Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

Democraţia nu mai e la modă

de (15-7-2016)
4 ecouri

Traian-Ungureanu-2După despărţirea de Marea Britanie, a venit despărţirea de bun simţ. Nu o dată ci de nenumărate ori. Aproape n-a trecut zi după referendumul care a scos, pe 23 iunie, Marea Britanie din UE fără o trăznaie lansată, de bună voie, de politicieni sau ziarişti, fie ei partizani ai despărţirii, fie ai revenirii în Uniunea Europeană.

Aşa de pildă, cîţiva politicieni s-au trezit cu ideea după care referendumul nu contează şi că decizia finală aparţine Parlamentului. Tehnic, e adevărat, dar politic şi moral e imposibil ca Parlamentul să ignore voinţa celor ce au ales Parlamentul. Ideea a fost suprimată rapid.

Altă teorie, încurajată pe net, a produs o petiţie semnată de milioane de persoane care cer repetarea referendumului. Parlamentul a analizat petiţia şi a răspuns cît se poate de previzibil şi legal: dat fiind faptul că referendumul a respectat toate condiţiile legale, nu există motiv pentru repetarea lui. Răspunsul Parlamentului a comunicat, de asemenea, celor ce au invocat diferenţa de doar 4% între voturile celor două părţi că şi 1 vot diferenţă ar fi fost de ajuns, întrucît referendumul nu a fost organizat cu prag de valabilitate. Altfel, spus referendumul nu a fost organizat cu regula care spune că, pentru a fi valabil, votul cîştigător trebuie să atingă un anumit procent sau o anumită diferenţă.

În sfîrşit, un alt refren preluat de presă şi de net e observaţia asupra limitelor oricărui referendum. Ideea a mai fost auzită în alte state şi în alte situaţii dar, în mare, spune unul şi acelaşi lucru: că nu orice decizie poate fi tranşată prin consultare populară. De pildă, problema relaţiilor Marii Britanii cu Uniunea Europeană e atît de complicată încît nu poate fi judecată de alegătorii de rînd, care nu cunosc şi nu sînt obligaţi să cunoască nenumăratele detalii legale, juridice, economice şi politice ale acestei relaţii. Ideea pleacă de la o premiză incontestabilă. Multe din problemele politice mari ale unui stat, şi, în primul rînd, chestiunea relaţiilor cu UE, nu pot fi bine cunoscute omului de rînd. Însă asta nu poate scoate din joc formele de consultare populară. De ce?

Mai întîi, dintr-un motiv care pune sub semnul întrebării onestitatea celor ce spun acum că o decizie atît de complexă nu trebuia dată pe mîna mulţimii. Cei ce susţin această idee uită că şi decizia de aderare a Marii Britanii la Uniunea Europeană a fost luată tot prin referendum. Nimeni n-a spus atunci şi nu spune acum că şi admiterea în UE e o chestiune complicată şi că, din acest motiv, includerea Marii Britanii în UE, pe baza unui referendum, e dubioasă.

Însă observaţia de fond e altundeva. Un referendum e o decizie populară pe o temă naţională şi atît. De fapt, alegătorii nu sînt consultaţi asupra tuturor chestiunilor pe care le comportă admiterea în sau desprinderea Marii Britanii de UE. Asta e treaba politicienlor şi a experţilor.

Alegătorii sînt chemaţi să o decizie de principiu, aşa cum o arată şi întrebarea de pe buletinul de vot: da sau nu, înăuntru sau afară? Asta înseamnă, mai departe, că alegătorilor li se cere să cîntărească un lucru pe care îl pot judeca şi pe care, în cele din urmă, numai ei îl pot decide: dacă statul lor trebuie sau nu să se schimbe şi să cedeze o parte din suveranitate. Aici e înţelesul grav şi fundamental al unui referendum şi, în primul rînd, al referendumului organizat în Marea Britanie.

