Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Economic



 

Achiziții, alianțe și competiție pe piața energetică globală: posibile implicații geopolitice

de (22-12-2016)
1 ecou

 
În contextul impactului pe care tranziția care însoțește schimbarea puterii executive în Statele Unite și permanența amenințării teroriste domină atenția opiniei publice, evenimente nu mai puțin interesante și cu un impact greu de evaluat în succesiunea lor imediată au loc în zona economică, mai ales în complicatul joc de interese care guvernează industria petrolieră. Actorii acestui segment esențial pentru viața noastră cotidiană nu au fost niciodată câștigătorii premiilor de popularitate, iar interesele lor au fost asociate cu diverse crize intervenite în relațiile internaționale din ultimul secol și jumătate(1). Companii de succes s-au aflat la originea unor catastrofe ecologice precum cea care a afectat Golful Mexic în 2010, iar puterea pe care au acumulat-o în ultimele decenii le-a conectat în mod nemijlocit cu activitatea serviciilor de informații. Aceleași entități admirate și detestate în egală măsură sunt în prezent beneficiarele schimbării trendului economic, sau mai exact a percepției asupra economiei mondiale, care a pus capăt unei lungi perioade de scădere a prețului barilului, începută în prima jumătate a anului 2014. Seria de evenimente faste pentru petroliști este dominată de recentul acord implicând țările membre în OPEC și unsprezece producători neafiliați, în primul rând Rusia, vizând reducerea producției începând cu 2017(2), opțiune care riscă să înlocuiască actualul surplus cu un deficit accentuat de scăderea drastică a investițiilor, conform unui raport al EIA(3). Un eveniment de o importanță cel puțin egală s-a petrecut cu două zile înaintea perfectării acestui acord și a avut rolul său în succesul tratativelor și s-a materializat în vânzarea unei participații de 19,5% din compania OAO Rosneft, cel mai mare producător de petrol al Rusiei către un consorțiu alcătuit din Glencore PLC și Fondul Suveran de Investiții al Qatarului(4). Presa controlată de Kremlin a prezentat tranzacția ca pe un triumf al președintelui Putin, repurtat în pofida recesiunii economice și a sancțiunilor care restricționează accesul companiilor rusești la finanțare și la achiziții de noi tehnologii, iar cele 10,2 miliarde de euro intrate în bugetul Federației Ruse, reprezentând peste 20% din cheltuielile militare ale țării au impulsionat aprecierea rublei, punându-i în dificultate pe exportatorii care au avut de câștigat de pe urma reducerii costurilor de producție, denominate în moneda națională. Mai presus de caracterul relativ al unor cifre sau de anticiparea evoluției unei corporații cu interese globale, această privatizare parțială a unui asset strategic al Rusiei este un act de diplomație economică și justifică o analiză mai profundă, supusă limitelor percepției personale și a unor informații obiectiv parcimonioase. Premisele unei abordări riguroase a chestiunii ar recomanda nuanțarea unor locuri comune care tind să înlocuiască datele concrete cu discursuri și imagini lipsite de suportul competenței sau generate de prejudecăți personale. Cea mai bine reprezentată dintre acestea este corupția regimului identificat cu președintele Putin. Fenomenul a fost bine documentat de anchete jurnalistice și rapoarte ale unor organizații de profil, dar piața energetică a fost și continuă să fie profund politizată și dominată de înțelegeri aflate la limita regulilor concurențiale, iar interferența cu actorii statali face dificilă separația între profit, corupție și rațiunea de stat. În aceeași ordine de idei, sursele tradiționale de energie nu pot fi concurate de cele regenerabile, cu toate presiunile vizând încălzirea climatică și cu implicita ostilitate a mediilor ecologiste. Mai mult, scăderea prețului petrolului a produs falimentul unor mari producători de energie eoliană și solară, incapabili să supraviețuiască în absența unor subvenții ale statelor. Nu în cele din urmă, opțiunile economice ale guvernului rus dovedesc lipsa de temei a identificării regimului Putin cu naționalismul economic sau cu perpetuarea paradigmelor sovietice.

