caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Economic



 

Tezele lui Illarionov şi realitatea românească

de (9-5-2014)
20 ecouri

 
Demisionarul consilier economic a lui Putin, Andrei Illarionov, a conturat clar şi explicit fazele principale prin care este necesar, normal şi logic să treacă o ţară care vrea să facă o reforma reală şi democratică (a se vedea articolul „De ce depinde prosperitatea unei ţări? Un interviu al lui Andrei Illarionov”, partea I-a şi partea a II-a.

Aceste faze, de fapt teze, sunt prezentate în ordinea importanţei lor şi în ordinea aplicării lor cronologice :

1. Preluarea puterii politice.

2. Refacerea sau/şi dezvoltarea ordinii de drept.

3. Consolidarea acesteia (a justiţiei).

Illarionov consideră că aceşti trei paşi trebuie parcurşi de orice ţară care doreşte să facă reforme reale şi democratice, pentru realizarea şi lărgirea libertăţilor economice, politice, civile şi a ordinii de drept.

În continuare voi expune doar punctul meu de vedere, nici exhaustiv, nici definitiv, îndoielile mele datorându-se faptului că toată evoluţia post-decembristă de la noi se află încă într-o ceaţă densă, fie creată şi întreţinută de cei interesaţi, fie că este doar o manifestare caracteristică şi/sau specifică a stării de haos. Să le luăm pe rând :

1. Preluarea puterii politice

În România preluarea puterii, după revoluţie, nu s-a făcut de către o echipă omogenă, având un program clar şi cu deplin consens în cadrul echipei, aşa cum s-a întâmplat, la un moment dat după independenţă, de exemplu în Georgia, unde Saakaşvili avea cel puţin 30 de adepţi, cei care l-au urmat pe acesta nu pentru că erau prietenii lui, ci pentru că erau adepţi ai aceluiaşi program de reforme.

La noi, preluarea puterii în decembrie 1989 s-a făcut de către un amalgam de oameni cu vederi politice divergente sau, ceea ce a fost şi mai rău, cu oameni care nu aveau nici un fel de orientare într-ale reformelor, oameni care au urmărit doar obţinerea de profituri!!

Doar trei oameni, aparţinând, fiecare din ei, unei ideologii politice consacrate, au ştiut ce vor să facă, dar aceştia aveau opinii total antagonice asupra reformelor de făcut. Aceştia au fost: Iliescu, Raţiu şi Coposu.

Iliescu, un proto-comunist cu vechime, înclinat cel mult spre o reformare a aceluiaşi comunism promovat de Ceauşescu şi predecesorii săi timp de 44 de ani, un adept cel mult pentru o cosmetizare a ideologiei comuniste de până atunci prin aplicarea unei «perestroici» şi introducerea «glasnosti-ului» de genul celor promovate în URSS de Gorbaciov, adică o uşoară înclinare spre o economie de piaţă, dar cu un control centralizat de către stat, precum şi o oarecare libertate a cuvântului, aşa cum o vedea el. În esenţă, programul politic al lui Iliescu, l-a exprimat el însuşi atunci când s-a adresat minerilor năvăliţi să terorizeze Bucureştiul (1990), Piaţa Universităţii şi, indirect, toată ţară, spunând :

„…Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înalta disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu”,

şi din care rezultă clar orientarea lui spre un stat socialist şi de teroare „muncitorească”.

Ion Raţiu – un veritabil om politic, de orientare într-adevăr democratică, deşi aparent era în esenţă mai curând un aristocrat, un politician pe care optimismul său din toate situaţiile conflictuale (situaţii critice pentru alţii) îl putea recomanda ca pe un excepţional preşedinte de ţară, dacă… dacă n-ar fi existat Iliescu. Raţiu, cu şcoală lui de democraţie vestică, ar fi fost cel mai bun conducător pentru România şi, în mod categoric, benefic pentru viitorul ţării, pentru că avea un program de reforme şi avea în spate o carieră de manager de succes, lăsând la o parte faptul că ar fi fost şi bine văzut in Vest.

Corneliu Coposu – cel care a reînviat din cenuşa istoriei comunismului PNŢCD-ul, Partidul Naţional Creştin şi Democrat – era un susţinător consecvent al valorilor democratice şi pro-occidentale. Aparent foarte îngăduitor cu adversarii politici, victimă a torţionarilor comunişti pentru o perioada de 17 ani petrecuţi in închisoare, dar dacă ajungea la putere, nu cred că ar fi tolerat situaţiile contra naturii din politica desfăşurată în România acelor ani, atât în timpul vieţii lui postdecembriste foarte scurte (mai puţin de 5 ani), cât şi după dispariţia sa, de către tagma de neo-politicieni, şi non-politicieni, care au amestecat în aceeaşi oală şi pe torţionari şi pe victimele lor.

Un exemplu edificator al conţinutului acestei oale politice, pline de contradicţii, este că torţionarii comunisto-securişti, au şi astăzi nişte pensii exorbitante, mergând până la 8.000 de Euro pe lună pentru «munca» lor, în timp ce victimele care, fiind foşti deţinuţi, şi neavând o baza de calcul bună pentru punctajul unei pensii – care are la bază anii de muncă plătită -, trăiesc azi în mizerie, cu nişte pensii de cel mult 350 de lei. Nu ştiu dacă din naivitate, sau poate din maliţiozitate, sau poate chiar credea într-adevăr că este posibil aşa ceva în folosul ţării, Coposu i-a propus lui Iliescu să devină membru al PNŢCD! Este verosimil ca el să fi ştiut că nu avea mult de trăit, şi vedea lipsa de conducători de marcă în partidul sau.

Nici una dintre aceste trei personalităţi marcante nu avea o echipa puternică, deci nu puteau aspira la preluarea totală a puterii politice, şi nu le rămânea decât rolul de a fi «pe lângă» adevărata putere, cea profund coruptă, care a deformat şi orientat România pentru mulţi ani de atunci înainte…

Deci cine a preluat puterea politică în România? Cine avea o echipă de oameni mai omogenă şi cu caracteristici, identităţi, obligaţii şi mentalităţi cât de cât asemănătoare?

Doar nomenclatura de partid şi securitatea, nu cei puţini de la vârf şi bine cunoscuţi, ci cei numeroşi şi integraţi organic în structura populaţiei, mai mult sau mai puţin, şi care înainte măcar păreau a fi o clasa organizată, dar care, după ce au pierdut vechea putere, aveau aceeaşi poftă şi nevoie de putere, fie ea şi în scopuri de satisfacere maximă a propriilor orgolii şi necesităţi.

Deci neexistând o echipa omogenă, cu un program de democratizare şi de reformare în beneficiul poporului, acest amalgam de oameni deja compromişi politic şi infectaţi până la oase de sămânţa corupţiei, aveau scopul clar de îmbogăţire rapidă, şi au îndeplinit, cu chiu şi vai, doar prima condiţie pentru reformă – «preluarea puterii politice» din România.

