Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

America profundă

de (17-11-2013)
11 ecouri

 
Stau pe burtă întinsă pe jos de câteva minute bune. Lângă mine, un olandez cu privire răvăşită de groază, tocmai sosit cu KLM din Amsterdam, mă întreabă dacă poate să-mi folosească celularul pentru a-şi anunţa prietenul care urma să-l aştepte că nu va ieşi prea curând afară. O asiatică slăbuţă cu faţa albă de frică, îmbrăcată în haine albe uşoare, se miră că avem totuşi voie să vorbim la telefon. Şi-a scos pantofii şi lipită de cimentul rece pare o sculptură vie crescută neaşteptat în cel mai neaşteptat loc. Suntem la Houston, în aeroportul internaţional, unul dintre cele mai mari şi mai aglomerate din America, cam 20 de pasageri în faţa punctului de control. Toţi întinşi pe burtă acoperindu-ne capul cu mâinile, aşa cum am fost instruiţi. Împuşcăturile au încetat. Se aud doar sirenele maşinilor de poliţie şi salvare. Dacă ridici puţin capul, vezi picioare grabite în uniforme şi câini în lesă adulmecând locul.

Eram în tranzit. Zburam din New York în Arkansas, să petrecem câteva zile cu nişte buni prieteni, poeţi pur sânge care într-un moment de revelaţie aleseseră de bună voie şi nesiliţi de nimeni să se mute în pădurile virgine ale munţilor Ozark. O călătorie în interiorul Americii neştiute, care avea să fie mai exotică decât pe o insulă sălbatecă în Pacific, ori într-o junglă sud-americană.

Drumul e mai lung decât dacă ai zbura în Europa. Iei un avion până în Houston Texas, de acolo altul la Little Rock, capitala statului Arkansas, închiriezi apoi o maşină şi mai conduci trei ore printre dealuri, văi, canioane, treci râuri, oraşele fantomatice, păşuni şi drumuri neasfaltate care taie păduri imense.

În aeroportul din Houston, numit George Bush, aveam de stat peste două ore până să ne îmbarcăm pe zborul spre Little Rock, orăşel al cărui aeroport se cheamă Bill Clinton. Doi foşti preşedinţi iubiţi de americani, amândoi pe jumătate. L-am lăsat pe soţul meu la poarta de îmbarcare să citească liniştit şi am decis să ies afară să fumez o ţigară. Timp aveam suficient. În niciun aeroport american nu mai există spaţii pentru fumat, adicţie păcătoasă, taxată din greu. La întoarcere trebuia din nou să trec prin punctul de control, să mă descalţ şi să primesc o radiografie gratuită în celula de securitate (nicio legătură cu semnificaţia ei în timpurile apuse din tinereţea mea în România).

Mi-am luat cu mine actul de identitate şi biletul, iar înainte să plec, i-am spus soţului glumind peste umăr: „Şi dacă nu mă mai întorc, să ai un zbor plăcut!” De parcă nu eu aş fi scris despre puterea cuvintelor!

Afară primăvara venise din plin, aerul era cald şi umed, cerul albastru. Albastru de Texas. Mi-am aprins o ţigară în faţa uşilor de sticlă ale terminalului. Prin huruitul de motoare ale avioanelor care decolau şi aterizau făcând să vibreze asfaltul sub picioare, am auzit două împuşcături. Poate mi s-a părut, prin cine ştie ce asociaţie subconştientă reziduală cu vestul sălbatec. Texasul e azi un stat prosper, mustind de petrol şi de ferme, iar Houstonul unul dintre cele mai populate şi mai moderne oraşe americane. Încă două focuri de armă, de data asta chiar în spatele meu. Prin uşile de sticlă ţâşneşte afară strigând îngrozit un ofiţer de securitate: „Dumnezeule, s-a împuşcat! S-a împuşcat!” Şi începe să alerge panicat în sus şi-n jos de-a lungul trotuarului.

Primul impuls a fost să-l liniştesc, mi-am stins ţigara şi când să intru înapoi în terminal, soseau deja maşini de salvare şi pompieri. Un bărbat înalt ras în cap îmbrăcat în civil m-a oprit promt. FBI. Nu mai puteam intra. Un individ deschisese focul asupra pasagerilor aflaţi înăuntru şi la urmă îşi trăsese un glonţ în cap. Zăcea într-o baltă de sânge la câţiva metri de mine.