Campionul național și copilul minune al globalizării

Istoria companiei Rosneft reprezintă o reflectare redusă la zona economică a virajelor pe care evoluția Federației Ruse le-a cunoscut după 1991. Ca toate societățile postcomuniste, rușii au parcurs o nouă acumulare primitivă de capital(5), constând în preluarea activelor viabile în beneficiul unor structuri private rezultate din parteneriate ad-hoc între directorii fostelor întreprinderi sovietice, exponenți ai aparatului de partid și ai instituțiilor de informații și medii infracționale. La acestea s-au adăugat foști cetățeni sovietici emigrați în Occident sau în Israel, al căror know how era esențial pentru marile firme specializate în trading cu materii prime. Acest transfer de proprietate s-a produs prin proceduri situate înafara oricăror reguli de transparență și competiție, iar disputele dintre concurenți s-au rezolvat prin apelul la violențe și asasinate, așa cum au fost celebrele războaie ale aluminiului legate de grupul TWG. Una din țintele principale ale noii elite economice a Rusiei a fost industria petrolieră, mult mai conectată cu piața liberă, datorită obiectului de activitate, dar importantă pentru interesele de securitate ale statului, obișnuit să utilizeze resursele sale energetice ca monedă de schimb în negocierile cu Occidentul și Japonia. Experimentul liberal s-a tradus printr-o ambivalență greu de reconciliat între necesitatea unor parteneriate cu marile companii occidentale, singurele în măsură să asigure investițiile și tehnologia necesară concretizării ambițiilor energetice ale țării și un anume naționalism economic care pleda împotriva înstrăinării avuției naționale în favoarea foștilor inamici ideologici. Incoerențele politicilor economice ale guvernelor s-au tradus în ascensiunea unor companii controlate de așa-numiții oligarhi care își datorau succesul relațiilor privilegiate cu Kremlinul. Dintre acestea s-au detașat Lukoil, controlată până în prezent de o fostă tânără speranță a industriei petroliere sovietice, Vaghit Alekperov, TNK rezultată printr-o serie de fuziuni de active aparținând lui Mihai Fridman, Viktor Vekselberg, Len Blavatnik și Gherman Chan, dar mai ales Yukos, creația lui Mihail Hodorkovski, cea mai apropiată de standardele corporatiste. Performanța economică a acestora a fost net superioară celei obținute de întreprinderile controlate de fostul minister sovietic al petrolului,dar resursele pe care le-au acumulat i-au transformat pe deținătorii lor în deținători de facto ai regiunilor în care activau, iar dezvoltarea lor a implicat organizarea unor structuri armate și de informații necesare în cunoscutele rachetări de active, din cele care se mai practică în Ucraina postrevoluționară. Începuturile NK Rosneft coincid cu criza politică și economică din 1998, finalizată cu investirea guvernului Primakov care a încorporat activele petroliere rămase sub controlul statului într-o companie pusă sub conducerea unui manager cu numeroase conexiuni politice, Serghei Mihailovici Bogdancikov. Discreția managementului și mediocritatea performanței sale în primii ani nu permitea anticiparea carierei spectaculare pe care noua companie o va cunoaște odată cu venirea la putere a președintelui Putin. În afara conceptelor politice lansate de Vladislav Surkov, noua putere a propus o nouă abordare economică, în sensul restaurării controlului statului asupra resurselor naturale prin intermediul „Campionilor Naționali”, în măsură să participe cu șanse la concurența economică și politică pentru resurse. Faptul că liberali de talia lui Boris Feodorov și Anatoli Ciubais au susținut aceste inițiative se explică prin gradul de degradare a sistemului economic al Rusiei, a cărui expresie supremă este bilanțul OAO Gazprom pe anul 2000, când monopolul în care statul pierduse controlul pachetului majoritar de acțiuni s-a aflat în pragul incapacității de plată. Recuperarea controlului asupra Gazprom s-a realizat cu respectarea formală a legislației internaționale, printr-o majorare de capital la care au participat doar agențiile statului, urmată de înlocuirea echipei manageriale cu foști colaboratori ai președintelui Putin, din perioada în care acesta deținea funcția de viceprimar la Sankt Petersburg. Indicatorii Gazprom s-au îmbunătățit incomparabil în ultimul deceniu și jumătate sub conducerea lui Alexei Miller și Aleksandr Medvedev, dar imaginea sa continuă să fie asociată cu practicile corupte și cu abuzurile statului în relație cu piața liberă, percepție favorizată și de maniera în care Gazprom a preluat participația majoritară la proiectul Sahalin-II, singura capacitate de producție a gazului natural lichefiat a Federației Ruse. Viziunea centralizatoare cu care puterea de