2. Refacerea sau/şi dezvoltarea ordinii de drept

Justiţia comunistă din România a fost obişnuită să funcţioneze la comanda puterii politice, nu avea independenţă în decizii decât accidental şi numai pentru infracţiuni mărunte, unde în acel domeniu marginal al infracţionalităţii funcţionau nişte legi aberante, impuse de partid, prin care un banal furtişag de câţiva ştiuleţi de porumb, sau furtul oricărui mărunţiş din «avutul obştesc» era pedepsit disproporţionat şi cu o brutalitate ieşită din comun.

Dacă cei care au preluat puterea politică, împreună cu mulţimea de şmecheri asociaţi lor prin intermediul relaţiilor de rudenie şi interese, aveau în cap un program de îmbogăţire rapidă, este deja evident că o justiţie puternică şi independenţa le-ar fi stat în cale, şi ca o consecinţă evidentă rezultă faptul că instalarea unei «ordini de drept», bazată pe o dreptate organică, adevărată şi eficientă, avea să întâmpine o opoziţie permanentă. Puţinele încercări ale unui număr redus de conducători, care aveau tresăriri periodice de conştiinţa, erau şi sunt şi acum compromise, de fapt sabotate, nu pe faţă, ci folosind pe ascuns prerogativele specifice ale unei legislaţii şchioape, care cu cât este mai planturoasă, cu atât oferă mai multe şanse şi portiţe de scăpare, prin intermediul chichiţelor avocăţeşti.

Prin posibilitatea de ocolire, fentare, îmblânzirea intenţionată a prevederilor legale, astfel încât să favorizeze scutirea de pedeapsa a unor infracţiuni deja săvârşite, nu a mai rămas nicio şansă pentru ca ordinea de drept, justiţia, să funcţioneze la fel pentru toată lumea, pentru fiecare cetăţean, indiferent că este vorba de un parlamentar, un ministru, sau de un om simplu. Este mai mult decât semnificativ cazul, când un anume mogul, luat în colimator de CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) şi care, ca să scape de o condamnare publică pentru o activitate «prodigioasă» şi binecunoscută de securist veritabil, nu numai că a reuşit să scape de urmărire, dar a reuşit, prin avocaţii săi – nişte dulăi într-ale ocolirii legii – să desfiinţeze «legal» această instituţie revoluţionară!

Similar s-a întâmplat şi cu ANI (Agenţia Naţională de Integritate), căreia, prin procedee similare, i s-au retezat aripile punitive, lăsându-i doar o funcţie de constatare extrem de limitată şi ţinută sub control. Başca, încercările de mutilare a Codului Penal, astfel încât să absolve anumite categorii fie de infracţiuni deja săvârşite, fie de cele care urmau să le comită… În interiorul justiţiei din România nu s-ar fi produs nicio refacere sau dezvoltare a sistemului juridic, dacă nu apărea obligaţia impusă de UE în acest sens. Nu se ştie dacă cei de la putere, care au favorizat cât de cât reformarea justiţiei, au făcut-o pentru că era o necesitate pentru obţinerea şi desfăşurarea unor libertăţi economice, sociale, şi civile, sau pentru că au fost obligaţi să facă paşi în acest sens de normele impuse de statutul de membru al UE.

3. Consolidarea puterii justiţiei (a ordinii de drept)

Din păcate, această etapă a lui Illarionov nu a putut fi realizată, ci doar începută cu timiditate, cu multe anchetări începute, dar cu foarte puţine condamnări. În locul consolidării justiţiei, s-a consolidat deocamdată corupţia. Are dreptate Illarionov când afirmă, citez: „Dacă într-o ţară puterea este subordonată bandiţilor, sau puterea însăşi este banditească, criminală, fie de la bun început, fie că a evoluat sau s-a dezvoltat în acest sens, este inutil să credem că ar fi posibile orice alte reforme, în primul rând reformele economice. Pentru că bandiţi aflaţi la putere vor crea în jurul lor un spaţiu banditesc. Ei nu pot crea în jurul lor decât ceea ce sunt ei însuşi.”

Să admitem că la noi la putere nu se află chiar «bandiţi», ci oameni care promovează, sau tolerează un consens în ceea ce priveşte corupţia.

Putem să demonstrăm ceva în acest sens ?

În ipoteza că o unitate economică (de producţie, din sfera serviciilor, sau chiar instituţională) din sistemul economic socialisto-comunist funcţionează defectuos, neraţional, cu cheltuieli exagerat de mari, consumuri specifice de materiale şi de forţă de muncă exagerate, inclusiv din cauza unui management defectuos, şi este necesar – pentru rentabilizarea ei şi pentru încadrarea funcţionarii ei într-un sistem raţional de protecţie a factorilor de mediu, economici şi sociali – să se accepte ideea că un manager mai cu cap, specialist în domeniu, cointeresat puternic din punct de vedere material, are capacitatea să facă această privatizare, şi că va respecta toate prerogativele şi avantajele unei privatizări adevărate.

În această situaţie, statul, prin reprezentanţii săi, va face un contract cu respectivul manager, îi va vinde o unitate oarecare, fostă socialistă, la un preţ simbolic, sau chiar pe gratis, şi nu-i cere decât să o facă rentabilă, în cadrul unei pieţe economice care este, sau se vrea, liberă. Este normal? Este şi normal, şi necesar!

Evident că per ansamblu astfel de privatizări ar aduce beneficii mari întregii economii naţionale. Dar ce s-a întâmplat în realitate? Ce s-a întâmplat cu majoritatea privatizărilor făcute în România? O să iau ca exemplu un caz oarecare, dintre cele pe care le-am cunoscut în direct, ca să zicem aşa. Statul român îi vinde pe o sumă modică, adică privatizează, Combinatul de Cauciuc Sintetic din Oneşti (un combinat în valoare de cca. un miliard de dolari SUA!) unui manager numit Iacubov. Şi acest «manager» (un fost funcţionar dintr-un serviciu de aprovizionare, devenit peste noapte «manager»!), în loc să raţionalizeze schema de personal, în loc să se ocupe de păstrarea şi dezvoltarea paletei de produse absolut necesare economiei naţionale, produse care şi până la privatizare, aveau căutare în străinătate, inclusiv în Statele Unite, vine şi pune lacăt pe poarta Combinatului, trimite în şomaj 5.500 de oameni şi vinde la fier vechi cea mai mare parte a instalaţiilor acestui Combinat, în care până atunci se producea cauciucul, un material considerat strategic în orice fel de economie, nemaivorbind de masele plastice, fenolul, acetona, latexuri industriale, etc. şi polistirenul expandat pe care îl aducem acum din Germania la un preţ de 3 ori mai mare, utilizat la scară naţională, pentru izolarea termică a blocurilor de locuinţe…

Am fost şeful serviciului de proiectare care cuprindea şi acest combinat, printre altele, şi ştiu ce spun despre valoarea de întrebuinţare a produselor respective. Toate produsele enumerate erau de calitate foarte bună, singurul neajuns, în comparaţie cu produsele similare din alte ţări mai dezvoltate, era că se produceau cu un consum mai mare de energie, o cheltuială care era compensată cumva de faptul că manopera era în schimb foarte mică, reprezentând doar 3-3,5 % din valoarea produsului respectiv. Cu un supliment de investiţie relativ minor faţă de valoarea acelui Combinat, se putea rezolva rapid, în decurs de cel mult 3-4 luni, ameliorarea drastică a consumului de energie!