În câteva minute locul era asediat de agenţi de securitate, poliţişti, câini, şi sala era încercuită de benzi galbene pe care cuvântul crimă era scris gros cu negru. Încerc să negociez să fiu lăsată să intru, explic că soţul meu este în sala de îmbarcare, că avem avion spre Little Rock, singura cursă din acea zi, că n-am bagaj, bani, nimic, ieşisem doar să fumez o ţigară. Agentul FBI mă priveşte sever. „Pe aici nu se trece. Aeroportul e închis. Începe investigaţia care poate să dureze câteva ore.” Insist prosteşte. Un câine lup îmi miroase pantofii. Par indiferentă deşi îmi trece un tremur pe spate. „Vrei să faci parte dintr-o scenă de crimă?” Nu înţeleg întrebarea şi continui să-l rog să mă lase înăuntru. „Ok”, cedează brusc, „dar pe burtă”! Mă arunc pe burtă şi el îmi indică să mă trag spre punctul de control.

În jur pustiu, niciun pasager, unde au dispărut cu toţii? Forfotesc peste tot doar ofiţeri, agenţi şi poliţişti. Când ajung însă în dreptul punctului de control, găsesc şi pasagerii, întinşi toţi pe jos cu mâinile pe cap. Le aduc vestea bună: „E gata. Tipul care a deschis focul e mort. S-a împuşcat.” Se uită la mine neîncrezători. „Vin de afară, l-am văzut, e mort.” „Şi dacă nu e mort?” murmură o femeie vajnică de lângă mine. „Mă rog, dar e grav rănit, l-am văzut”, o ţin eu pe-a mea, „poliţia e aici, s-a încheiat”. Dau să mă ridic în genunchi şi un bărbat cu părul strâns într-o coamă la spate şi un tatuaj mare pe umăr îmi spune printre dinţi: „Nu s-a împuşcat, l-au împuşcat.” Accentuează: „L-au împuşcat.” „Cine?” „Un agent FBI.” „Ce mai contează?!” Contează”, îmi spune iritat, „ei sunt peste tot. Ne urmăresc pas cu pas. Big Brother!” (Cum ar fi Guvernul? sau Securitatea?) „Şi n-o să ne spună niciodată adevărul”. Îi apare un rictus pe faţă şi îmi dau seama că e cazul să tac.

Îl sun pe soţul meu pe celular şi îi spun cu voce joasă că un tip a deschis focul, e cel puţin un mort, şi că s-ar putea să pierd zborul, că acum mă aflu pe burtă în faţa punctului de control. Îmi răspunde calm să mă întorc pe spate, apoi închide, convins că e o glumă trăznită. Doar că în curând toate posturile de ştiri aveau să difuzeze direct din aeroportul texan tragedia. Şi mass-media e iute de picior, iar scenele cu împuşcături îi cad mănuşă. Soţul vede şi el pe monitorul din sala de îmbarcare şi mă sună înapoi. În fine, s-a îngrijorat, mă gândesc. „Ţi-a trebuit ţigară! Vezi unde duce fumatul tău?”

Ne ridicăm încet în picioare, unul câte unul, fără să ni se spună s-o facem. Totul e îngheţat, maşinile de control al bagajelor au fost oprite, nu se mişcă nimic. Suntem anunţaţi că va începe o investigaţie care poate dura câteva ore, că suntem de-acum martori într-o crimă, nu suspecţi, precizează ofiţerul, martori, că ni se vor lua datele personale şi un agent ne va interoga pe fiecare. Poate că atacatorul avea un complice, poate că el se află chiar între noi. Poate că a pus şi o bombă? Tragedia petrecută recent la Boston încă persista în minţile multora. Protocolul de securitate în astfel de cazuri e foarte elaborat.

Deocamdată, aşteptăm. O oră. Două. Simt că mă lasă picioarele. Parcă era mai bine pe burtă. Între timp cadravul a fost ridicat şi sângele spălat de pe podea. Deasupra locului atârnă o pancartă mare pe care abia acum o observăm: Bine aţi venit la Houston! Întâlnirea Asociaţiei Naţionale a Armelor. Mai 2013. Olandezul o fotografiază cu celularul. „Ironic, nu?” spune spre mine. Un bărbat cu pălărie de piele cu boruri largi se întoarce nervos spre noi: „Şi ce-i cu asta?”

Chiar aşa, ce-i cu asta?! În Congres tocmai fusese blocată legea de reglementare a regimului armelor, după dezbateri intense, unele absurde. O parte a Americii îşi apăra cu dinţii articolul 2 din Constituţie, şi se pare că mă aflam chiar în acea parte a ei, în acel frumos început de mai, în Vinerea Mare. După câteva ore prin care am trecut prin toate procedurile de securitate şi investigaţii, am fost eliberaţi. Bărbatul cu pălărie de piele şi-a luat valiza de pe bandă şi a plecat cu paşi mari tropăind apăsat din cizmele sale de piele, binecuvântând la grămadă: „God bless us!”