Deciziile asupra suveranităţii sînt, nu numai în Marea Britanie dar şi în numeroase alte mari democraţii, o chestiune pe care statul politic, adică guvernul, nu are dreptul să o tranşeze singur ci numai consultînd naţiunea. Prin urmare, cei ce invocă gradul de complexitate al urmărilor unei decizii luate prin referendum, nu iau în seamă înţelesul legal şi necesitatea democratică a unui referendum. Tocmai situaţii complexe cum ar fi relaţiile cu UE presupun decizii prin referendum, pentru că ele antrenează o chestiune mult mai gravă decît orice detaliu: suveranitatea. Pînă şi Uniunea Europeană recunoaşte această realitate şi acceptă că decizii privitoare la apartenenţa la UE sau la moneda euro trebuie luate prin referendum. Că UE nu a respectat unele din aceste decizii, cerînd repetarea referendumurilor în Irlanda şi Danemarca, e altă poveste. Problema obiecţiilor extinse şi cumulate la referendumul britanic e însă o chestiune mult mai importantă decît politica naţională sau disputele legale. Insistenţa şi inventivitatea acestor remarci critice e, mai degrabă, un semn al vremurilor ce vin, un indiciu de nerăbdare şi neîncredere ostilă în democraţie.

Prima dovadă e referinţa tot mai frecventă la temeiuri care ar avea întîietate faţă de ordinea dată de legile votate în Parlament de parlamentarii votaţi de alegători, adică de sistemul generat de democraţie. Un număr mare de temeiuri socotite mai presus decît legea vine din aşa numita politică a identităţii. Mai clar, e vorba de politica bazată pe identitatea etnică, lingvistică, rasială sau sexuală a unei persoane sau grup de persoane. Aşa de pildă, împrejurarea în care un grup e de rasă africană sau de orientare homosexuală a ajuns să fie considerată suficientă pentru un statut aparte care bate sau adaugă la prevederile legale.

A doua sursă în tentativa de corecţie a democraţiei e aşa numita politică victimară. Asta înseamnă că un curent viguros de gîndire şi presiune mediatică şi politică stabileşte grup după grup de victime: ale opresiunii trecute, ale discriminării etnice, lingvistice şi sexuale, ale asistenţei sociale. Laolaltă cu politica identitară, politica victimară tindă să impună un număr crescînd de drepturi speciale care sînt diferite şi, de obicei, superioare drepturilor comune asigurate, într-o democraţie, prin lege şi prin egalitatea în faţa legii. Aşa apar practici care scutesc de regimul legal grupuri defavorizate transformate în grupuri favorizate: întîietatea la educaţie, servicii de asistenţă socială, un statut juridic separat în faţa unei instanţe de judecată şi, chiar, restrîngerea dreptului la liberă exprimare pe teme care ar putea afecta imaginea acestor grupuri.

Însă marea furnizoare de dubii şi contestaţii la modelul clasic al democraţiei e politica inspirată de monopolul progresului. E vorba de un curent politic prezent şi la dreapta şi (întotdeauna) la stînga şi în formele de activism din afara sistemului politic. Ideea centrală e un decret prin care cutare forţă sau organizaţie se autoinvesteşte în rolul de purtător şi cunoscător unic al progresului. Tocmai din acest motiv, asemenea grupuri susţin că nu pot fi limitate sau blocate de mecanisme vechi, printre care şi democraţia. Una din întruchipările cele mai frecvente ale acestui curent e aşa numita justiţie socială, alta e egalitatea de şanse, o alta e solidaritatea automată cu orice cauză identificată de progresişti. Aici, domnia moralei şi a presiunii morale, adică sindromul facerii de bine, mătură orice reţinere sau limită fixată de lege şi democraţie.

Tipic pentru mişcările care folosesc monopolul progresului e argumentul auzit în Marea Britanie, unde rezultatul referendumului a fost respins în numele ideii după care britanicii nu trebuie să se lipsească de binele suprem şi nu au de ce să se lase tîrîţi înapoi de o populaţie care nu înţelege încotro merge istoria. Pentru susţinătorii acestor argumente, democraţia nu mai poate da singură răspunsuri şi e o formă depăşită de vremurile noi ale tehnologiei şi puterii personale a cetăţeanului/consumator de servicii. Democraţia e riscantă tocmai pentru că bagă în seamă oameni care nu înţeleg ce e progresul. Semnificativ, partizanii acestor idei sînt şi partizanii politicii de stradă, ai manifestaţiilor şi campaniilor mutate în spaţiul pe net sau în artă şi sport. Spaţiul democratic e denunţat pentru rigiditate, iar clasa politică e tot timpul şi fără excepţie coruptă. Politica însăşi e strîmtă şi interesată. Faptul că şi politica dictată de monopolul progresului e tot interesată şi ţine de voinţa unei minorităţi nu pare să intereseze. Pînă la urmă pariul acestui tip de politică e arbitrar şi abuziv. E afirmaţia după care un grup e deasupra tuturor şi, prin urmare, are dreptul să conducă, adică să îi conducă şi pe ceilalţi, în numele binelui şi fără consimţămînt. Referendumul din Marea Britanie a decis desprinderea de UE. Acelaşi referendum a decis sau a arătat că mulţi sînt gata să decidă şi desprinderea de formele democratice de conducere ale societăţii.