Un alt caz, tot tangent cu fosta mea sfera de activitate, este Rafinăria Dărmăneşti, cu o valoare de cca. 150 milioane de dolari SUA, şi care a fost dată de fostul prim-ministru Adrian Năstase tot lui Iakubov (?) pentru suma de 100.000 de dolari (??!!). Şi din nou, în loc să valorifice resursele de ţiţei din schelele de la Moineşti, mai mult decât suficiente pentru a acoperi capacitatea integrala de producţie a acelei unităţi, şi să producă benzine, motorine şi unicul cocs din petrol din Europa din care se puteau fabrica electrozii pentru industria aluminiului şi cea siderurgica, Rafinăria se închide, iar cei 400 de salariaţi din Dărmăneşti – un oraş in care această rafinărie era singură sursă de existenţă – sunt concediaţi!

Avem tot dreptul să extrapolăm la scară naţională, acelaşi gen de «privatizări-catastrofă» (evident că vom recunoaşte că au fost şi privatizări reuşite, dar foarte puţine), ca să ne dăm seama de mărimea corupţiei post-decembriste, care a pus pe butuci o economie, fie ea şi socialistă, dar care avea un potenţial real de privatizare constructivă. Acelaşi fenomen de falsă şi distructivă privatizare s-a petrecut în toate sectoarele fostei economii din România.

Un singur aspect merită să mai fie subliniat, privatizarea din agricultură. A fost un act de justiţie retrocedarea terenurilor agricole către foştii proprietari. Dar această retrocedare trebuia făcută doar din terenurile GAC-urilor (gospodăriilor colective), care oricum funcţionau neeconomic, şi nu din terenurile GAS-urilor (gospodării de stat), care erau, oarecum, un echivalent al marilor ferme agricole capitaliste. Iar dacă unele parcele din aceste terenuri ar fi trebuit să fie returnate proprietarilor de drept, se putea apela la o restituire valorică în bani, bine plătită, pentru a conserva o bază de producţie de alimente pentru toată populaţia ţării, adică în numele interesului naţional.

Revenind pentru un moment la subiectul consolidării justiţiei: faptul că statul român este departe de realizarea unei justiţii independente este demonstrat şi de cele două vizite ale oficialilor Departamentului de Stat al SUA, respectiv a doamnei Victoria Nuland, asistenta secretarului de Stat, şi în continuare, la nici 3 luni distanţă şi a adjunctului dânsei, domnul Hoyt Lee. Ambii au exprimat îngrijorarea SUA pentru nerespectarea de către unii oficiali români a independenţei justiţiei. De menţionat că la ambele vizite au avut loc întâlniri cu liderii de partide politice din România, iar primul ministru şi preşedintele PSD-ului, Victor Ponta, a fost cel care a evitat intenţionat să se întâlnească cu aceştia, probabil pentru că nu poate ieşi de sub influenţa baronilor centrali şi locali care frânează reforma justiţiei, evident că, în numele intereselor legate de afacerile lor, şi ale propriei lor libertăţi (v. aici şi aici).

Putem trage în final concluzia că nici una din etapele prezentate de Illarionov nu a fost realizată în reformarea României, motiv pentru care putem afirma ca România nu s-a reformat în bine şi că România va purta încă multă vreme felinarul roşu din coada caravanei ţărilor Uniunii Europene.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Victor: (10-5-2014 la 08:49)

    Domnule Pincu,

    Articolul D-voastra este, in primul rand, o dovada de bun simt, element rar, pe cale de disparitie in presa romaneasca.

    Este apoi o viziune limpede asupra evenimentelor politice care au condus la actuala stare de lucruri. Analiza, asa succinta si argumentata rapid, dă tabloul general complicat al haosului ordonat in care ne zbatem fara sanse de redresare. Si numele evocate sunt bine alese, cele de partea rea mai ales.

    Felicitari, sunteti un om liber si le transmiteti si altora cuvantul adevarului. Felicitari!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (10-5-2014 la 12:10)

    @ Victor

    Mulţumesc Stimate Domnule Victor pentru aprecieri.

    Dacă este ceva de regretat, este neputinţa de a face ceva pentru îndreptarea lucrurilor strâmbe şi strâmbate dealungul celor aproape 25 de ani de la naşterea unor speranţe pentru poporul român.

    Din păcate, masmedia mare încurcă necontenit minţile românilor, care nu au răgazul necesar ca să ajungă … la „mintea cea de pe urmă!”

    Cât timp majoritatea oamenilor o să înghită fără să mestece balivernele turnate de aceleaşi figuri de comentatori, chemaţi în emisiunile de tv.- oameni care mai întotdeauna au în subsidiar o răfuială cu unul sau altul dintre politicieni, care politicieni nici ei nu sunt mai breji,-şi sunt votaţi de mulţime pentru un obiect din plastic, sau un kil de zahār,-nicio şansă de revenire la normalitate!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • iosif.andras: (12-5-2014 la 12:21)

    o mica corectura
    „torţionarii comunisto-securişti, au şi astăzi nişte pensii exorbitante, mergând până la 8.000 de Euro pe lună pentru «munca» lor, în timp ce victimele care, fiind foşti deţinuţi, şi neavând o baza de calcul bună pentru punctajul unei pensii – care are la bază anii de muncă plătită -, trăiesc azi în mizerie, cu nişte pensii de cel mult 350 de lei.”
    in Romania nimeni nu are 8000 euro pensie poate 8000 lei, de regula judecatori si politisti sau procurori. intre ei daa mai traiesc pot fi poate fosti tortionari unul nonagenar mai e aratat la TV dar nu e relevant 300 lei este pensia minim minimorum a celror care nu au avut niciodata in viata lor o relatie de munca si au varsta de pensionare a nu se cinfunda cu pensia CAP de 35 lei de dinainte de 89.
    sunt un maniac al documentarii corecte, de accea va rog nu folositi date de dupa ureche.
    in rest, sunt de acord. Mai veniti pe acasa, sa va documentati la fata locului..

    [Mod.: pentru informarea dv.: autorul articolului locuieşte de peste 40 de ani la Oneşti. Iar pe dv. vă rog să scriţi comentariile dv. mai îngrijit.]