la Moscova opera în privința gestiunii resurselor și-a avut apogeul în proiectul de fuziune între Rosneft și Gazprom, eșuat datorită opoziției conducerii Rosneft și, mai probabil, datorită îngrijorării generate de puterea pe care executivii unui astfel de gigant ar fi acumulat-o. Controlul Kremlinului asupra Rosneft a fost asigurat prin instalarea în fruntea Consiliului de Administrație a lui Igor Ivanovici Secin, cu un trecut conectat cu serviciile militare de informații, și socotit de cei prejudiciați eminența cenușie a destructurării companiei Yukos în 2003-2004. Episodul în urma căruia activele acesteia din urmă au fost confiscate de stat și vândute prin licitație către Baikal Finance, creație a Rosneft, a fost pus în legătură cu intenția de a contracara proiectele politice inițiate de Hodorkovski sau cu încercarea de a readuce la ordine restul oligarhilor. Cazul face obiectul unei serii de procese deschise la diverse curți internaționale, dar chestiunea ridică și alte dileme precum în ce măsură o fraudă se poate îndrepta printr-un abuz, sau faptul că această renaționalizare a unor active privatizate fraudulos s-a făcut prin accesarea unor linii de credit de la bănci occidentale. Odată cu preluarea câmpurilor de la Yugansk, Rosneft devine, alături de Gazprom, beneficiara noii legislații conform căreia depozitele considerate strategice sunt atribuite direct celor două companii, iar eventualele joints ventures limitează participarea companiilor străine la cel mult 49%. Faptul a produs creșterea semnificativă a portofoliului Rosneft, iar listarea la bursa londoneză i-a adus o mai mare vizibilitate internațională. Un punct de turnură în dezvoltarea sa a intervenit însă odată cu achiziționarea TNK-BP, companie rezultată printr-o fuziune insolită a TNK cu activele BP, concepută pe baze paritare, dar urmată de izbucnirea aproape imediată a conflictelor între managerii britanici și acționarii ruși, tranșate prin expulzarea primilor și injoncțiuni ale autorităților statului. Achiziția care a adus British Petroleum o participație de 20% la Rosneft și importante resurse financiare absolut necesare după dezastrul de la Macondo a însemnat creșterea dramatică a datoriilor Rosneft, dar i-a pus la dispoziție unități de rafinare tehnologizate și proiecte de explorare cu potențial pe termen lung. În vederea relansării explorării resurselor arctice, compania rusă a perfectat o alianță strategică cu Exxon Mobile, partenerul său din proiectul Sahalin-I, căruia îi datorează prima descoperire de hidrocarburi în perimetrul Vostochnyi Primvozemelski, proiect suspendat datorită sancțiunilor impuse în 2014. Observatorii interesați de industria petrolului ar avea dificultăți în a aprecia evoluția Rosneft ca o poveste de succes. Fără îndoială, Secin este cel mai optimist manager al acestui domeniu greu încercat în ultimii ani. În planul imaginii publice , acesta accentuează imaginea unei companii de stat eficiente, neatinsă de tarele corupției precum Gazprom și în măsură să încheie parteneriate lucrative cu companii multinaționale. Și care și-a redus costurile de producție la 2 dolari pe baril. În viziunea sa pe termen lung, Rosneft și posibilele sale resurse arctice este concurentul cel mai de temut pentru Arabia Saudită și aliații săi din Golful Persic. În plan concret, Rosneft s-a angajat într-o serie de vânzări și achiziții de active care au transformat ce mai rămăsese din industria sovietică într-un actor economic cu interese globale, cu exploatări din Norvegia în Brazilia și Mozambic. Ultima din seria de achiziții controversate a fost preluarea producătorului Bașneft, renaționalizat de stat în urmă cu un an, însoțită de arestarea ministrului economiei Alexei Uliukaev, sub acuzația de luare de mită. Rosneft nu este totuși singură pe piața petrolieră a Rusiei, unde alături de supraviețuitorul Lukoil activează Surgut Neftegaz condusă de Vladimir Bogdanov și ai cărei proprietari și-au putut păstra anonimatul până în prezent, dar mai ales Gazprom care a achiziționat în 2004 compania Sibneft, înființată de Roman Abramovici, pe care a extins-o prin achiziții de succes în țară și în străinătate, de la cea mai mare rafinărie din Moscova, la Naftna Industrija Srbije, prin intermediul căreia și-a extins activitățile în statele vecine. Rivalitatea dintre cei doi giganți se manifestă deschis la toate competițiile pentru noi câmpuri petroliere rusești, dar și în litigii legale vizând liberalizarea exportului de gaz, zonă în care Rosneft, având suportul partenerului său Exxon, ar dori să dezvolte un business propriu. Această competiție dusă cu mijloacele specifice economiei ruse amintește, iar în opinia unora continuă, competiția care opunea GRU și KGB în perioada sovietică.

