Deputatului Prigoană nu îi place imnul naționalM-am întrebat adesea de ce patriotismul nu se bucură astăzi în România de un credit suficient… Dacă ne-am propune să fim sinceri, am recunoaşte că orice gest asociat patriotismului devine azi ridicol (imaginaţi-vă doar mâna dreaptă dusă în dreptul inimii la intonarea imnului). Mai mult, literatura română numără printre textele ei realmente incitibile câteva mostre de patriotism receptate în contemporaneitate cu maximă rezervă – ca să ne exprimăm eufemistic.
Cu greu se poate lua cineva în serios când declamă Umbra lui Mircea. La Cozia (Grigore Alexandrescu), Peneş Curcanul (Vasile Alecsandri), Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie (Mihai Eminescu), şi exemplele ar putea continua. La modă este astăzi redescoperirea cu frenezie a oricărui rid al construcţiei identitare româneşti, mulţi scriitori îşi fac un titlu de glorie din punerea la zid a tot ceea ce poartă marca made in Romania.
Dacă citiţi proza contemporană (Sorin Stoica, Dan Sociu, Lucian Dan Teodorovici, Alexandru Vakulovski, Ioana Băeţica ş.a) veţi constata cu uşurinţă elanul demolator, furibund, al textelor. Personajele sunt, aproape fără excepţie, alcoolici (mai mereu vodca este preferată), înjură copios România, confundă democraţia cu anarhia si libertatea de expresie cu alterarea gravă a discursului narativ prin minimalism.
Cum s-a ajuns aici?
De ce patriotismul degenerează mereu în exces? Avem de a face ori cu vadimiştii gregari aflaţi la limita alfabetizării culturale, ori cu prozatorii de azi, gropari voioşi ai unei identităţi pe care nici măcar nu se străduiesc să o cunoască.
Posibile răspunsuri… Orice alergie de tipul acesta se naşte fără doar şi poate, dintr-un exces. Într-un roman al Simonei Popescu (Exuvii), personajul, un alter ego al autoarei, pare a fi marcat de momentul în care, în timpul comunismului, a relaţionat cu ideea de românism şi patriotism. Deşi episodul este periferic în text, cred că aici găsim răspunsul atitudinilor de astăzi. Amintirea orelor în care lăcrimam la gândul că suntem români, a orelor în care am fost învăţaţi să ne privim ca victime perpetue ale imperialiştilor, pare mutilantă. Alergia la patriotism se dezvoltă compensatoriu ca refuz al limbii de lemn, ca refuz al tabuizării, ca refuz al mi(s)tificării, ca refuz al protocronismului aberant teoretizat în 1974 de Edgar Papu.
Comuniştii nu au lăsat literatura să îşi dezvolte organic patriotismul, ci l-au impus cu forţa, l-au propus spre îngurgitare unor pacienţi care ştiau că pilulele pentru bolile lor erau altele. Ieşiţi din comunism, nimic nu e mai firesc decât să te revolţi violent împotriva patriotismului prea adesea asociat discursului comunist. Apoi, de cât patriotism poate da dovadă o naţiune care în nici un secol a avut parte de patru dictaturi (dictatura carlistă, dictatura antonesciană, dictatura dejistă, dictatura ceauşistă)? Valorile culturale româneşti, cele care ar fi putut da patriotismului consistenţă, au fost supuse în timpul tuturor acestor dictaturi unor repetate violuri colective.
Încă ceva. De fiecare dată când patriotismul este practicat de personaje profund imorale, lipsite de educaţie, noţiunea însăşi se demonetizează. Jucătorii de fotbal care cu o seară înainte au dansat pe manele şi au apelat la serviciile prostituatelor intonează grav imnul naţional, cu mâna la piept si încercând un playback jenant…
Prigoană și imnul național
Un parlamentar al României se declară împotriva imnului naţional pentru simplul motiv că el conţine versul deşteaptă-te, române (este vorba de Silviu Prigoană, care nu ştie câte sensuri poate avea un verb precum a se deştepta, care nu poate contextualiza, nu ştie situaţia concretă în care a apărut textul şi valoare lui simbolică). Asupra unui imn naţional nu se practică analiza pe text; dacă vom face asta, vom descoperi că niciun imn naţional nu este vreo capodoperă literară. Nici nu trebuie să fie, de altfel, el fiind invocat nu în calitate de text, ci în calitate de simbol, de liant al unui mental colectiv naţional… Cei care şi-au adjudecat eticheta de patrioţi au adesea discursuri publice patriotarde care nu pot genera decât alergii (citiţi România Mare)…. Nu mai ştim astăzi care este tonul firesc cu care ar trebui să vorbim despre România.
Soluţia nu poate fi alta decât plasarea la mijlocul drumului între patriotarzii gângavi şi demolatorii frenetici. Să ne recuperăm din istorie ceea ce poate fi recuperat, lucid, fără excese (cum face Lucian Boia uneori), să scoatem limba română din letargie şi clişeu, să ne scoatem eroii de la naftalină (ştiu că deranjează eroul pentru că el însuşi este demonetizat) şi să ne eliberăm de frustrări. Patriotismul nu înseamnă inventarea unor merite inexistente (poetul latin Ovidiu era cât pe ce să fie integrat literaturii române, Ştefan cel Mare a apărat de unul singur creştinătatea Europei iar Mihai Viteazul visa la unitatea românilor încă de la sfârşitul secolului XVI), dar nici negarea unora evidente (Cantemir este copleşitor ca personalitate şi depăşeşte cu mult graniţele ţării sale, alegerea lui Cuza – încurajată de un context internaţional, e adevărat – e un moment de maximă luciditate şi inteligenţă politică românească iar Brâncuşi marchează covârşitor arta secolului XX).