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Alexandru Leibovici: (12-5-2014 la 13:43)

    @Sfartz Pincu

    În articolul dv., în partea „3. Consolidarea puterii justiţiei (a ordinii de drept)” propuneţi următoarea procedură de privatizare a unei întreprinderi:

    a). există un potenţial manager competent, onest, specialist în domeniu, cointeresat material;

    b). statul, prin reprezentanţii săi, va face un contract cu respectivul manager, îi va vinde unitatea respectivă, la un preţ simbolic, sau chiar pe gratis, şi nu-i cere decât să o facă rentabilă.

    Ce lipseşte în această procedură este cum statul prin reprezentanţii săi ajunge să intre în contact cu acei potenţiali manageri competenţi, etc.

    Dacă ar fi de privatizat doar câteva duzine de întreprinderi, acei oneşti reprezentanţi ai statului ar putea cunoaşte personal câteva duzine de potenţiali manageri, şi ei 100% oneşti şi competenţi. Dar este vorba de zeci de mii de întreprinderi !!! Acea echipă relativ restrânsă de funcţionari ai statului nu poate să cunoască personal zeci de mii de manageri 100% cinstiţi !!

    Să descentralizeze teritorial alegerea managerilor? Dar atunci A garantează pentru B, care garantează pentru C … şi la capătul lanţului garanţia nu mai valorează mare lucru. În plus, dacă pentru o anumită privatizare a fost ales managerul X, atunci ce facem cu managerul Y care ar vrea el acea întreprindere; vă asigur că dacă preţul este simbolic sau nul, va fi bătaie mare pentru fiecare întreprindere : „dar de ce l-ai ales pe X şi nu pe mine???”. Iată un potenţial pentru procese interminabile (avem stat de drept, nu?!), şi pentru corupţie – dacă facem descentralizat.

    Deci nu văd cum ar putea funcţiona o asemenea procedură.

    Avem nevoie de o procedură care să nu necesite onestitatea unui foarte mare număr de oameni şi care să fie transparentă. Eu ştiu numai una – licitaţia liberă şi maxim de largă: câştigă acel licitant care este dispus să plătească cel mai mult (şi acceptă eventualele condiţii). Faptul că trebuie să dea bani, eventual mulţi dacă concurenţa este mare, va garanta că are intenţii serioase, adică că se aşteaptă să facă bani (=să rentabilizeze) întreprinderea. Pentru această procedură este necesar să fie 100% oneşti numai organizatorii licitaţiilor, adică câţiva zeci de oameni.

    Ca ilustraţie vă recomand, din cartea Larisei Burakova „De ce în Gruzia s-a reuşit”, povestea foarte instructivă a primei privatizări după aceast metodă (2004) : a hotelului „Inturist” din Batumi (pagina 55). Mai încolo autoarea povesteşte cum au fost privatizate „obiectele strategice” şi cum s-au obţinut mult mai mulţi bani decât în toată perioada anterioară.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (13-5-2014 la 17:50)

    @ Alex. Leibovici

    Opinia Dvs. este greşită, dacă credeţi că nu se puteau găsi manageri capabili în fiecare întreprindere, în fiecare unitate de stat.

    Nu a existat nicio întreprindere fără un director, un inginer şef, şefi de secţii, de instalaţii, maiştri, etc., în general oameni cu pregătire si cunostiinte de calitate superioară. Nu era nevoie ca numirea de manageri, la privatizare, să se facā de la centru, mai mult, se putea apela la o metodă de selecţie democratică, în sensul că activul de salariaţi dintro unitate să-şi aleagă ei un conducător în funcţie de un program de funcţionare şi de dezvoltare eficientă, prezentat public !!

    Dar prima condiţie ca o privatizare să reuşească ar fi fost cointeresarea materială şi condiţionată, printro metodă corespunzătoare, în fiecare situaţie.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (14-5-2014 la 13:45)

    @Sfartz Pincu

    (http://acum.tv/articol/70685/comment-page-1/#comment-51525)

    > Opinia Dvs. este greşită, dacă credeţi că nu se puteau găsi manageri capabili în fiecare
    > întreprindere, în fiecare unitate de stat.

    Eu nu am scris, sau implicat, că nu se puteau găsi manageri capabili în fiecare întreprindere, în fiecare unitate de stat. (Ce cred despre certitudinea de a găsi – nici nu are importanţă pentru moment). Prin manageri „capabil” înţeleg (ca şi dv.) pe cei în stare, în calitate de proprietari, să facă întreprinderea (imediat) independentă de subvenţii şi s-o rentabilizeze.

    Eu am spus că problema constă în a-i identifica pe aceşti manageri. Spusesem că o metodă care să fie transparentă, fără corupţie şi cu şanse bune de rentabilizare este licitaţia cât mai largă, deci la care să fie admis oricine, de oriunde din lume şi care, în plu, să mai aducă şi bani în visteria statului, bani indispensabili pentru a plăti cel puţin pensiile(*).

    Dv. însă, pornind de la ideea că manageri capabili existau în toate întreprinderile de stat, pledaţi mai degrabă pentru metoda democratică : „salariaţi dintr-o unitate să-şi aleagă ei înşişi un conducător în funcţie de un program de funcţionare şi de dezvoltare eficientă, prezentat public”. Cu aceştia ar urma deci să încheie statul un contract.

    Deci în toate cele zeci de mii de întreprinderi (foarte mari, mari, mijlocii, mici, foarte mici 😉 ) vor avea loc adunări generale ale tuturor salariaţilor. Dv. sunteţi convins că la toate acestea (sau cel puţin la marea majoritate a lor), salariaţii vor alege pe cineva „competent, onest, specialist în domeniu, cointeresat material”, şi nu un incompetent, hoţ, ignorant, avid şi incapabil de altceva decât un câştig imediat (fier vechi).

    Ei, domnule Sfartz… Sunteţi un hiper-optimist. N-aţi participat la nicio adunare generală în care un şmecher care însă ştie să vorbească bine, să promită marea cu sarea, să-şi denigreze/calomnieze oponenţii, şi să câştige votul, cu cadrele TESA votând contra, iat ne-TESA – pentru ??

    Vreţei o ilustraţie mai puţin abstractă? Iată.

    Adunare generală. Candidează domnul Sfartz Pincu, Pălăghiţă Ştefan şi tovarăşul (azi Domnul) Sobiescki. Votul va urma la 30 de minute după prezentarea candidaturilor. La sfârşit îşi prezintă candidatura dl. Sobieski. Da, va investi milioane pentru că are băncile (financiare 😉 ) la degetul mic, nu va face concedieri timp de cel puţin 3 ani, are multe relaţii şi deci contracte sigure pentru cel puţin 5 ani, salariile vor fi formidabile, programul de lucru – flexibil, 35 de ore pe săptămână, etc…

    În încheiere adaugă, ca într-o doară, că a aflat că, din păcate, contracandidatul Pălăghiţă Ştefan a fost colaborator al Securităţii, şi că contracandidatul Sfartz Pincu, deşi este competent, onest, specialist în domeniu, cointeresat material, are de gând să plece în Palestina cu întreprindere cu tot. Candidatul Pălăghiţă Ştefan nu mai are timp să demonstreze la toată lumea că n-a fost securist, candidatul favorit, Sfartz Pincu, nu va putea să demonstreze că n-are de gând să fugă în Palestina cu întreprindere cu tot nici în 30 de minute, şi nici în vecii vecilor.

