Într-o duminică, ies dintr-o gură de S-bahn şi îmi continui calea pe jos, trecînd pe lîngă Alexander Platz, un simbol al Berlinului de est, mai ales prin uriaşul său turn de televiziune, care scruta pe vremea războiului rece asupra părţii apusene asemeni unui „far al socialismului”. Hotărît să explorez tot mai înspre răsărit ce a mai rămas din capitala fostei RDG, nu merg mult pînă, cotind pe dreapta, văd un bulevard lat cît trei, numit şi acum ca mai înainte Karl Marx Allee. Clădiri albe şi înalte una ca una, amintind de stilul impozant al arhitecturii staliniene de după război, aşezate în rînd drept pe de o parte şi de alta a bulevardului. Păşind tot aşa pînă la o piaţă (Strausberger Pl.), păzită de două „porţi” mari, scărite, edificate în acelaşi stil greoi, maiestuos, aş fi putut crede după o vreme că merg, pe o cale neîntoarsă, direct spre comunism. Nu lipsesc la parterul clădirilor cafenele şi magazine – alimentare sau de îmbrăcăminte –, cu o înfăţişare sobră, opusă consumerismului. Totul mi se pare destul de pustiu şi chiar abandonat – pînă şi iarba creşte aici parcă mai în voie – faţă de animaţia din centrul şi partea vestică a oraşului. Un adevărat monument al urbanităţii socialiste, lăsat de parcă anume să satisfacă ost-algia nemţilor estici şi curiozitatea turiştilor (apuseni, fireşte). Tot umblînd de-a lungul acestui bulevard care mă duce înapoi în timp, ajung într-un sfîrşit la răscruce cu Frankfurter Allee, unde profit de vecinătatea unui McDonald’s în intenţia de a-i folosi WC-ul, pentru ale cărui servicii însă – iată-mă aruncat cu putere în lumea unde totul se vinde şi se cumpără – sînt nevoit să plătesc tocmai 50 cenţi.
Muzeul voyeurilor ostalgici
Şi pentru a-mi continua călătoria în timp (de parcă nu mi-au fost de ajuns cele cîteva decenii de comunism) mă duc la muzeul DDR (RDG) din apropierea Alexander-Platz. Cu o economie eficientă de spaţiu, muzeul reuşeşte să-l facă pe vizitator părtaş la universul cotidian al nemţilor estici din epoca socialismului înfloritor. M-am aşezat la volanul unui Trabi (cum îi spun pe un ton alintător nemţii de răsărit Trabant-ului, maşina care se ambiţiona să facă concurenţă Beatle-ului occidental). Întins într-o canapea „confort lux” (pentru un est-german mediu la sfîrşitul anilor 1970), am urmărit „noutăţile” cu vizitele de lucru ale lui Erich Honecker, la un televizor „ultima generaţie” (şi prima de aparate TV color). Am avut satisfacţia firească de a cotrobăi prin sertarele şi dulapurile unui apartament, în care te aşteptai să revină în orice clipă locatarul ieşit în grabă. Uitîndu-mă prin lentilele unui benoclu, am aflat că pentru nemţii din est nudismul era o practică curentă. Culmea deliciului voyeurist l-am avut însă urmărind, pe un ecran scund alb-negru, nişte oameni care vorbeau sau mergeau nestingherit în stradă, fără să le treacă prin minte că sînt priviţi şi ascultaţi cu atenţie din biroul unui agent Stasi.
Zidul fantomă
Zidul absent trece prin inima oraşului ca o fantomă. Din cei cîndva 43 km, n-au mai rămas decît cîteva zeci de metri, lăsaţi în calitate de mărturie despre cei 28 de ani de separare. În locul pe unde odinioară trecea zidul, acum e o pistă ciclabilă – la fel cum în urma revoluţiei franceze zidurile Bastiliei au devenit caldarîm. Ghida Memorialului ne spune că zidul pe care îl vedem este singurul „autentic”, lăsat intact cu tot cu no man’s land-ul din spatele său. Nu-mi rămîne decît să regret că n-au păstrat şi vreun tunel de trecere „autentic” pe sub el. Cu siguranţă ar fi atras o mulţime de turişti străini, dornici de senzaţii speciale. Iată o experienţă care ar putea pune la încercare nostalgia multor berlinezi care străbat zilnic oraşul, de la est la vest şi viceversa, prin tunelurile trenurilor U-bahn.
http://petrunegura.blogspot.com/2009/07/blog-berlinez-2.html
Este foarte interesant ce am vazut cand am vizitat fostul RDG, intr-o delegatie legata de un produs industrial la care lucram, in 1983.
Toata lumea din RDG era ahtiata sa plece in vest, numai ca tocmai cei care nu aveau nici un atu, nici o calificare speciala erau cei care faceau cel mai mare taraboi si afisau cea mai mare dorinta de a pleca. Imi venea sa rad de secretarele care numai despre asta discutau, in timp ce nu faceau absolut nimic la serviciu decat sa barfeasca.
Situatia din acea vreme a fost aproape la fel si in Romania, desi era mai putin evidenta ca in RDG. In acei ani au plecat multi romani in vest (SUA) facand taraboi mare cu „drepturile omului” si au revenit tot cu mare tam-tam inapoi in spatiul mioritic. Ei voiau numai sa profite de lozinca! Am cunoscut cateva cazuri cand tocmai cei care au facut cel mai mare taraboi au revenit in tara cu coada intre picioare, foarte dezamagiti de America, spunand ca ” „acolo” e de lucrat, nu gluma!”.
Ei au plecat cu gandul ca mergi si ti se pun toate la dispozitie ca sa tai frunza la caini, ca in socialism. Asteptau in SUA sa primeasca la venire cheile de la masina si de la casa!
Judecata lui „Conu Leonida fatza cu reactiunea”, din Caragiale. Nu platesti impozite la stat, da’ pensie ai.
Greu au invatat oamenii (daca au invatat, ca multi nu au invatat asta inca) ca nu poti avea atat viata sociala pe care o ai in „comunism” unde nu faci nimic, cat si beneficiile capitalismului, pe care de fapt le au numai cei care muncesc din greu si asta nu intotdeauna.
De multe ori aceleasi persoane care erau avantate sa plece cat mai repede din comunism sunt si cele care regreta cel mai mult schimbarea produsa si tanjesc dupa trecut. Multi oameni cinstiti si de valoare trudeau cinstit si umili in meseriile lor, ca nu aveau cum sa plece.
Este totusi ironic faptul ca am cunoscut persoane aparent foarte active politic care strigau in Romania „Jos comunismul” (cand dupa parerea mea comunismul se prabusise deja si incepuse dominarea mafiei) si care azi tanjesc dupa comunism!
De ce spun ca pe atunci comunismul se prabusise deja? Pentru ca acesta este adevarul! „Fostii mari comunisti” care faceau atunci averi prin toate mijloacele cinstite si mai ales necinstite nu mai visau „nationalizarea principalelor mijloace de productie”, dar unii oameni nu au inteles asta decat mult mai tarziu.