În luna iunie America rezervă o duminică taţilor.
Înscrierea acestei zile în calendarul sărbătorilor aminteşte fiecăruia de prezenţa tatălui ca un copac puternic dădător de umbre nu numai în copilărie.
Mi-aş fi dorit că tatăl meu să fie aici alături de mine, să-l duc de mâna la marginea oceanului, prin New York, prin atâtea locuri din cartel trimise acasă,
Cândva mă purta el prin sat, prin târgul pietruit, îmi înfundăm faţa în zahărul cu formă de zăpadă, mă lăsăm purtat pe căluşeii din lemn învechit, în caruselul zornăind în rugină.
Timpul se schimbă în roibi şi goneam în chiote, tata mă privea, îmi făcea cu mâna de parcă aş fi plecat departe.
– Mai vreau o dată şi încă o dată, strigam şi nu voiam să mă despart de calul diform. Şi caruselul se rotea numai pentru mine. Tatăl îşi numără bănuţii ultimi pentru încă un zbor.
Viaţa sărăceşte departe de părinţi.
Tatăl meu e bolnav şi cu greu îşi duce suflarea pe patul de spital. A ajuns la cei optezeci de ani prin trei epoci: interbelică, comunistă şi postdecembristă. Niciuna nu i-a fost prielnică.
Prietenul lui de o viaţă, coleg de şcoală, dintr-un sat vecin vine în vizită la spital. Îşi povestesc viaţa de după război şi despre un cămin de nefamilişti cu dormitoare înţestate de păduchi. Îşi uscau ciorapii şi bocancii uzi în jurul unei sobe cu gaz metan, mâncau pâine neagră cu marmeladă ţinută în cutii de lemn.
Nea Titi, căci aşa îi spun de când îl ştiu, îşi vizitează camaradul. Au lucrat peste cinci decenii în aceeaşi fabrică blestemată în trei schimburi, în întrecerea muncii socialiste, în realizările planului la export.
Nea Titi îşi bărbiereşte prietenul. Tristeţea coboară peste feţele lor încercate de vârstă, de neputinţă,
Ne revine reflex dorinţa de a da înapoi acele ceasornicului. Copiii greşesc mereu faţă de părinţi, şi asta pentru că doar părinţii ştiu să ierte.
Toate pălesc în afară copacului şi doare depărtarea de tată.
Pentru lumea de astăzi înghesuită digital între celulare şi tablete uităm de casa îngropată în meri, în salcâmi, în tei – toţi înfloriţi pe rând sub privirile îndreptate către gara.
Cei doi prieteni îşi deapănă amintirile în după amiază bolnavă şi se întreabă pentru ce toate cele trecute.
Înainte de a intra în sala de operaţii a semnat acordul cu medicul chirurg. I-au amputat piciorul stâng ca ultima soluţie. Altfel ar fi intrat în şoc septic.
Am telefonat şi nu găseam cuvintele.
I-am auzit vocea. M-a rugat să stăm de vorba, să scriu o carte aşa cum îmi spune el.
Îi simţeam privirile de dincolo de ocean, de timp rotit în carusel printre roibi, şi muzici nedesluşite.
Rămân cu telefonul împietrit că într-o îngropare de lavă în calea durerii.
Am consemnat la 14 iunie 2013
WashingtonDC