    Pauză 30 de minute. Suspans… Oare majoritatea va alege pe cineva „competent, onest, specialist în domeniu, cointeresat material”? Faptul este în cel mai bun caz aleator, şi tot aşa şi în celelalte câteva zeci de mii de întreprinderi.

    Eu am asistat la adunări generale cu vot, nu de privatizare, pentru că n-am apucat, dar vă asigur că „ilustraţia” de sus nu este pură fantezie. Din păcate.

    ——-
    (*) este, de altfel metoda din Gruzia, aşa cum a fost descrisă de L. Burakova de la Institutul lui Illarionov. Deşi aţi părut a fi de acord cu Illarionov, la capitolul metode de privatizare divergeţi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (14-5-2014 la 15:27)

    @Alex. Leibovici

    Cei care au cumpărat unităţile privatizate, au avut bani? Nu vorbesc de firmele străine bogate care, dacă erau pe acelaşi profil, nu prea aveau intenţia să rentabilizeze o unitate nerentabilă din România.

    Să despărţim apele de la bun început. Existau două tipuri de unităţi de stat: rentabile şi nerentabile. Cele rentabile nu aveau nevoie de fonduri din afară, ci doar de independenţa în funcţionare, fără nicio obligaţie faţă de vreun for tutelar, decât obligaţiile normale de plata a impozitelor. Această categorie de unităţi avea nevoie de diversificare, de creşterea valorii de intrebuintare a propriilor produse, pentru a încasa mai mulţi bani. Adică, de ex. dacă produsele fabricate la Combinatul de Cauciuc din Oneşti, în loc să fie vândute ca materie primā, ar fi fost prelucrate în mici ateliere în care să lucreze personalul excedentar existent, cu nişte investiţii uşor de realizat din veniturile deja existente se rentabiliza şi producţia de baza prin reducerea personalului, şi se obţineau venituri însemnate prin lărgirea gamei de produse finite. Şi cu un asemenea program, care nu ar fi disponibilizat oameni, Sfartz Pincu ar fi fost ales instantaneu, orice ar fi promis alţii.

    Cu totul alta este situaţia unităţilor nerentabile, acestea trebuiau privatizate rapid, dar nu către persoane fără resurse financiare serioase, ci către firme cu potenţial mare, din străinătate, şi cu condiţia păstrării unui număr rezonabil de salariaţi.

    Dacă vrem un exemplu, acesta este dat de toată industria petrochimică de pe valea Trotuşului, integral rentabilă, cu vânzarea asigurată a produselor către cumpărători, deja tradiţionali – pe valută, şi pe baza căreia s-a dezvoltat tot judeţul, inclusiv capitala judeţului – Bacăul, care a crescut vertiginos pe banii din această zona!! În această vale a Trotuşului a existat şi materia prima şi industria care s-o valorifice.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (14-5-2014 la 21:48)

    @Sfartz Pincu

    > Cei care au cumpărat unităţile privatizate, au avut bani? …

    Nu ştiu la ce vă referiţi. Răspundeţi la comentariul meu din (14-5-2014 la 13:45)?

    > Să despărţim apele de la bun început. Existau două tipuri de unităţi de stat: rentabile şi
    > nerentabile. Cele rentabile … Situaţia unităţilor nerentabile…

    Văd că v-aţi revizuit metodă de privatizare, acum distingeţi două feluri de întreprinderi, cu soluţii de privatizare radical diferite. Mai constat că aţi decis să faceţi această distincţie nu în urma obiecţiilor mele (nu faceţi nicio aluzie la ele), ci probabil pentru că între timp v-aţi mai gândit.

    Oare urmează să vă arăt de ce cred eu că niciuna din aceste două nu merge? Oare îmi veţi propune apoi alte 2-3-4 soluţii corespunzând diferitelor sub-cazuri?? Şi tot aşa la următoarele iteraţii?? Şi fără legătură cu obiecţiunile mele?

    Eu cred că aşa nu merge. Poate este mai bine să vă mai las să vă gândiţi la un plan care să fie definitiv, sau să aibă nevoie doar de corecturi minore pe măsură ce este implementat.

    PS1: La ceea ce aţi scris deja, pot să vă spun dinainte că noţiunea de „intreprindere rentabilă” în economia controlată este incomensurabilă cu cea din economia liberă, deşi cuvintele sunt aceleaşi. Asta pentru că rentabilitatea se calculează din preţuri, iar în socialism preţurile sunt nişte cifre definite în funcţie de politica Partidului în acel moment. Adică arbitrare d.p.d.v. economic. Iar dacă aveţi de gând să rezolvaţi problema trecând la dolari… cursul acestuia era şi mai politic, dacă mă pot exprima aşa…

    PS2: Cât despre programul dv. de care spuneţi că pe baza lui aţi fi fost ales instantaneu… Chiar dacă programul ar fi bun, majoritatea oamenilor n-o să-l înţeleagă, n-o să fie capabilă să judece dacă este sau nu mai bun decât al lui Pălăghiţă Ştefan.

    Şi tare mă tem că nu va prefera un cadidat care le vorbeşte despre „diversificare”, „creşterea valorii de întrebuinţare”, despre viitoare mici ateliere în care să lucreze personalul excedentar (excedentar!!) şi pe baza muncii căruia (adică a personalului „excedentar”) să se rentabilizeze… producţia de bază, adică cea din uzina din care au fost daţi afară…

    Eu cred că majoritatea – oamenii simpli, şi nu numai – va prefera mesajul domnului Sobieski : simplu, clar, atrăgător, optimist. În zadar vor spune candidaţii Sfartz Pincu şi Pălăghiţă Ştefan că toate aste sunt minciuni: cu zvonurile de care v-am spus, credibilitatea lor va fi deja nulă.

    Pe scurt: să nu vă faceţi planuri pornind de la premiza că „boborul” este drept şi just. Dar asta o ştiţi şi dv., poate doar formulată altfel…

    Dar astea sunt doar nişte PS-uri, să nu ne concentrăm pe ele.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (15-5-2014 la 04:15)

    @ Alex. Leibovici

    Lăsaţi-l în pace pe Palaghita, Dumnezeu să-l odihnească, este acum intro lume fără comunism şi fără capitalism.