Traian Ungureanu, 15 iulie 2016

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Victor Manta: (16-7-2016 la 14:42)

    >După despărţirea de Marea Britanie, a venit despărţirea de bun simţ. Nu o dată ci de nenumărate ori. Aproape n-a trecut zi după referendumul care a scos, pe 23 iunie, Marea Britanie din UE fără o trăznaie lansată, de bună voie, de politicieni sau ziarişti, fie ei partizani ai despărţirii, fie ai revenirii în Uniunea Europeană.

    >Acelaşi referendum a decis sau a arătat că mulţi sînt gata să decidă şi desprinderea de formele democratice de conducere ale societăţii.

    Trist, dar adevărat, şi aceasta cu atât mai mult cu cât este vorba de un „leagăn” al statului de drept ca Marea Britanie. Ce este pozitiv însă, şi merită a fi subliniat cu orice ocazie, este că principiile de bază au triumfat, drept care răspunsul majoritar la întrebarea supusă referendumului, oricare a fost el, va fi respectat şi implementat.

    Este un exemplu asupra căruia ar fi bine să se aplece şi reprezentanţii (politici, legislativi, judiciari) altor ţări, inclusiv ai României, unde s-au întâmplat în trecutul foarte apropiat cele descrise pe următoarea pagină a enciclopediei online:

    https://ro.wikipedia.org/wiki/Referendumul_pentru_demiterea_pre%C8%99edintelui_Rom%C3%A2niei,_2012

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 2

  • George Petrineanu: (16-7-2016 la 18:46)

    @V Manta

    Din definiția citată pe enciclopedie nu rezulta dacă referendumul românesc a avut sau nu un prag de valabilitate.

    Din asta ar rezulta și dacă Curtea Constituțională a dat o decizie corectă.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (16-7-2016 la 19:34)

    @George

    Articolul menţionat din Wikipedia precizează:

    La data de 21 august 2012 Curtea Constituțională a invalidat referendumul cu 6 voturi contra 3 pe motiv că referendumul nu a întrunit cvorumul necesar.[19]

    Referinţa [19] este un articol de pe HOTNEWS.RO (acesta) care conţine textul integral al deciziei Curţii Constituţionale. Această decizie a CCR spune, la punctul (3):

    Plenul Curţii Constituţionale […]

    3. Constată că la referendum nu au participat cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, pentru ca referendumul să fie valabil în conformitate cu prevederile art.5 alin.(2) din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

    Iar Legea nr.3/2000 spune (v aici):

    Art. 5.
    […]
    (2) Referendumul este valabil daca la acesta participa cel putin jumatate plus unul din numarul persoanelor inscrise in listele electorale.

    Deci există un prag de valabilitate, iar acesta n-a fost atins. Prin urmare Curtea Constituţională a dat o decizie corectă.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (16-7-2016 la 21:45)

    @George

    Au existat contestaţii serioase cu privire la mărimea cvorumului. Ele au fost judecate tot la Curtea Constituţională.

    Găseşti aici „HOTĂRÂREA Nr.3 din 2 august 2012 asupra contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu”:

    https://www.ccr.ro/files/products/H0003_12.pdf

    Ce bine că în Marea Britanie nu a fost nevoie după referendum de o asemenea tevatură!

    Apropo, cuvântul „tevatură” vine din turcescul „tevatür”, deci dintr-o ţară care este acum implicată într-o lovitură de stat de largi proporţii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 2



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.158.39.172