Începea altă aventură. Schimbarea terminalului, zborul anulat, alt avion, câteva ore de întârziere. „Nu primim nicio despăgubire?” A întrebat o doamnă. „Bucuraţi-vă că sunteţi în viaţă”, i-a răspuns stewardesa, „şi prindeţi-vă acum centurile, intrăm într-o zonă de furtună.”

Am ajuns în Little Rock pe înserat şi din cauza aceleiaşi furtuni am decis să rămânem acolo peste noapte. Afară ploua răutăcios cu rafale de vânt dar hotelul Mariott strălucea sub candelabre imense, restaurantele erau şi ele pline de negri frumos îmbrăcaţi, doamne cu pălării colorate şi bărbaţi în costume elegante, sute de enoriaşi veniţi la o întâlnire a bisericilor metodiste din Arkansas.

După ora şase seara aproape toate magazinele şi localurile de pe singura stradă principală se închid. Mâncăm cu localnicii într-o bodegă peşte foarte bine prăjit, langustine piperate şi porumb fiert. Chelneriţa, o blondă plinuţă şi zâmbitoare ne miroase imediat şi ne întreabă de unde suntem. „New York? Oh, my God, e adevărat?” „Ai fost vreodată la New York?” întreb prietenoasă. „Oh, nu. Doamne fereşte!”, se scuză cu gândul probabil la un infern tentant, dulce şi în acelaşi timp greu accesibil. Accentul nostru străin sună ceva mai bine aici unde vocalele se lungesc subţiate. Îi spun că suntem de fapt din România. „Oh, boy!” aproape strigă de bucurie, „n-am vazut niciodată un român. Eu n-am călătorit niciunde, dar prietenul meu a fost în Suedia.” Ne aduce două pahare cu bere rece, ne măsoară admirativ cu privirea şi la plecare ne strigă: „God bless you!”

A doua zi aveam să intrăm într-o altă Americă. Sau, mai bine zis, încă într-una, din multele care convieţuiesc paralel între graniţele acestei ţări grandioase prin diversitate. Trecem prin spaţii deschise şi sălbatece, populate mai multe cu animale şi păsări decât cu oameni, cu păşuni întinse de un verde crud pe care pasc vite, din loc în loc câte o fermă cu cai, case modeste dar proprietăţi îngrijite, dealuri împădurite cu verde metalic, râuri repezi făcându-şi loc printre stânci. E curat, e vast, e liniştitor. Natura pare mai puternică decât omul, îmblânzită dar nealterată.

Aşezările sunt formate din câteva case la mari distanţe unele de altele, o benzinărie şi un mic magazin general. Copii sunt puţini, un autobuz îi adună dimineaţa şi îi duce la şcoala aflată uneori la zeci de mile depărtare. Şi doctori sunt puţini, dar există servicii particulare care pot trimite un elicopter în caz de urgenţă, care va ajunge oricum mai repede decât o salvare. Biserici sunt în schimb multe. Fiecare comunitate are biserica ei, şi fiecare din ele e „singura adevărată”, o clădire modestă, unde membrii ei se întâlnesc duminica, uneori mănâncă împreună, alteori de acolo îşi încarcă armele şi pleacă direct la vânătoare sau la showuri de trageri. Dumnezeu coabitează bine cu armele şi câinii din casele lor ascunse în natură, dar cu uşile deschise. Pe o plăcuţă într-un loc izolat am văzut chiar scris We don’t call 911, adică Noi nu chemăm Poliţia.

Te întrebi din ce trăiesc toţi oamenii aceia. În afara de câteva ferme, nu există industrie, agricultură, servicii. Pescuiesc, vânează căprioare, curcani săbatici sau urşi, se gospodăresc şi se apără singuri, fumează marihuana şi beau moonshine, un fel de rachiu dublu distilat, făcut de ei la lumina lunii, mai legal mai ilegal. Mulţi pretind că nu au nevoie de niciun guvern, sunt libertarieni sau liberali, de dreapta sau de stânga. Tea Party sau Occupy. Deşi până una alta tot guvernul antipatizat le plăteşte ajutoare sociale şi pensii. Unii aleg pustietatea, alţii sunt probabil obligaţi să recurgă la ea. Unii se ascund în natură de forfota oraşelor, alţii de lege. Locuri ca acestea se repetă şi se multiplică în multe state de-a lungul şi de-a latul ţării, iar America merge mai departe, conservatoare în mijloc şi democrată pe margini, un balaur fabulos cu nenumărate capete ridicate spre cer.