    „Boborul” din combinatul de la Oneşti, ştia că Sobiesckii ştie să dea din gură, iar Sfartz ştie să rezolve orice problema. Şi atunci când „dirijorii” de la centru au repartizat tot ţiţeiul de la Moineşti lui Patriciu, şi trenurile cu cisterne pline de ţiţei doar treceau pe lângă Combinat şi Rafinărie, iar combinatul trebuia oprit şi 5.500 de salariaţi au devenit şomeri, Sfartz şi cu Anastasiu au găsit o soluţie să mai ţină Combinatul în funcţiune şi oamenii să-şi primească salariile, încă 5 ani.

    Planurile Dvs. de privatizare, se bazează pe idei conservatoare, verificate şi aplicabile în societatea capitalistă! Planurile mele de privatizare se bazează pe „inovare” perpetuā, pentru a face faţă vicisitudinilor unei societăţi în degringolada!

    O întrebare simplă. Câţi „manageri” au apărut în România, când s-a dat liber la SRL-uri? Vre-o 300.000 !! Mai trebuiau aduşi şi din străinătate? Nu aveau capital, dar majoritatea s-au descurcat! Şi cei care au „cumpărat” de la stat unităţile mari, pe mai nimic, au avut mai mulţi bani decât pentru comisoane la comisiile de privatizare? Doar au PROMIS că o sā faca investiţii, şi nu au făcut nimic, pentrucă NU aveau idei inovatoare ca să rentabilizeze.

    Ca o paranteză, pentru susţinerea ideii că un Sfartz ar fi fost ales imediat de salariaţi să privatizeze. Sfartz a refuzat sistematic să preia un post de director în perioada socialistă, dar serviciul sāu de proiectare era sinurul compartiment unde (în acele condiţii severe cu fonduri de salarizare strict repartizate şi controlate) oamenii câştigau lunā de lunã cu 20-25% mai mult decât oriunde în Combinat! Şi lumea ştia şi invidia această situaţie.

    Cât de tâmpiţi trebuia să fie conducătorii care au falimentat Combinatul pentru interesele lor meschine, dacă la o producţie doar de cauciuc – de 130.000 tone pe an la un prêt de 1.000 dolari/to şi o conversie de 32 lei/dolar, şi un salar mediu de 2.000 lei pe luna, pentru 5.500 de salariaţi – manopera reprezenta doar 3,17% din valoarea producţiei ??

    Dacă se făcea o privatizare reală, prin transformarea Combinatului din proprietate de stat în societate pe acţiuni, acţionari fiind doar statul şi personalul din Combinat, acesta din urmă deţinând pachetul de control (şi nu statul !), ar fi fost o privatizare reuşită. Pe lângă salariul fix, fiecare salariat să fi primit un număr de acţiuni proporţional cu salariul, managerii câte o cota negociabilă – în plus, şi profitul să fie distribuit lunar sau trimestrial, în funcţie de numarul de acţiuni ai fiecaruia, da, treaba ar fi mers bine de tot.

    Iar aplicarea unui sistem inovator în diversificare şi eficientizare să fi fost stimulat independent de salariu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (15-5-2014 la 21:24)

    @Sfartz Pincu

    > Lăsaţi-l în pace pe Palaghita, Dumnezeu să-l odihnească…
    > … “Boborul” din combinatul de la Oneşti, ştia că Sobiesckii ştie să dea din gură, iar Sfartz ştie
    > să rezolve orice problema.

    Numele pe care le-am folosit – Sfartz Pincu, Pălăghiţă Ştefan şi Sobiescki – sunt generice, deoarece vorbeam (eu, cel puţin) de privatizatea zecilor de mii de de întreprinderi româneşti, iar nu de cazul particular al Combinatului Oneşti.

    Deci nu-i nimic personal. De aceea, deşi Combinatul Oneşti îl avea pe Sfartz Pincu care ştia să rezolve orice problemă, nu era garantat că oricare din zecile de mii de întreprinderi ce trebuiau privtizate aveau un Sfartz Pincu. Iar calea de privatizare pe care aţi propus-o, cel puţin cea iniţială, presupunea existenţa unui om despre care să se ştie că poate rezolva orice problemă – tehnică, organizatorică, financiară, comercială, etc. – şi anume în noile condiţii post-socialiste. Nu cred că este o presupunere realistă.

    > Planurile Dvs. de privatizare, se bazează pe idei conservatoare, verificate şi aplicabile
    > în societatea capitalistă!

    Privatizările din statele (mai mult sau mai puţin) capitaliste se făceau în perioade de continuitate economică şi financiară, când preţurile erau reale şi pe baza lor se puteau face calcule de rentabilitate, trecute şi viitoare, tot reale. NU era cazul în ţările care trec de la socialism la economie liberă; despre asta am scris în comentariul precednt. Altfel spus: privatizările în statele fost socialiste sunt o cu totul altă mâncare de peşte decât cele din statele capitaliste; de altfel relativ puţine la număr şi numai de întreprinderi foarte mari.

    > … conducătorii care au falimentat Combinatul pentru interesele lor meschine…

    Să nu credeţi că eu iau apărarea modului în care s-a privatizat în România, sau ce au făcut noii proprietari cu ele. Nici nu ştiu cum s-au făcut acolo privatizările, nici nu ştiu dacă a existat un concept, care a fost acesta, dacă s-a publicat, popularizat, explicat, etc. Ştie cineva ceva despre asta?

    > Dacă se făcea o privatizare reală, prin transformarea Combinatului din proprietate de
    > stat în societate pe acţiuni, acţionari fiind doar statul [minoritar] şi personalul din Combinat…

    Privatizată, dar statul rămâne (co)proprietar???!! Asta este contrar obiectivului care stă la baza privatizării, şi anume ca întreprinderea să nu mai poată fi o povară pentru contribuabil, şi să contribuie la bugetul statului prin impozite. Şi apoi : credeţi că statul va accepta aşa ceva, adică să fie minoritar şi să ajungă vacă de muls??

    Trecerea de la socialism la piaţă liberă este dureroasă oricum, dar cu o privatizare inteligentă durerea poate fi oarecum atenuată, de exemplu pentru că va aduce în bugetul statului banii indispensabili, în particular pentru plata pensiilor. Este unul din motivele pentru care toate întreprinderile trebuiau vândute. Alt motiv am amintit deja: cine este dispus, într-o licitaţie largă şi onestă, să plătească mult, îşi va da garantat silinţa s-şi rentabilizeze investiţia. Şi aşa toată lumea iese câştigată. Nu s-a făcut aşa, statul a trebuit să plătească salarii şi pensii din buzunarul propriu, iar pentru asta a tipărit cantităţi enorme de bani; iar această inflaţie a distrus economiile pe care şi le făcuseră oamenii.

    Din câte se aude, au existat şi ţări cu privatizare reuşită, în care tăierea cozii câinelui s-a făcut rapid, nu întins pe 10-15 ani ca la noi. Vinovaţii de la noi sunt numeroşi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (16-5-2014 la 03:14)

    @Alex. Leibovici

    Vă dau dreptate în aproape toate afirmaţiile, numai pe cea că majoritatea întreprinderilor nu aveau un Sfartz o s-o contrazic!!