Poate criza ne va ajuta. Deşi e cinic, trebuie afirmat că pentru consolidarea identităţii naţionale, pentru reactivarea unor simboluri colective şi a unor mituri fondatoare puternice nimic nu e mai favorabil decât o criză (fie ea şi economică). Există o teorie a catastrofelor pe care trebuie să o luăm în discuţie. Orice progres masiv în istoria profundă a umanităţii este generat de un moment de criză (o fascinantă demonstraţie face Roberto Quaglia în Gândirea stocastică). În momentele calme ale istoriei cea care progresează e civilizaţia; în momente de criză, cultura îşi recâştigă drepturile (cf. Oswald Spengler, Samuel Philips Huntington, George Steiner ş.a).
Cineva (Chesterton, cred) definea un om cu adevarat inteligent ca pe acela care, slobozit pe hornul unei case, aterizeaza in semineul salonului, se scutura de funingine, si se alatura conversatiei generale. Asta este, cred, si o buna definitie de lucru a ceea ce inseamna, pentru mine, patriotism. Adica: dupa ce ti-ai pierdut, in caderea libera prin horn, toate decoratiile, uniformele si fitzele, dupa ce ai relativizat „marii clasici nationali” si „sfintele dispute ale neamului”, ce-ti ramane valabil si demn de spus cand te alaturi concertului popoarelor (si atentie, unele au tenul masliniu sau ochii coroiati!), ce poti sa asezi, langa impresionanta stiva, ceva adus „de pe la noi”, si care sa-si gaseasca locul firesc acolo – de acel lucru sa te simti mandru. In felul asta sunt patriot roman, in felul asta sunt patriot evreu.
Domnule Ivancu, articolul dumneavoastră mi-a plăcut foarte mult, iar subiectul tratat are o importanță majoră, de aceea am și considerat că e bine să figureze mai sus în pagină (inițial era la Poeme, Eseuri, Proză).
Aș vrea să vă întreb însă un singur lucru: care sunt în opinia dumneavoastră exagerările pe care i le imputați istoricului Lucian Boia?
Stimate domnule Petru Clej,
Cred ca Lucian Boia subestimeaza rolul etnicului in formarea culturala a unui individ. Afirma undeva (am cartile sale fisate, deci daca doriti va pun la dispozitie citatul) ca „inveti” sa fii francez, englez etc. Nu cred ca e asa si vin in spijinul afirmatiei mele cu doua cazuri celebre: Salman Rushdie si V.S Naipaul. Cred ca etnicul se traduce prin mostenirea unor valori specifice. Desigur, gasesc la fel de exagerata pedalarea in gol pe ideea etnicului a lui D Draghicescu sau a lui G Calinescu in celebra sa Istorie a literaturii… Fara a cadea in fundamentalism, in mandrie nationala sau alte lozinci de genul acesta, cred ca sunt funciar diferit ca roman de un neozeelandez, de pilda si mai cred ca nu voi invata niciodata sa fiu sud-african, oricat de mult m-as stradui. Boia are dreptate, insa numai partial, etnicul e aproape insignifiant cand vorbim despre popoare din spatii apropiate, dar devine fundamental cand in celelalte cazuri. Desigur, nu judec etnicul in raport de inferioritate si superioritate (este eroarea secolului XX) Apoi, ii reprosez lui Lucian Boia ideea pe care o transmite in subtext ca mitologizarea istoriei nationale ar tine pe alocuri de un spirit infantil romanesc. Cred ca nimeni nu poate scapa de mitologizare, cred cu tarie ca orice popor are nevoie de iluzii, de utopii, de eroi si ca nu putem demoniza aceasta tendinta care tine de normalitate… E adevarat ca textele sale nu afirma explicit aceasta idee, dar am surprins-o de multe ori. Apoi, ii reprosez o usoara lipsa de rigoare a aparatului critic (trimiteri lacunare, lipsa notelor de subsol sau prezenta lor eliptica)… In mare, insa, Lucian Boia are merite incontestabile.
Multumesc pentru lectura.
Cu stima, Ovidiu Ivancu
Vă mulțumesc, domnule Ivancu, pentru precizări.
Chiar și așa, eu cred că modul în care Lucian Boia prezintă istoria este extrem de benefic.
Uitați-vă numai la unele reacții pe această pagină și veți vedea că e un exces de mitologie, poate chiar mitomanie, așa încât, părerea mea este că avem nevoie de mai mulți, nu mai puțini demolatori de mituri.
Sunt perfect de acord cu Dl. Ivancu, si ii admir gandirea si stilul deopotriva de limpezi. Atata as adauga: ca patriotismul este (pentru mine) mandria unui neam de a avea drept de cetate, ca egal, intre celelalte natii,si nu aroganta agresiva de a-si inchide portile (ale inimii, ale mintii, ale hotarelor) catre acesti „altii” cu care semanam atat de mult.