Casa prietenilor noştri e într-un loc magic. Coborâm pe poteci înguste spre peşteri şi cascade, râuri subţiri ţâşnesc de sub stânci, urcăm dealuri pe urmele mistreţilor care tocmai răvăşiseră pământul în căutare de hrană, ajungem pe vârfuri de stânci şi ne întindem pe pietrele încinse de soare. Deasupra, cerul pe care plutesc vulturi cu aripi uriaşe deschise. Dedesubt, râul Buffalo tăind pământul şi stâncile în canioane adânci. De jur împrejur, Munţii Ozark, unde triburi de indieni trăiau cu mii de ani înainte de sosirea europenilor. Poţi să-ţi pui barca sau canoe şi să pluteşti zile în şir pe râu în jos, culcat pe spate în voia vântului şi apei, să asculţi forfota animalelor şi păsărilor care te vor privi indiferente dinăuntru pădurilor ridicate de-o parte şi de-a alta.

Strângem rădăcini şi cioturi de lemn cu forme frumos contorsionate. Adunăm pietre tatuate cu fosile vechi de milioane de ani de pe malul râului Buffalo. Scriem exquisite corpse. Urmărim cu privirea păsări mici galbene, albastre sau cu penajul roşiatic care vin să se hrănească din coliviile atârnate în jurul casei. Înţeleg de ce prietenii noştri au ales să trăiască aici, rupţi de lumea de oţel şi sticlă, dar în centrul altei lumi, neatinse, pulsând de verde şi de respiraţii ascunse.

Se întunecă şi o puzederie de stele mari şi strălucitoare aprind cerul, mai spectaculos chiar decât în deşert. Stăm în jurul focului şi mâncăm mititei cumpăraţi de la un magazin din New York şi trecuţi prin focurile din aeroportul Houston. Pe ecranul punctului de control or fi apărut ca nişte mici grenade nevinovate cu gust de acasă. Dar acasă suntem şi aici, în pădurile din Arkansas.

***

Carmen Firan este o scriitoare americană de origine română, stabilită la New York. A publicat peste 30 de volume de proză, poeme şi eseuri în România şi Statele Unite ale Americii.

Cărţile sale pot fi comandate on-line aici şi aici

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Ion Ionescu: (27-11-2013 la 07:41)

    If these attacks continue, and continue to grow, more and more people are going to know about them, regardless of the media or the politicians. Responsible people of all races need to support a crackdown on these attacks, which can provoke a white backlash that can escalate into a race war. But political expediency leads in the opposite direction.

    http://www.lewrockwell.com/2013/11/thomas-sowell/the-knock-out-game/

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ion Ionescu: (29-11-2013 la 08:35)

    Polar Bear Hunt

    http://www.jpost.com/Jewish-World/Jewish-Features/Sucker-punch-Brooklyn-Jews-targeted-in-knockout-attacks-333465

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ion Ionescu: (2-1-2014 la 09:52)

    America America…a loose confederation of ethnic, racial, cultural, and political groups with little or nothing in common apart from their location in the territory of what had been the United States of America

    http://adevarul.ro/international/statele-unite/statele-unite-esecul-strategiilor-identitare-1_52c524f4c7b855ff56283e6c/index.html

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Tzvi Saita: (2-1-2014 la 21:12)

    I hate to be a, or THE party spoiler here, but, judging by the persistent comments in support of an America ravaged by destructive trends and „accomplished” facts, one may conclude that, while the story rings perfectly true and is conveyed impressively in literary terms and style, we tend to elevate manic depression to an art form.
    Don’t get me wrong. Ion Ionescu picks very relevant, accurate, snippets of a contemporary America and he also remains loyal to the rich narrative in question.
    Yet, as an occasional visitor of the same shores, I cannot help wishing , in my naive, utopian way , that America’s wealth of culture and inner beauty, both in human and land scapes, can complete, dare I say happily, the tableau of a place worth, at least, visiting.
    I shall insist once more that the story is incredibly relevant of the same USA which I would encounter almost with each news bulletin , where violence and constant fear of it prevail in so many quarters. Indeed, in certain quarters and hospital wards I would, most certainly, seen as a dreamer, a totally unrealistic stranger in search of a non existing existential refuge, a Nirvana long gone, a wishful Amerike which was, precisely, spoilt by turning dreams of savage spoils into nightmares.

    P.S.

    Would I encounter even here “someone’s” request for “documentary proof, evidence” of what I just stated !!!??

    Let’s see…..