    La momentul revoluţiei, cadrele tehnice-ingineri, tehnicieni, maiştri, şefi de echipe, erau net superioare celor cu funcţii identice din ţările capitaliste!

    În nici o ţară capitalistă un cadru tehnic nu a fost obligat să improvizeze atât de mult ca să facă să meargă lucrurile! În timp ce specialiştii străini ştiau o singură lecţie când se întâmpla o disfuncţionalitate: „comandă aia, de acolo şi înlocuieşte-o!!”, sau „Nu-i treaba mea, întreabă-l pe cutare..”, ai noştri au învăţat să cârpească orice problemā!! Şi asta este o experienţă greu de găsit în manuale. Deci existau privatizatori de calitate!!

    Cealaltă afirmaţie a Dvs., precum că era o excepţie situaţia Combinatului de Cauciuc, se clatină şi ea!! Majoritatea absolută a unităţilor din România lucrau pentru export, la randamente diferite, aspectele negative comune erau:

    1. Suprapopularea cu personal
    2. Lipsa cointeresării, deci iniţiativa şi inovarea moarte
    3. Salarizare mizerabilă
    4. Consumuri specifice mari, din cauza lipsei de interes
    5. Inexistenta întreprinderilor mici şi mijlocii ca un mijloc de absorbţie a excedentului de forţă de muncă şi ca furnizor de piese şi servicii auxiliare şi pentru industrie, şi pentru populaţie.
    6.Sistemul de repartiţie centralizat (lipsa de autonomie funcţională localā).

    Toată plusvaloarea realizată de economia românească era consumată în sistem centralizat, ineficient şi nu pentru reînvestiţii in vederea modernizārii!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (16-5-2014 la 22:25)

    @Sfartz Pincu

    > … Deci existau privatizatori de calitate!!

    Iată lista dv. a calităţilor pe care le-au dobândit sub socialism potenţialii „privatizatori” (adică viitorii proprietari ai zecilor de mii de întreprinderi):

    – să ştie să improvizeze
    – să cârpească orice problemă

    Pe de altă parte, dv. aţi fost de acord cu mine că viitorul proprietar va trebui să fie un om care să poată rezolva orice problemă tehnică, organizatorică, financiară, comercială, etc. – şi anume în noile condiţii post-socialiste. Adică, de ex.:

    – să obţină bani de la bănci pentru investiţii,
    – să ştie cum să obţină materie primă la preţuri mici şi
    – să vândă produsul său la preţ mare,
    – să-şi dimensioneze personalul ca să obţină un profit care să corespundă cointeresării sale materiale pe care o vis,
    – să trateze cu sindicatele ca acestea să nu-l aducă la faliment,
    – etc.

    Vi se pare că seturile astea două de calităţi se suprapun? Adică că descurcăreţii din vremea socialismului au automat competenţele necesare în noile condiţii? Nici pe departe!!

    Deci afirmaţia dv. că existau „privatizori” de calitate este doar o ipoteză, şi anume una extrem de îndrăzneaţă.

    > Cealaltă afirmaţie a Dvs., precum că era o excepţie situaţia Combinatului de Cauciuc,
    > se clatină şi ea!! …

    N-am făcut aşa o afirmaţie.

    Am spus că sunt gata să accept că Combinatul Oneşti avea în persoana d-lui Sfartz Pincu un „privatizator” ce poseda toate calităţile necesare, în toate domeniile, inclusiv cele enumerate mai sus, dar nu sunt dispus să accept fără demonstraţie acelaşi lucru pentru celelalte zeci de mii de de întreprinderi. Iar faptul că viaţa sub socialism i-a făcut experţi în ale descurcării nu-i face automat să aibă calităţile necesare noilor responsabilităţi. Deci demonstraţia nu-i făcută, nici măcar nu aţi adus un argument care să facă afirmaţia dv. plauzibilă.

    Iar dacă, aşa cum aţi scris, sunteţi într-adevăr de acord cu toate afirmaţiile mele, cu excepţia uneia, atunci trebuie să fiţi de acord că metoda de privatizare ce trebuie aplicată este să se vândă fiecare din zecile de mii de întreprinderi la cel mai bun preţ posibil, adică printr-o licitaţie fără restricţii, măcar pentru a obţine bani de pensii şi venit din impozite. Prin atribuire gratuită sau pe sume simbolice, în cadrul votului „democratic” al salariaţilor, aşa ceva devine imposibil. În particular, toată lumea va fi ruinată din cauza inflaţiei.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (17-5-2014 la 02:54)

    @ Alex. Leibovici

    Discutăm despre situaţii şi de pe poziţii diferite!

    Ceeace diferenţiată punctele noastre de vedere sunt doi parametri de care analiza Domniei Voastre nu a ţinut cont. V-am dat dreptate numai în privinţa modului de privatizare prezentat şi cunoscut de Dvs., cel dintr-un sistem capitalist gata format.

    Primul parametru este a 4-a dimensiune, dacă vreţi, şi anume „timpul ca atare” şi „momentul” de timp în care ne găseam. În momentul pierderii busolei de către sistemul politic românesc, presiunea pe stat, a necesităţii de a plăti imediat pensii şi salarii, era (şi este pentru toţi cei care trec printr-o fractură politico-economică!) atât de mare, din cauza că nu a existat un plan coherent şi proceduri prestabilite de către cei care au condus schimbarea. Şi s-a instalat haosul cu instrumentul sau inerent-corupţia.

    Acesta a fost „momentul de timp” real. „Timpul”-cantitativ, la dispoziţie pentru a face o privatizare „conformă” cu principiile enunţate de Dvs., nu existăa nici el! Cât durează să pregăteşti, să evaluezi, să scoţi pe piaţă, să aştepţi să apară clienţi, să treci prin toate procedurile avocăţeşti, etc., luni şi uneori şi ani de timp, timp care nu a existat – în situaţia concretă!

    Al doilea parametru dintro privatizare, în situaţia de haos, este dat de componenta umană. Oameni capabili şi cu experienţă. Am să afirm un lucru care o să va facă să săriţi în aer !

    În niciuna, absolut niciuna din situaţiile în care România socialistă a apelat la ajutorul specialiştilor străini, niciun specialist român nu ar fi fost capabil să va spună, cu ce anume noutate, sau cu ce anume element necunoscut, au venit specualistii străini – şi ai noştri, trecuţi deja prin toate chinurile «improvizaţiei», si punerile în funcţiune a unităţilor industriale, nu- l ştiau, sau nu puteau să-l facă, prin forţe proprii.

    Asta din punct de vedere tehnic, unde lucrurile sunt infinit mai complicate decât,câteva manevre economice,(pe care le-aţi enumerat Dvs.), la îndemână oricărui comerciant autodidact, care ştie alfabetul economiei !

