expresiei, a vocii, misterul din jurul numelor, suscita curiozitatea. Intr-un mesaj al sau, DE mi-a atasat o poza, arata aproape ca in copilarie. I-am trimis si eu o fotografie de-a mea, nu sint fotogenic, pe cat de relaxat stiu sa fiu in viata, pe atat de incordat apar in poze, parca as fi inaintea unui examen. Dupa conversatia cu C., m-a intrebat: -Good vibrations? I-am raspuns evaziv, orice ‘da’ sau ‘nu’ ar fi fost o inexactitate. DE mi-a scris ca ar dori sa ne revedem, in Germania, sau la Paris, si eu voiam sa-l reintalnesc, nu numai pe el, am multi prieteni din trecutul apropiat si indepartat, peste tot in Europa si USA.
In perioada sarbatorilor e mare aglomeratie pe aeroport, Israelul se goleste, se pare ca suntem foarte plimbareti. Pesah-ul se apropia, bine ca rezervasem locuri pentru Paris din timp, de mult nu vizitasem orasul- lumina, de-abia asteptam sa hoinaresc pe marile bulevarde. Apoi mi-am amintit de P., amic de veche data, locuieste la Karlsruhe, nu departe de Paris. A, da, Wolfgang e din Starnberg, nu departe de Muenchen, deci aproape de Paris… La Muenchen a locuit Bibi Heinrich, vechi implantolog, a murit nu de mult, dar am si alti prieteni in Germania, Manona sta la Stuttgart, la o azvarlitura de bat, a invatat cu mine si Daniel, in aceeasi clasa, daca tot ajung la Paris, de ce sa n-o vad si pe ea, doar vorbim des la telefon, ia sa ma uit pe harta, sa-mi fac un itinerar, de la Stuttgart la Duesseldorf sint doar cateva ore de masina, pot sa-l intalnesc pe DE, ce aproape e Parisul de orice oras german, nu degeaba s-a creat axa politica Franta – Germania, sa le fie usor sa se intalneasca la o bere si sa creeze o platforma comuna, cum sa sacaie Israelul cu planurile europene de pace. Voiajul la Paris mi-a picat perfect, voiam de mult sa vizitez si zona muntilor Harz ( Harzgebirge), sa ajung la Goslar, de acolo la Gottingen, Muenden, Kassel, poate si la Nuernberg, Wurzburg, Augsburg, Konigsschlosser – castelele lui Ludwig, nu departe de Muenchen, la doi pasi de Paris.
( va urma)