    [Mod.: comentatorii care ştiu româneşte sunt încurajaţi să comenteze pe româneşte. Mulţumesc anticipat.]

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Tzvi Saita: (2-1-2014 la 22:27)

    @ mod.

    multam fain pt. invitatie. Eu incercai s-a fac si pe romaneste, dar se pare ca de-ndata ce ma exprim in aceasta limba frumoasa si eleganta ( si devreme acasa) sint atentionat de anumite foruri superioare cum ca ba nu stiu ce spun, ba ma esprin incorect, ba le ametesc stilsitc, ba sint un ne-inteligibil, ba taiat si macelarit textual. Si atunci, ca persecutat lingvistic, mi-am incercat mina la alte limbi care LE VAD ultilizate de altii fara vot de blam ( Ion Ionescu de ex. ).
    Uochei, voiu abandona limba lui Secspir, daca asa e indictaiile pretioase….

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (2-1-2014 la 23:13)

    @Tzvi Saita

    > Eu incercai s-a fac si pe romaneste, dar se pare ca de-ndata ce ma exprim in aceasta limba frumoasa si eleganta …
    > sint atentionat de anumite foruri superioare cum ca ba nu stiu ce spun…

    Nu este vorba de limbă. Cine ştie bine mai multe limbi, se exprimă clar, structurat, etc. în toate limbile, sau confuz, dezordonat, etc. tot în toate.

    > alte limbi care LE VAD ultilizate de altii fara vot de blam ( Ion Ionescu de ex. )

    Ce a scris dl. Ionescu în limba engleză sunt citate (şi anume citate scurte) din doi autori de limbă engleză: T. Sowell şi S. Huntington. Din contră, ce aţi scris dv. pe englezeşte este un comentariu al dv. personal, iar rugămintea mea era formulată, cu precizie, în felul următor:

    >> comentatorii care ştiu româneşte sunt încurajaţi să comenteze pe româneşte

    Iar această încurajare nu este un moft arbitrar, şi cu atât mai puţin o şicană, ci este rezultatul faptului că mai puţin de 10% din cititorii noştri locuiesc în ţări anglfone, deci cu siguranţă cunosc engleza bine.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Tzvi Saita: (2-1-2014 la 23:27)

    @ Alexandru Leibovici

    Dnul Leibovici, mersi bocu ca mati pus la punct si pe enlgleaza aia a mea la fel de „confuz si dezordonat” esprimata. Sanc iu verii maci.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Tzvi Saita: (3-1-2014 la 05:24)

    @ Alexandru Leibovici

    care vrasazica, engleza e mazilita (tur.) apropos(fr) de transarea(fr) lingvistica (lat)blagoslovita (rus) la sediu(lat).
    Sint tousi oleaca confuz ca cum adica , daca e Huntington atunci e uochei in engleza, dar daca sint eu, atunci forghet uocheiu.
    M-am gindit ca poate aveti boala pe mine, dar apoi mi-am amintit de Huntington’s Disease si am conclus ca dintre cele doua alternative o preferati pe Huntington’s.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (3-1-2014 la 21:18)

    @Tzvi Saita

    > Sint tousi oleaca confuz ca cum adica, daca e Huntington atunci e uochei in engleza, dar daca sint eu, atunci forghet uocheiu.

    Nu, repet, regula este: dacă este un (scurt) citat, este OK, dar dacă este un comentariu al cuiva care ştie şi româneşte, nu este OK.

    Concret, la d-l Ionescu erau scurte citate (din Huntington şi Sowell), iar la dv. comentariul însuşi era în engleză.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • itzhak bareket: (6-1-2014 la 18:49)

    …e ca un film incantator de cinema…eu am vazut cu ochii mei tot ce mataluta ai

    BINEVOIT SA NE DESCRI CU UN TALENT U N I C .

    ACUMa sunt plin de curiozitate sa te citesc in engleza …oare aceas verva ? ACELAS RITM TREPIDANT CARE M-A SUBJUCAT DE LA PRIMA IOTA PANA LA SFARSIT ?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • nicolae waldmann: (7-1-2014 la 20:19)

    Eu am ‘descoperit’ aceste comentari doar acum cateva minute.Scuze!
    Apreciez,insa,multitudinea de limbaje folosite:
    Dl.Ionescu pe englezeste,Dl.Leibovici pe olteneste – „Eu incercai” – iar Dl.Saita pe limba dansului – cea ce este fair enough (gata,m-am molipsit si eu de poliglotism) insa ar fi,totusi cazu ca Dl.Saita sa n-e traduca si noua,mai ales ce incearca sa ne spuna dansul pe romaneste.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.197.171.35