    Aceiaşi 300.000 de români care au făcut SRL-uri s-au descurcat excelent, în marea lor majoritate, în situaţii în care specialiştii dvs. cu cravată, cu tot cu morga lor de oameni superiori, pe care am observat-o la cei veniţi anterior în România, ar fi lăsat mâinile în jos, tocmai pentru că nu erau «căliţi» să se descurce în situaţii anormale !

    Eu susţin că în România postdecembristă se putea face o privatizare ad-hoc, imediată şi din mers, cu oamenii şi specialiştii existenţi, păstrând sursele de materii prime existente şi pieţele existente anterior-momentului revoluţiei. FACTORUL PRINCIPAL TREBUIA SĂ FIE DOAR SISTEMUL DE REMUNERARE A MUNCII ŞI COINTERESAREA MATERIALĂ DIRECTĂ.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (17-5-2014 la 16:00)

    @Sfartz Pincu

    > V-am dat dreptate numai în privinţa modului de privatizare prezentat şi cunoscut de Dvs., cel dintr-un
    > sistem capitalist gata format.

    Modul de privatizare pe care l-am favorizat în comentariile mele este cel practicat în Gruzia (şi ea o ţară fost socialistă), cu destul de mare succes. S-a bazat pe vânzarea tuturor întreprinderilor prin licitare largă.

    Privatizarea aşa cum o preconizaţi dv., cu noii proprietari aleşi în mod democratic de către salariaţi, şi în care statul nu va încasa nimic! – a fost ea practicată cu succes pe-undeva?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (17-5-2014 la 16:06)

    Asa o fāceam eu, dacā aveam aceastā responsabilitate!!!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (18-5-2014 la 03:55)

    @ Alex. Leibovici

    >..Privatizarea aşa cum o preconizaţi dv., cu noii proprietari aleşi în mod democratic de către salariaţi, şi în care statul nu va încasa nimic! <…

    Bine, dacă nu merge cu vorbe, hai să ne batem în cifre !!

    Din datele AVAS (Agenţia de Valorificare a Activelor Statului) -http://www.revista22.ro/perlele-coroanei-nu-au-imbunatatit-bilantul-financiar-al-privatizarilor-1315.html rezultă că totalul încasărilor din toate privatizările făcute până la privatizarea BCR şi a energeticii române, a fost de 36.000 miliarde lei vechi, dar s-au cheltuit 95.000 de miliarde de lei vechi !!

    Dacă vreţi în Euro, asta înseamnă că în 20 de ani de privatizare s-au încasat cca. 800 de milioane de Euro, dar s-au cheltuit pentru privatizare (stingerea datoriilor, alte cheltuieli), 2.380 milioane Euro !!!, adică de 3 ori mai mult!!

    Asta este sistemul de privatizare eficientă pe care-l promovati???

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (19-5-2014 la 15:25)

    @Sfartz Pincu

    în 20 de ani de privatizare s-au încasat cca. 800 de milioane de Euro, dar s-au cheltuit pentru
    > privatizare (stingerea datoriilor, alte cheltuieli), 2.380 milioane Euro !!!, adică de 3 ori mai mult!!

    Asta este sistemul de privatizare eficientă pe care-l promovati???

    Nu, eu favorizez sistemul gruzin:

    1. în care s-a vândut tot, oricui plătea mai mult, fără favoritisme (=corupţie)

    2. şi în care privatizarea a fost precedată (sau însoţită) de numeroase alte reforme (bazate pe ideea că statul există nu ca stăpân al cetăţenilor, ci ca furnizor eficient de servicii specifice unui stat), printre care:

    2a. măsuri de consolidare a statului de drept, cum ar fi garantarea intangibilităţii proprietăţii private,

    2b. reducerea drastică a apratului administrativ, şi a gamei de servicii pe care statul, şi nu privaţii, trebuie să le furnizeze,

    2c. simplificarea procedurilor administrative pentru simplii cetăţeni şi pentru creatorii de întreprinderi

    2d. măsuri drastice de eradicare a corupţiei

    etcetera (toate discutate pe larg în cartea pe care o aveţi).

    Deci vă întreb: acesta este sistemul aplicat în România?

    Dacă nu este acesta, eşecul privatizării din România nu este rezultatul sistemului de privatizate pe care îl favorizez / promovez eu.
    ======

    În paranteză (dar numai în paranteză!!, deoarece este secundar, principalul fiind cele de mai sus) vă semnalez că calculul de venituri/cheltuieli cauzate de privatizarea din Româna, aşa cum apare în articolul din Revista 22, este incomplet, dar chiar dacă ar fi corect, obiecţiunea mea este cea de sus. Poate voi reveni, nu vreau să ajungem să ne concentrăm asupra unui aspect secundar şi irelevant.

    Iar la întrebarea mea dacă sistemul de privatizare pe care-l preconizaţi a fost verificat în practică, înţeleg că răspunsul dv. este NU, de unde rezultă … ce rezultă ! 🙂

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (20-5-2014 la 03:06)

    @Alex. Leibovici

    Realitatea este una, părerile asupra ei sunt multiple.

    Aţi înţeles greşit că am spus un NU, dacă un sistem de privatizare propus de mine-a fost verificat în practică!

    Da, chiar de foarte multe ori, sistemul de activitate cooperatistă a dat rezultate foarte bune. Chiar şi cel al chibutzurilor din Israel a dat rezultate bune, exceptând faptul că nu recompensa proporţional cu contribuţia fiecăruia. În ţările nordice, acest sistem cooperatist funcţionează bine, şi dacă nu mă înşel, chiar şi în Elveţia. Deci o cale verificată există deja, şi anume cea a proprietăţii şi recompensării muncii, întrun sistem proporţional.

    Orice sistem de privatizare,aplicat corect şi cinstit, exceptând pe cel românesc-cu rădăcini adânci în corupţie, a dat şi ar fi dat rezultate bune. Iliescu & Co. NU-i Saakaşvili & Co. !!

    In esenţā, subiectul disputei asupra modului de privatizare nu este atat de important, important a fost si este un sistem economico-industrial mai bun decât cel socialisto-comunist.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (20-5-2014 la 17:28)

    @Sfartz Pincu

    „Sistemul de activitate cooperatistă” n-are nimic de-a face privatizarea pe care aţi preconizat-o, deci eventualele succese ale primului nu dovedesc nimic.

    În fine, nu aţi putut argumenta că sistemul dv. de privatizare este bazat pe premize realiste şi că a fost aplicat cu succes pe-undeva. Aşa că propun să ne oprim aici. Dar dacă doriţi să vă răspund la puncte specifice pe care le-aţi atins, vă stau la dispoziţie.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • ro: (20-5-2014 la 18:36)

    A nu se confunda cooperarea cu „activitatea cooperatistă”.

    Cooperarea e un lucru necesar si oamenii coopereaza de (buna) (ne)voie. Pe cind „activitate cooperatistă” obligatorie nu e cu nimic mai buna ca sclavia. O fi dind rezultate dar nu pentru cel ce coopereaza fortat.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.162.165.158