O posibilă deschidere à la russe

Decizia guvernului Federației Ruse de a da un nou impuls privatizării tocmai într-o zonă pe care s-a străduit să o controleze vreme de un deceniu și jumătate are rațiuni economice impuse de dificultățile bugetare odată cu scăderea prețurilor materiilor prime, cu dificultățile finanțării unor programe federale și de efectul redus al eforturilor de substituire a importurilor de tehnologie. Înafara acestor circumstanțe, tranzacția perfectată în primele zile ale lui decembrie și seria demersurilor politice și acordurilor economice care au succedat-o indică o schimbare de strategie a Kremlinului în relația cu centrele globale de putere. O dovadă în acest sens constă în însăși alegerea partenerilor, care nu sunt nici entități chineze, extrem de active pe piața resurselor în ultimul an, dar cu care Rusia s-ar putea confrunta în Kazahstan și Turkmenistan, nici companii naționale din statele prietene. Glencore, compania întemeiată de legendarul Mark Rich s-a impus prin tacticile sale neconvenționale de a conduce operațiuni de trading în regiuni supuse unor sancțiuni economice precum Africa de Sud și Iranul în anii 80, statele comuniste la finele Războiului Rece sau milițiile din Congo în deceniul trecut. Compania condusă în prezent de Ivan Glasenberg a fost profund implicată în primul val de privatizări din Rusia după 1991, amintirea acelor timpuri fiind deținerea unui pachet semnificativ de acțiuni al United Company Rusal, iar unii manageri mai tineri ai Gazprom precum Elena Burmistrova și-au făcut ucenicia în echipele traderilor conduși de la Baar. Faptul că asemenea activități, însoțite și de masive operațiuni de optimizare fiscală au fost tolerate de autoritățile occidentale a fost pus în legătură cu interese ale serviciilor de informații sau cu nevoia guvernelor de a genera prosperitate cu orice preț. O anume presiune a opiniei publice și competiția cu alți traderi care tind să-și întreacă magistrul au determinat transparentizarea unei părți a operațiunilor prin listarea la bursa londoneză, moment care coincide cu câștigarea unui acționar semnificativ, tocmai fondul suveran al Qatarului, partenerul la achiziția acțiunilor Rosneft. Această entitate și-a câștigat celebritatea pe durata crizei economice începute formal în 2008, când a operat o serie de tranzacții de succes, salvând câteva companii de asigurări și bănci occidentale în condiții aparent mai favorabile decât ajutorul de stat, dar în termeni denunțați de unii acționari ai acestora ca discriminatori. Acționarii arabi au impus Glencore preluarea Xstrata, companie minieră pe care o controlau deja, fapt care, coroborat cu prăbușirea prețurilor mărfurilor în 2015, a adus Glencore în pragul prăbușirii. În aceste împrejurări, decizia Federației Ruse de a vinde unui consorțiu dominat de o entitate cu care concurează nu doar pe piața petrolului, ci și în zona gazelor naturale, poate semnala o schimbare a alianțelor în complicatul joc de interese din Orientul Mijlociu, unde Rusia s-a plasat până acum de partea Iranului și în opoziție cu partenerii din Golful Persic ai Statelor Unite. Prăbușirea cotației barilului, socotită de unii un mijloc de a destructura regimul președintelui Putin, a destabilizat Orientul Apropiat și a generat conștientizarea unui interes comun al vechilor inamici, pe care atitudinea față de valorile liberale și ambițiile Statelor Unite și Canadei în relație cu exportul de hidrocarburi i-ar putea apropia mai mult. Noile parteneriate nu implică abandonarea celor vechi, Gazprom Neft a semnat acorduri cu compania petrolieră a Iranului pentru studiul a două câmpuri petroliere, iar Gazprom și-a asigurat accesul la petrolul norvegian printr-un schimb de active perfectat cu OMV AG, companie deținută în proporție de peste 20% de IPIC, fondul de investiții al Emiratelor Arabe Unite. Rămâne de văzut dacă aceste inițiative vor avea consecințe politice imediate, dar ele asigură importante fluxuri de capital către Rusia, a cărei economie a devenit mai stabilă în urma sancțiunilor prin aceea că a trebuit să se diversifice, iar deținătorii unor active ruse pot fi tot atâția susținători ai unei neutralități binevoitoare față de interesele Federației Ruse și ale elitei sale politice.

Referinţe:

1. Jean Baptiste Duroselle, Histoire des relations internationales, vol. VIII, Paris, Fayard, 1998, passim.
2. Detalii pe www.upstreamonline.com, 12 December.
3. Detalii pe www.reuters.com, December 13.
4. Vezi detalii pe 1prime.biz, News, December 9.
5. Pentru clarificări ale conceptului, vezi Fernand Braudel, Jocurile schimbului, vol. III, București, 1985, passim.

(Redacţia nu împărtăşeşte neapărat opiniile autorilor)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Victor Manta: (3-1-2017 la 22:07)

    Lungimea excesivă a textului, formatarea sa neprielnică cititului şi frazele sale foarte stufoase m-au descurajat să mă aventurez în înţelegerea acestuia.

    Aş zice că este, poate, păcat de o asemenea irosire de eforturi. Eventual situaţia ar putea fi îmbunătăţită prin expunerea pe scurt a unor concluzii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.145.64.172